Adevărata scăpare din mormânt

“Ce cauţi aici?! Nu trebuia să fii moartă de mult?!!” Mama prietenului meu  tocmai se întorsese in Polonia după o absenţă de câţiva zeci de ani. Scăpată ca prin minune din ghearele naziştilor, ascunsă pe undeva până la terminarea războiului, se aciuise imediat după aceea în Palestina, şi cu prima ocazie, după ce se aşezase la casa ei, cu soţ şi copii, îşi permisese primul voiaj în străinătate, tocmai în Polonia părăsită demult, împinsă de nostalgia locurilor unde copilărise şi mânată de un soi de curiozitate, căutând un răspuns la multiplele întrebări rămase fără răspuns atât amar de timp. Cu ochii în lacrimi, de parcă trăia un vis, găsi casa în care locuise, se născuse şi crescuse, înconjurată de familie, a căror membri dispăruseră de mult în cuptoarele Treblinkăi. Nu avu curajul să bată la uşa apartamentului în care locuise atâţia ani, ci se hotărî să sune la soneria apartamentului vecin.

Îi deschise o femeie în vârstă, pe care o recunoscu imediat: mama celor două prietene cu care copilărise!

-Sunt Magda, doamnă B…….”Vă mai aduceţi aminte de mine?

Răspunsul la întrebare poate fi găsit în prima frază a acestui material. Ce nu face concidenţa! Mă pregăteam de zor pentru o călătorie în Polonia, a treia la număr, asociindu-mă unui grup de cunoscuţi care găsiseră şi prilejul şi cadrul necesar pentru o vizită în acele locuri de unde, se spune, se trag cam 70% din evreimea zilelor noastre. Mă pregătisem pentru această călătorie în chipul cel mai didactic, citind şi informându-mă din sursele care astăzi stau la dispoziţia oricui.

Eram pregătit sufleteşte să mă întâlnesc, încă o dată, “faţă în faţă” cu acel trecut de care ştiam o mulţime, dar mă simţeam complet imun, nemuritor şi rece, aşa cum spune poetul, fiind convins că nimic din ce voi vedea nu mă va zgudui. De ce? Pentru că mi se părea că nimic nu mă mai poate surprinde……Ştiam deja atât de multe!

Întâlnirea cu prietenul meu, o zi înainte de plecare, şi povestea prezentată cu lux de amănunte, mă cam dădură peste cap şi toată pregătirea mea psihologică deveni nulă şi neavenită. Simţeam că mă voi lovi de nişte lucruri la care nu m-aş fi aşteptat.

Într-adevăr, cele cinci zile petrecute “acolo” îmi oferiră numai surprize.

Răscoala Ghetoului din Varşovia

Răscoala Ghetoului din Varşovia

Dar nimic din ce-am văzut nu se potrivea cu întâlnirea dintre supravieţuitoarea Holocaustului şi bătrâna poloneză, uimită că există viaţă după moarte.

Nu, polonezii nu ascund nimic.  Tot ce a mai rămas de atunci e prezervat, reparat şi prezentat sub o formă care indică o politică extrem de clară: nimic de ce se poate spune şi arăta nu rămâne ascuns, totul se povesteşte şi se arată.

De exemplu, impresionantul muzeu iudaic din Varşovia, extrem de bine pus la punct şi organizat, conţine un perete cu numele tuturor localităţilor poloneze în care evreii, întorşi după iadul nazist acasă la ei, fuseseră măcelăriţi fără milă de vecini.

Cei o mie de ani de convieţuire, un cuvânt care trebuie disecat, explicat şi aprofundat pentru a înţelege despre ce trai în comun e vorba, reprezintă un subiect de bază a acestui muzeu, deschis în urmă cu numai câţiva ani.

În Varşovia tot ce putea păstra e păstrat: urmele ghetoului, staţia de trimitere spre lagărele de exterminare, până şi şinele de tramvai pe care circulau vagoanele supraîncărcate cu cei condamnaţi să dispară fără urme.

