Am primit cu plăcere invitaţia de a participa la şedinţa festivă a şcolii Lauder Reut, unde am lucrat ca medic şcolar în urmă cu ani. S-a întâmplat după pensionare, după ce începusem să lucrez la Comunitatea evreilor din Bucureşti, ca medic la domiciliul persoanelor vârstnice care necesitau consultaţii sistematice cel puţin odată pe lună. Mi s-a comunicat că academicianul dr. Cajal a fost solicitat să propună pe un pediatru pentru nou înfiinţata grădiniţă Lauder şi că eu am avut cinstea să fiu cea aleasă. Este adevărat că profesorul mă cunoştea ca pediatru şi mai puţin ca medic de geriatrie, funcţie pentru care încercam să mă reprofilez tocmai în acea perioadă şi o făceam, mi se pare, cu mare pasiune. Și iată că timp de șapte ani, (1997-2004) am fost concomitent geriatru şi pediatru, primul medic al acestei instituţii care s-a dezvoltat pe parcursul anilor, devenind acum Complexul Educativ Reut (prietenie în ebraică), un complex de sine stătător, desprins de Fundaţia Lauder sub a cărei oblăduire a fiinţat atâţia ani.

Deschiderea festivă a grădiniţei Lauder

Nu mă voi opri decât strict la activitatea mea în această unitate foarte interesantă care mi s-a părut atunci chiar puţin excentrică pentru tot ce oferea copiilor. Nu cunoscusem niciodată o şcoală particulară, doar grădinița evreiască pe care am frecventat-o la vârsta 3-5 ani şi despre care nu-mi amintesc decât pe cele două doamne care o conduceau şi pe care încă mulţi ani le salutam cu „sărut mâna”. Aici mi-am întâlnit viitoarele colege de şcoală, dar atunci asta nu avea nicio relevanţă.  Nu-mi amintesc să fi avut facilităţi sau mobilier deosebit de cel din grădiniţa de stat pe care am urmat-o mai târziu şi nu ştiu cât şi cum se plătea atunci pentru un copil la grădiniţă. Alta e situaţia la Grădiniţa Lauder pe care am cunoscut-o la altă vârstă şi în altă calitate, ca medic şcolar, cu un sfert de normă, urmând să fiu prezentă de două ori pe săptămână între orele 9-14 şi să fiu plătită cu o contravaloare în lei a 60 de dolari.

Habar nu aveam ce trebuie să facă un medic şcolar şi pe propria-mi piele am încercat să învăţ alfabetul acestei funcţii. E o cu totul altă medicină decât cea pe care o făcusem atâţia ani în spitalul Fundeni, ca şef al secţiei de oncopediatrie. Sigur că pare mai uşoară, în schimb are multe responsabilităţi cu totul deosebite de care mi-am dat seama pe parcurs. În primul rând este responsabilitatea unei colectivităţi, sănătatea unor copii pe care părinţii ţi i-au încredinţat, buna lor dezvoltare fizică şi intelectuală la care tu, doctorul lor, participi. La început erau numai vreo 26 copii între 3-5 ani, grupa mică, şi pe parcurs numărul a crescut, încât azi nici nu mai știu exact ştiu câţi au fost.

Am îneput cu începutul. Am înzestrat mai întâi cabinetul medical de aproximativ 2 metri pătraţi, o masă, un scaun şi un dulăpior pe care l-am umplut repede cu medicamente pe care le apreciam ca urgente în orice situaţie, sfătuindu-mă și cu asistenta medicală care venise cu câteva zile înaintea mea. Cabinetul era situat chiar la intrare şi am realizat că aici va trebui să facem şi triajul şi consultaţiile ocazionale şi cele obligatorii, trimestriale.

