Vara primei convocări militare ca student, am petrecut-o într-o unitate militară aflată nu departe de Bucureşti.  În prima zi am primit uniformele militare. Distribuirea efectelor s-a efectuat în mod aleatoriu, la întâmplare, fără a se ţine seama de dimensiunile corporale ale fiecărui recrut în parte.

„Vă  schimbaţi între voi şi până la urmă toate lumea va fi satisfăcută. Cei nemulţumiţi să vină la mine !” preciza plutonierul care distribuia uniformele şi cizmele… A avut dreptate. Am schimbat între noi efectele până când toţi au obţinut măsurile necesare. Cu mici excepţii. Probabil plutonierul cunoştea (statistic sau din experienţă)  proporţia  diferitelor dimensiuni de cizme  necesare într-o companie…

Cu această ocazie am deprins tehnică subtilă a înfăşurării obielelor pe picior !  În vremea respectivă în armata nu se purtau ciorapi !

Am primit şi armele. Carabine, brunate la exterior pentru protecţie anticorozivă, de unde culoarea neagră mata…Aveau şi o mică baionetă pentru lupte corp la corp (!). Am primit şi o trusă pentru curăţarea armei, cu mici ustensile care trebuiau păstrate “ca ochii din cap”, pentu a fi predate integral la eliberare…În fine trusoul era completat cu o lopăţică metalică, destinată săpării unui adăpost personal şi a fi plasată în dreptul inimii că blindaj împotriva unui glonţ letal…

În continuare am fost împărţiţi pe plutoane, comandate de către un sergent (soldat în termen şi fără excepţie, originar din…Oltenia !), Fiecare pluton avea câteva grupe a circa zece studenţi. Spre satisfacţia noastră toţi militarii din pluton eram colegi de an sau respectiv de grupa !

***

Viaţă  în cazarmă nu era simplă. Deşteptarea la ora cinci dimineaţă. Toaleta şi echiparea într-un termen minim. Urma gimnastica de dimineaţă, aşa numită înviorare. Micul dejun, inclusiv vestita cafea cu bromură (?). În continuare, încolonarea şi marşul spre terenul de exerciţii. Acolo ni ordona de regulă aşa numitele”salturi”: “fugă înainte-culcat” “fugă înainte-culcat” s.a.m.d. Înapoierea pentru prânz. Predarea armelor la rastel. O mică pauză. Cursurile “teoretice “ de după amiază. Încolonaţi în aşa numită “plimbare de seară”. Dezechiparea. Stingerea.

***

Cu rândul, am trecut şi la curăţenia a instalaţiilor sanitare sau, în genunchi, la extenuanta operaţie de curăţare a podelelor, prin frecarea acestora cu o perie aspră… Duşul se făcea într-o sala comună unde era necesar să deprinzi ciclul de funcţionare a stropitorilor din tavan: dezechiparea – apă caldă – un stop, pentru aplicarea săpunului – apă caldă, pentru clătire – un stop, pentru ştergere şi…echiparea ! O mică eroare de planificare a timpului şi rămâneai cu săpunul pe faţă sau trebuia să te îmbraci ud ! Aveam şi un timp în care trebuia să ne spălăm efectele personale cu ajutorul unui săpun cubic de rufe, operaţie în care, prin frecare excesivă, am reuşit să-mi umplu de găuri cele două maiouri din dotare !

***

În genere plutonul nostru a avut o libertate deplină în selectarea melodiilor interpretate de militari în timpul marşului. Iniţial s-a adoptat o veche melodie din perioada interbelică:

Hei Mărioaro/Te credeam naivă/Dar tu eşti parşivă/Noi treceam Carpaţii/Iară tu cu alţii…

În zilele următoare s-a trecut la cunoscutul marş al partizanilor lansat la Bucureşti de Yves Montand:

O bella ciao, bella ciao, bella ciao ciao ciao…

În final o altă melodie a epocii, s-a consacrat definitiv până la sfârşitul convocării:

Avanti o popolo, alla riscossa/ Avanti o popolo, alla riscossa/Bandiera rossa la trionferà./Bandiera rossa la trionferà/Evviva îl socialismo e la libertà!….

(Istoria a dezmintit până la urmă versurile privind triumful “steagului roşu” scrise de Carlo Tuzzi în 1908, deşi frumoasa melodie lombardă a rămas memorabilă până în ziua de azi… Am aflat recent că melodia şi textul marşului “Avanti o popolo” au fost folosite într-o prima etapă şi de… Benito Mussolini !)

***

După o dimineaţă de exerciţii istovitoare executate pe liziera unei păduri aflată la distanţă de unitatea noastră, întreaga companie îmbarcată în camioane, se întoarce în cazarmă. În momentul debarcării, un student exclamă cu disperare: „Mi-am uitat arma pe terenul de exerciţii !”

Urmările posibile, deloc plăcute,  ale unei asemenea greşeli – în perioada politică a  anilor  ’50  – au  înfricoşat atât elevul implicat în pierderea armei, cât şi pe comandanţii companiei: ofiţeri şi sergenţi la un loc. S-a ordonat imediat re-îmbarcarea în camioane şi întoarcerea pe terenul de exerciţii. Acolo, potrivit ordinelor primite, să format un lanţ de aproape o sută de militari care, ţinându-se de mâna, au început căutările. S-a verificat metru cu metru aproape întreaga zonă în care s-au efectuat exerciţiile. La un moment dat cineva strigă: „Se vede arma ! Este aci în iarbă !”.

Din acel moment s-au uşurat temerile tuturor privind cumplitele implicaţii care ar fi survenit dacă arma ar fost declarată  “pierdută în timpul exerciţiilor”. În ciuda succesului, sergenții care comandau fiecare pluton ne-au “recompensat” totuşi cu o penalizare colectivă suplimentară: un număr de “salturi”, respectiv “fugă înainte –culcat”, “fugă înainte-culcat” s.a.m.d.

Ne-am întors istoviţi la masă, cântând cu voioşia ironică a vârstei: “cafeaua şi spanacul/ne-a omorât stomacul”…

***

Unii din studenţii unei facultăţi paralele practicau “glume” proaste. Aşa-numita “rachetă”: aplicau pe coadă unei furculiţe aşezate pe masă un pic de mâncare şi brusc, loveau cu putere dintâi acesteia. Mâncarea zbura prin aer câţiva metri şi ateriza în farfuria cu ciorbă sau  chiar pe fruntea nefericitei victime…Am asistat involuntar şi la alte glume reprobabile. Aşa numitul “prohod”. Pe pieptul unui student adormit s-a aprins o lumânare, şi “prietenii” staţionaţi în jurul patului săi cântau, spre hazul ascultătorilor, “Doamne Miluieşte…”. Va imaginaţi reacţia bietului om când se trezea brusc într-o asemenea postura !

***

Cursurile de după amiază erau interesante.

Partea relativ ilară  a după amiezilor au fost… cursurile politice. Locţiitorul politic, ofiţerul care preda aceste ore presupunea că are de învăţat nişte bieţi recruţi analfabeţi sau oameni care citeau Scânteia odată pe săptămâna…Dar auditoriul studenţesc era format din tipi care prin natura programei analititice a perioadei, absolvise cursuri de “Marxism-Leninism” sau “Economie Politică” şi conspectaseră din “Capitalul” lui Karl Marx vreme de un an de zile…Unii mai citeau  “L’Humanité” sau “Le Monde” şi ascultau “Radio Londra” sau “Vocea Americii” !

În orice caz, erau mult mai bine pregătiţi în domeniul respectiv, decât naivul care preda cursurile politice. În consecinţă unii studenţi (mă refer la cei care nu ațipeau în timpul orelor, doborâţi de oboseală) ca destindere, aprobau vehement şi în gura mare (de fapt în ironie !) toate afirmaţiile “Lentmajor-ului”, spre hazul celorlalţi…

***

După două săptămâni am primit o învoire: o plimbare de câteva ore prin Bucureşti ! Pentru recrut anumite trasee erau însă prohibite: Parcurile Herăstrău şi Cişmigiu, bdv. Kiseleff şi Magheru sau Calea Victoriei…Ce rămânea ? Parcul Libertăţii (fostul parc Carol) ca recomandare expresă ! Această ieşire a fost într-adevăr binevenită ! Un fotograf ambulant m-a pozat în uniformă militară alături de doi colegi !  Vizitasem acest parc, cu mult timp în urmă, prin 1946, ca elev al şcolii primare ! Vizita următoare a survenit în 2008, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la absolvirea facultăţii !

***

O întâmplare mai puţin obişnuită a survenit în timpul exerciţiului de instalare a unei linii telefonice. Eram în grupă cam 10 militari. Traseul planificat trecea printr-o pădure răcoroasă şi exerciţiul urmă să fie o plimbare plăcută. Funcţiile s-au împărţit în funcţie de înălţimea fiecăruia. Cel mai mic de statura, a rămas la punctul de  plecare păzind telefonul militar de la capul liniei. Cel mai înalt purtând harta şi o busola, mergea înainte asigurând orientarea echipei. Omul al doilea  avea sarcina cea mai grea, ducând în spate o tobă rotativă pe care era înfăşurat cablul liniei, cablu care se derula treptat în timpul marşului  prin pădure. Omul al treilea avea o sarcina uşoară. Cu o mănuşă îmbrăcată în mâna dreapta, ţinea firul derulat, evitând eventuale neregularităţi. În fine, alţi militari aveau câte o prăjină terminată cu un V metalic în cap, cu ajutorul căreia agăţau cablul telefonic derulat,  pe crengile copacilor. Un membru al echipei transporta telefonul al doilea, telefon având dimensiunile unei valize şi care urmă să fie instalat la sfârşitul traseului. Şi aşa mai departe.

Deodată se întâmplă ceva neobişnuit. Omul nr.2, adică cel care purta tobă în spate, are un spasm şi se prăbuşeşte la pământ. Speriaţi ne-am apropiat de el dar părea bine sănătos. S-a pus întâmplarea pe seama oboselii. Sergentul care conducea operaţiunea îmi ordona să preiau funcţia acestuia. Am luat toba în spate şi am conţinut drumul pe traseul stabilit. Tobă era mai uşoară, deoarece echipa ajungând la mijlocul drumului, jumătate din cablu era deja derulat.

La un moment dat simt că mi se taie picioarele şi cad la pământ aruncând toba de pe mine.

Toată grupa era contrariată, speriată pe bună dreptate, Sergentul se apropie, atinge toba cu mâna şi exclamă înfuriat: „Idiotul ăla de la capul liniei, învârte că prostul manivelă telefonului şi-l electrocutează pe purtătorul tobei !”.

Un emisar a fost trimis în fugă la capul liniei pentru a transmite ordinul expres de încetare a nefastelor apeluri telefonice. Derularea liniei a continuat până la punctul final fără alte incidente. Personal am refuzat cu abilitate să continui înalta funcţie de purtător al tobei !

***

Convocarea era pe terminate şi se apropia fericită zi a plecării acasă. Un soldat în termen mă acostează cu o rugăminte: „D-le student dvs. aţi primit echipamente noi ! Eu mai am de făcut doi ani cu centură asta prăpădită…”. Şi militarul îmi arată o centură zdrenţuită împletită din iută, obiect aflat într-adevăr într-o stare jalnică… „Şi ce vrei de fapt?”, întreb eu intuind deja răspunsul. „Să facem schimb. Daţi-mi centura dvs. nouă şi mâine, când urmează să va eliberaţi, o predaţi pe a mea !”. „De acord, aşi vrea să te ajut, răspund eu impresionat de faţă subta şi palidă a micului soldat.  Dar ce fac dacă plutonierul nu va acceptă să primească această vechitură?” „Nici o problema. Întrebaţi de Vasilică în dormitorul de la etajul 1. Mă cunoaşte toată lumea ! Va dau imediat centura înapoi.”.  Îi dau amărâtului centura mea şi a două zi mă prezint la predarea efectelor. Plutonierul vede vechitură care intenţionam s-o predau şi începe să urle la mine : „Asta-i centura pe care ţi-am dat-o ? Îmi aduci imediat centura nouă   primită la înrolare. Mai sunt câţiva dăştepţi că ţine. Până nu predaţi efectele originale întreaga compania de studenţi nu părăseşte unitatea !”.

Urc la etajul 1 şi întreb de Vasilică. Dar Vasilică ia-l de unde  nu-i ! Camarazii lui zâmbeau pe sub mustaţă fiind pesemne la curent cu cazul.

Eram disperat. Cobor la etajul nostru gândindu-mă cum să procedez în situaţia creeată. Un soldat binevoitor se apropie de mine şi  îmi şopteşte discret: „Ştiu unde este Vasilică. Se ascunde de dvs. E pitit în iarbă pe terenul de antrenament ! Cam un kilometru de aici.”. Şi îmi arată o direcţie oarecare.

Mulţumesc binevoitorului pentru informaţiile primite şi plec în căutarea lui Vasilică. În căldură toridă de august, parcurg kilometrul estimat de camaradul omului şi într-adevăr îl găsesc pe Vasilică întins pe sol, cu un fir de iarbă în gură. Zâmbeşte cu umilinţă şi fără comentarii îmi întinde centura înapoi !

Nu l-am admonestat de loc, deşi poate un altul i-ar fi administrat câteva ghionturi…M-a înduioşat însă figura lui suptă de ţăran amărât. Poate şi gândul că el mai are de suportat doi ani în sumbra cazarmă din Măgurele, în vreme ce eu voi audia prelegeri universitare savante în aula institutului din bvd. Magheru !

Theodor Toivi