Varşovia reconstruită

Varşovia reconstruită

Dar Varşovia nu e un oraş turistic. Războiul a distrus tot, totul a fost refăcut în stil comunist, şi nimic nu te impresionează ca vizitator. Iar cei peste 400 kilometri spre Cracovia,  parcurşi pe o şosea de mult depăşită de traficul extrem de intens, nu spun nimic şi nu arată nimic. Nu ai ce vedea pe drum, chiar dacă afară e soare şi cald, dar mai ales când cerul e negru şi ploaia nu conteneşte. Dar Cracovia, ei bine, Cracovia e cu totul altceva……

Nu, rog pe cititor să nu se aştepte la o prezentare turistică a acestui oraş, rămas integru după cel de al doilea război mondial, pentru că acolo se aşezase cartierul general al trupelor naziste. Voi remarca doar faptul ca, după spusele ghidei noastre, cam 3 milioane de vizitatori, majoritate evrei, ajung anual în acest oraş şi se delectează cu tot ce văd, cu tot ce cumpără şi cu tot ce oferă arta culinară clasică poloneză şi… evreiască.

Pentru mine, şi înţeleg pentru mulţi ca mine, Cracovia e cartierul evreiesc.

Memoria ghetoului din Varsovia

Memoria ghetoului din Cracovia

Şi el merită o atenţie deosebită.

Oare când m-am mai întâlnit cu o situaţie în care o imensă tragedie, de-a dreptul indescriptibilă, a fost transformată într-un vodevil hollywoodian ?! Pentru că numai aşa poate fi descrisă senzaţia pe care o ai când intri în piaţa centrală a cartierului: restaurante cu bucătărie tipică evreiască (şi meniuri afişate-şi tipărite- în idiş şi ebraică), minuscule vehicole care te pot plimba, contra unei sume modeste, prin cartier, sinagogi, un cimitir vechi şi oarecum refăcut, şi….firme de magazine purtând numele proprietarilor, bine înţeles evrei, magazine care însă sunt numai de faţadă, pentru că în spatele uşilor ferecate nu se află nimic.

Oare de ce, la vederea acestor imagini, rupte complet de realitatea din jur, memoria m-a aruncat cu câţiva zeci de ani în urmă, când am vizitat platourile de filmare a unei bine cunoscute companii cinematografice din Los Angeles? Sau greşesc când gândurile mă duc la legenda satelor lui Potemkin, imense placarde de carton reprezentând case ţărăneşti bine întreţinute, în spatele cărora nu se afla nimic?!

Singurul edificiu care merită un punctaj pozitiv e muzeul Galiţiei, care prezintă o bună parte a istoriei evreilor pe aceste pământuri, până în momentul apariţiei hoardelor hitleriste si deportarea spre lagărele de exterminare.

Trebuie să recunosc că în acele momente am trăit un amalgam de sentimente, contradictorii şi enervante.

Pe de o parte ceva în mine se revolta împotriva transformării tragediei poporului evreu din secolul trecut într-un fel de vodevil, cu mâncare, băutură, trăsuri şi magazine. Şi asta în absenţa măcar a unui cuvânt de scuze, o cerere de iertare, o încercare de a pune pe cetăţeanul polonez de azi în faţa unei oglinzi care să-i reflecte nu numai propria-i figură, dar care să aibă ca fundal acel monument ridicat pe locul lagărului din Plaşov, lagărul de tranziţie pentru 60.000 evrei cracovieni în drumul lor spre Auschwitz şi Belzen. Nici o dovadă de remuşcare. Ba pe din contră, tot drumul spre Plaşov (o cărare largă pe care erau duşi, pe jos, evreii spre lagăr) e presărat cu vile elegante, ascunse de pomi înalţi, mărturie a opulenţei şi bogăţiei unei largi pături a populaţiei cracoviene. De parcă aşa a fost să fie!

Butaforie evreiască în Cracovia de astăzi

Butaforie evreiască în Cracovia de astăzi

Dar în acelaş timp un al doilea gând nu-mi dădea pace şi el nu mă părăseşte nici acum, la săptămâni după întoarcerea acasă. Oare era mai bine să se şteargă totul cu buretele, de parcă nimic nu se întâmplase acolo, de parcă cele trei milioane şi jumătate de evrei care au populat Polonia timp de aproape 1000 ani se evaporaseră fără să lase nici o urmă?!

Pentru că un asemenea fenomen s-a întâmplat deja, de exemplu la Riga, unde aproape orice urmă de aşezare evreiască a dispărut de zeci de ani de zile, şi doar o mică firmă murdărită de ploaie şi praf aminteşte locul unde a existat ghetoul  şi de unde au fost transportaţi locuitorii evrei ai oraşului spre lagărele de exterminare. Ah, e adevărat, şi un monument amintind ororile ce au avut loc acolo a fost ridicat în urmă cu ani. Dar nimic mai mult!