Am încercat să mă familiarizez cu cei mici care de cele mai multe ori erau la prima lor despărţire de părinţi, bunici sau alte persoane care aveau grijă de ei acasă şi am şters şiroaie de lacrimi învăţând să mă joc cu ei şi în acelaşi timp să-i examinez fără ca să le fie frică. Adesea renunţam la halat ca să-i fac să uite cine sunt şi stăteam cu ei pe jos, la joaca lor, apoi la lângă ei în sala de mese unde primeau patru mese pe zi. Supravegheam masa şi felul în care mâncau, deoarece foarte mulţi trebuiau hrăniţi. Îmi amintesc de un băieţel care ne-a dat multă bătaie de cap, deoarece acasă bunica îi dădea în gură mâncarea mestecată de ea. (Era un copil din condiţii familiare bune, azi e student în Anglia.)

Cel puţin odată pe săptămână trebuia să vorbesc cu bucătăreasa. Împreună făceam meniuri convenabile pentru copii, atrăgătoare şi cu suficiente calorii, dar fărăa-i îngrăşa, deci cu multe fructe şi legume pe care cei mai mulţi le refuzau.

La început bucătria era atât de intimă şi aproape, încât fără mare osteneală puteam urmări igiena pregătirii meselor şi a personalului, buna păstrare a alimentelor, porţionarea, precum şi desfăşurarea propriu-zisă a mesei și unele probleme ivite din cauza respectării kashrut-ului, care îmi erau cunoscute din copilărie. În fiecare an se adăuga o clasă – la plecarea mea exista încă o clădire pentru şcoala propriu-zisă şi primele clase de liceu – astfel că pe parcurs s-au ivit probleme noi şi nu întotdeauna am făcut faţă chiar perfect.

Fotografie de grup cu copiii şi fondatorii grădiniţei Lauder

Locul unde era grădiniţa, în spatele teatrului evreiesc, acolo unde au fost pe vremuri atelierele, avea o deosebită semnificaţie pentru mine. Aici a lucrat soţul meu atâţia ani şi a merge la şcoală însemna să vizitez de fiecare dată un loc drag, plin de amintiri .

Cu privire la activitatea medicală propriu zisă: La fiecare început de an şi de trimestru făceam fiecărui copil un examen clinic general, cu măsurători şi control de greutate, ca să pot urmări evoluţia lui şi să pot semnala din timp părinţilor observaţiile mele în unele cazuri (sufluri la inimă, subdezvoltare staturo-ponderală, etc.) Fiecare copil avea o fişă medicală care îl însoţea și dacă se muta în altă unitate. După vacanţe am cerut şi unele analize care mi s-au părut necesare pentru a se evita contaminările atât de frecvente în mediul școlar. Totuşi am avut, ca peste tot, mici epidemii de varicelă, răceli în serie, conjunctivite, chiar şi scarlatină, şi am fost nevoiţi să închidem școala pentru intervale scurte, de maximum trei zile, pentru dezinfecţii generale. Nu am pomenit de analizele personalului, chiar şi ale profesorilor, dar mai ales a celor de la blocul alimentar, pe care le-am urmărit cu rigurozitate şi am avut noroc: nu am avut toxiinfecţii sau purtători de germeni patogeni, atât de periculoşi pentru colectivităţi.

Proiectul viitorului edificiu al Şcolii Lauder

Nu ştiam că în şcoli se pot ivi păduchi şi am trecut şi noi printr-o mică epidemie pe care am stăvilit-o cu un control zilnic foarte riguros. Ulterior am aflat că nu suntem un caz izolat şi că există leac şi pentru asta.

Am colaborat cu medicul de la Sanepid, ani la rând acelaşi, şi care m-a îndrumat acolo unde nu m-am priceput.

Pe lângă micile urgenţe zilnice (căzături minore, dureri de burtă, de gât, simulări pe care cei mici le fac de obicei de frică) am avut şi urgenţe adevărate, ca de exemplu o fractură, un leşin, etc. la care am făcut faţă, având tot sprijinul administraţiei pentru o maşină, sau un medicament necesar. Am luat parte direct la viaţa şcolii şi m-am implicat în problemele psihologice ale copiilor şi de multe ori le-am câştigat încrederea. Nu mai plângeau ca la început, când le făceam vaccinările obligatorii, nu mai urlau când îi examinam şi mulţi veneau să se sfătuiască cu mine în probleme de relaţii cu alţi copii, sau de învăţătură. Într-adevăr, cu timpul intrasem în marea familie a grădiniţei şi a şcolii Lauder. Mi-am făcut acolo prieteni buni cu care ne amintim cu drag de acei șapte ani cât am lucratîmpreună. Am fost prezentă la toate serbările şcolii, am ajutat să-i îmbrace pe micii artişti, m-am bucurat de realizările lor şcolare şi am fost mândră de succesele lor. Nu mi-am mai respectat orele de lucru şi m-am dedicat cu trup şi suflet acestei funcţii în care am intrat întâmplător.

De ce am plecat? Se pregătea extinderea şcolii şi eu îmbătrâneam. Am simţit că nu voi putea ţine pasul cu înnoirile care se pregăteau. De aceea, deşi cu părere de rău, am plecat. După plecarea mea s-au angajat doi medici, unul pentru orele de dimineaţă şi unul pentru după-amiază.

Dr. Mirjam Bercovici invitată să povestească despre cele îndurate în Holocaust

Și când am lucrat la şcoală şi mai târziu am fost invitată să vorbesc în faţa copiilor ca supravieţuitor al Holocaustului. Am constatat că aveau o pregătirefoarte bună, care se datorează, la fel ca şi succesele lor şcolare, profesorilor lor foarte bine pregătiţi şi bazei materiale deosebite de care se bucură această şcoală.

Cu ocazia celor 20 de ani care au trecut de la înfiinţarea şcolii, m-a bucurat că nu am fost uitată, deşi mi-era puţină frică de o reîntâlnire cu trecutul. Dar am făcut faţă şi mi-a făcut plăcere să vorbesc cu foştii copii, azi studenţi la universităţi prestigioase din ţară şi străinătate. Unii sunt chiar absolvenţi şi eu îi văd mici şi neajutoraţi, cum i-am cunoscut de copii. Unii spun că-şi mai amintesc de mine şi eu chiar vreau să-i cred. Oricum, ei m-au învăţat ce trebuie să ştie un medic şcolar şi cum poate el contribuiela bunul mers al unei şcoli.

Din păcate, acum un medic şcolar e o raritate şi dacă există, are mai multe şcoli de urmărit şi cred că aceasta nu este în avantajul copiilor.

La masa festivă aniversară, dr. Mirjam Bercovici alături de o elevă din clasa a X-a şi prof. Roza Brumfeld,

Nu cred că acest articol poate stârni mare interes. El descrie numai munca obişnuită a unui medic, care este apreciată ca o datorie normală. Nu e vorba de cazul meu, deoarece eu am lucrat mai mult de plăcere şi adeseori peste orele convenite. Dar cunoscând sistemul de sănătate cu toate deficienţele acestuia şi cu reproşurile adesea justificate care se fac medicilor, cred că foarte mulţi îşi fac datoria din plin şi cu dăruire şi am folosit acest prilej ca să-i omagiez în felul meu, ca un coleg mai bătrân şi cu oarecare experienţă.

Dr. Mirjam Bercovici

Anexez câteva fotografii:

1 La deschidere

2 Copil de grădiniţă la calculator

3 Colectiv grădiniţă, cu adulţii care au creat-o

4 Ariel Chiş, un absolvent al şcolii

5 David Amorăriţei, un absolvent al şcolii

6 Cum va arăta complexul educaţional în viitor

7 La festivitate: O elevă din clasa a X, dr. Mirjam Bercovici, Roza Brumfeld, profesor de engleză, fostă directoare