Şi atunci te întrebi: cetăţeanul lumii de azi poate tolera această combinaţie între show şi aducere aminte? Oare poţi închide ochii în faţa exploatării tragediei Holocaustului în scopul asigurării unor venituri semnificative, provenite din industria turismului în acel frumos oraş polonez?

Răspunsul meu e pozitiv. La sfârşitul vizitei cracoviene m-am trezit acceptând situaţia şi alungând orice gând de răzvrătire.

Polonia de azi e dispusă să privească tragedia evreimii poloneze cu o deajuns de puternică doză de curaj. Tendinţa generală, oficială şi publică, înclină în mod vădit spre aducere aminte, spre redescoperire a trecutului iudaic pe acel pământ şi de reconstituire a acelor simboluri ale vieţii evreieşti în satele şi oraşele (astăzi fără “jidovi”) Poloniei de odinioară. Nu se poate trece cu vederea un fenomen deosebit de interesant, acela al apriţiei unei noi îndeletniciri, polonezi care se ocupă-la cerere- de reconstruirea arborelor genealogici ai familiilor evreieşti nimicite de fiara nazistă.

Aşa cum se întâmplă mai întodeauna, subiectul Polonia şi legăturile ei cu populaţia evreiască poartă o nuanţă de gri, pentru că nimic nu e numai negru sau numai alb. De această realitate  se loveşte cel care e interesat să caute şi să regăsească urme ale existenţei evreieşti pe acele tărâmuri.

Iar dacă mai există încă mii, şi poate sute de mii, de supravieţuitori ai Holocaustului care se mai interesează de acest subiect, totul se datoreşte unei bune doze de dezamăgire provocată de răspunsul la întrebarea bătrânei poloneze.

Şi răspunsul ar trebui să fie  “af al pi hen“, în traducere din ebraică: în ciuda a tot ce s-a întâmplat, noi suntem aici. Suntem, existăm şi ne aducem aminte. Nu uităm şi nici nu iertăm. Doar continuăm să existăm.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • tiberiu roth commented on April 12, 2016 Reply

    Un articol care te pune pe gânduri.Aceleași care ne preocupă pe noi toți care am fost contemporani și am devenit( printr-un capriciu al destinului) ,supraviețuitori ai Holocaustului.Cred că tragedia Holocaustului a fost atât de zguduitoare și atât de diferită de toate tragediile umana(atât de multe)care au chinuit omenirea dealungul istoriei sale sângeroase,încât ne-a lăsat uluiți de durere și groază.Nici acum nu ne-am dezmeticit și nu avem certitudinea că tot ce s-a făcut până acum pentru păstrarea memoriei celor uciși (și s-au făcut multe) este potrivit și deajuns…
    ț

  • EVA ȚUȚUI commented on April 8, 2016 Reply

    EXCELENT ARTICOL, EXPRIMÂND SENTIMENTELE NOASTRE DE DURERE NEMĂRGINITĂ FAȚĂ DE CE S-A ÎNTÂMPLAT, INCREDIBILELE EVENIMENTE DE SĂLBĂTICIE ȘI DURERE, TRAGEDIE CĂRORA LE-A FOST DAT SĂ SUPRAIEȚUIM…ÎI MULȚUMESC DLUI MERON SĂ FI EXPRIMAT DURERI CE NU ÎNCETEAZĂ SĂ NE CHINUIE PE NOI, SUPRAVIEȚUITORI AI GROAZEI

  • aron zilberman commented on April 8, 2016 Reply

    .GABI,trebue amintit ca am avut norocul sa traim, generatia noastra,in ROMANIA si nu in POLONIa.daca in perioada legionarasi antonesciana nu putini coreligionari au fost macelaricisi vai de cei lovitii, noi dupa eliberaream putut avea relatii corecte si chiar prietenesti cu colegii nostri armonel

  • Andrea Ghiţă commented on April 7, 2016 Reply

    Un articol excelent care relevă câteva faţete ale condiţiei de supravieţuitor sau de descendent al supravieţuitorilor Holocaustului caruia i se serveşte imaginea idilica antebelica a evreilor…Monumentele memoriale si pietrele de poticnire sunt necesare tocmai pentru ca generaţiile următoare să ştie că aceste şteteluri sunt butaforie şi că cele adevărate au fost distruse de Holocaust, dimpreună cu locuitorii lor, iar puţinii supravieţuitori au fost adesea primiţi cu ostilitate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *