Lagărul de concentrare Walldorf

M-am hotărât brusc ieri să scriu despre acest subiect după ce am văzut o ştire la tvr, repetată şi la radio România actualităţi : La Tecuci au fost dezgropate osemintele ale unui număr de peste 60 de soldaţi germani ucişi în al doilea război mondial în perioada

,,invaziei armatei sovietice”, în vara anului 1944 şi îngropaţi fără nume, în comun, la hotarul dintre cimitirul ortodox şi cel evreiesc. Că m-a şocat termenul folosit de cei 2 ziarişti pentru momentul când s-a întâmplat această oroare ,,invaziei sovietice” fiind vorba de zilele premergătoare ale depunerii armelor de către armata română este o altă problemă. Armata germană se retrăgea după eşecurile suferite şi după ororile comise despre care se vorbeşte din ce în ce mai puţin. Numai cu 2 luni înainte eu m-am întors din ghetoul din Transnistria unde am fost deportată de regimul antonescian şi după care am rămas traumatizată pentru totdeauna. Şi totuşi, după ce au trecut anii, apreciez că  fapta celor care se ocupă acum să-şi identifice pe morţii, indiferent de ce parte au luptat şi încearcă să le dea un loc de veci demn pentru oricare fiinţă umană, merită lăudată şi toţi cei care au suferit trebuie pomeniţi ca să nu fie daţi uitării.

Apreciez cu multă recunoştinţă activitatea voluntară a unor tineri din Germania care vară de vară vin la Bucureşti să îngrijească morminte din cimitirele evreieşti ale căror urmaşi fie că nu mai există, fie că i-au uitat.

Clasa de copii germani în 1997

Clasa de copii germani în 1997

Şi cu aceleaşi sentimente voi încerca să vorbesc din nou despre Holocaust, deşi este foarte posibil că există multe persoane, mai ales în Ardeal, care au cunoscut problema. Nu am ştiut că Auschwitzul a  avut filiale printre care şi lagărul de la Walldorf despre care eu am auzit recent pentru prima dată. Cred că merită să fie povestit  ca să nu treacă în uitare odată cu trecerea timpului şi să li se pomenească în veci numele celor care au suferit acolo.

Miriam Coperta

Într-un volumaş mic de 70 de pagini, cu titlul KZ AUßENLAG WALLDORF, având ca autor pe Klara Strompf, apărut în editura Hartung – Gorre din Konstanz, Germania, în prima ediţie în 2009 şi în a doua ediţie corectată în 2015 , în seria Shoa, la 70 de ani după sfârşitul celui de al doilea război mondial, autoarea relatează într-un mod alert şi sfâşietor totodată despre soarta unui mare număr de femei evreice din Ungaria în 1944.Voi încerca să rezum în cele ce urmează această, acum poveste / mai bine zis istorie: În august 1944 circa 1700 femei, evreice din Ungaria, după o selecţie riguroasă făcută la Auschwitz, au ajuns la Walldorf, un lagăr exterior al celui din Natzweiler – Struthof din Alsacia. De fapt după cum vedem, toată Germania era împânzită cu lagăre, mai mari şi mai mici, nouă fiindu-ne cunoscute cele care lucrau cu milioane şi nu cu cifre mărunte. Au fost selecţionate femeile capabile de muncă, între 18-50 de ani, urmând să efectueze, muncă de sclav, sub stricta pază a SS, pentru firma Züblin.  Construiau o pistă de beton pentru viitoarele avioane de vânătoare Me 262 (pe care, din fericire, nu au reuşit să le termine până la sfârşitul războiului) într-o localitate foarte aproape de marele oraş Frankfurt, sufletul bancar, centru al economiei germane.

Aceste femei au trăit în acest lagăr şi au lucrat în condiţii inumane, îmbrăcate în zdrenţe, cu mâncare insuficientă, expuse tot timpul ameninţărilor şi bătăii, fără îngrijire medicală, cele bolnave fiind imediat împuşcate. Nu mai vorbim de câte s-au pierdut în urma bombardamentelor frecvente şi nu se ştie nici până azi câte au murit de fapt. În noiembrie 1944 lagărul a fost desfiinţat de autorităţi, femeile rămase fiind transferate  la Ravensbrück şi urmele lagărului şterse cu perseverenţă. Aşa au fost uitate pentru o lungă perioadă de timp aceste femei şi scoase din memoria făptaşilor şi a martorilor tăcuţi, voiţi sau neinteresaţi de această problemă.

Miriam monument

Monumentul memorial al Lagărului Waldorf

De abia în 1972, nişte copii, elevi germani, aflaţi într-o călătorie de cercetare şcolară au descoperit pe o hartă din fostul lagăr de la Buchenwald  că a existat la  marginea oraşului Frankfurt un lagăr, la Walldorf şi la sugestia lor, în 1982 s-a pus în acel loc o placă comemorativă .

Dar din fericire povestea nu se opreşte aici: În 1996 primăria Mörfelden-Walldorf a făcut o expoziţie publică a lagărului, care la rândul ei a incitat două clase de elevi din localitate să cerceteze soarta fostelor deţinute şi pentru aceasta au plecat în Ungaria în 1997 pentru o întâlnire cu puţinele supravieţuitoare care au putut fi identificate.

În 2003 s-a făcut un muzeu al lagărului în aer liber, după care s-a făcut şi un film de televiziune, articole în diferite ziare germane, israeliene, S.U.A., Ungaria, care a dus la discuţii în cele din urmă cu privire la responsabilitatea morală a firmei pentru care s-a pregătit şi au lucrat femeile la  pista de aterizare.

Pentru mine personal este important rolul jucat de tinerii germani şi cetăţenii şi autorităţile locale care s-au angajat în această acţiune de neuitare identificându-se până în 2009 supravieţuitoare în Ungaria, Israel, Canada, Suedia şi alte ţări. Dar motorul acestor multiple acţiuni a fost Klara Strompf. autoarea cărţii care relatează cum s-au derulat aceste întâmplări.

Miriam sinagoga din Jászbereny

Născută în 1949 în Jaszberény, Ungaria,(vezi sinagoga refăcută recent) dintr-o familie înstărită şi cultă, cu foarte multe rude ucise la Auschwitz şi alte lagăre, a locuit de la 17 ani la Budapesta, a studiat în fosta DDR în industria hotelieră, acolo s-a căsătorit şi cu fiul de 2 ani a plecat la Londra unde a lucrat în specialitate. S-a întors în Ungaria în 1981, a revenit la Budapesta şi a lucrat într-o funcţie de conducere într-un lanţ hotelier de 5 stele ca manager.

În 1985 se mută cu serviciul la Frankfurt şi întâmplarea, ca de obicei, joacă un rol important. I se recomandă ca un loc apropiat şi liniştit localitatea Waldorf unde găseşte o locuinţă convenabilă şi în curând descoperă o tablă comemorativă căreia iniţial nu-i dă importanţă.

La un moment dat, unul dintre prieteni, Gabor Goldman, auzind că locuieste la Walldorf, îi povesteşte că mama lui, Margit Raccz, care a pierdut în Holocaust 74 membrii ai familiei, a fost în lagărul de femei din Walldorf. Drumul lui Margit Raccz către lagăr a fost: Cluj (atunci Ungaria), Auschwitz, , Walldorf, Ravensbrück, Cluj, Israel şi în cele din urmă Frankfurt pentru a fi împreună cu fiul ei..Când Clara Strompf află aceasta,  Margit, la 90 de ani, era încă destul de vioaie şi în stare să relateze suferinţele îndurate în lagăr. La fiecare sfârşit de săptămână pleca cu fiul ei să viziteze placa comemorativă care pentru ea avea semnificaţia unei pietre funerare a celor morţi de la Walldorf, care era pusă în vecinătatea fostei intrări în lagăr şi la a cărei inaugurare fusese invitată de autorităţile locale la începutul anilor 80. Pot să-mi imaginez reacţia psihică a lui Klara Strompf. Iniţial a vrut să plece cât mai repede din acest loc al ororii. Din apartamentul ei de la etajul 5 privea direct spre fostul lagăr, cimitir fără însemne pentru atâţia morţi nevinovaţi. Dar în cele din urmă, această vecinătate a fost un imbold pentru un angajament pentru toată viaţa. Împreună cu Cornelia Rüchlig., muzeograf al oraşului, o persoană deosebit de angajată şi perseverentă, au început să ducă o campanie de neuitare a acestor morţi .

Lista cu deţinutele de la Waldorf

Lista cu deţinutele de la Waldorf

Având în vedere meticulozitatea germană şi munca asiduă a acestor două persoane s-au putut alcătui lista detailată a acestor 1700 de femei, listă care a fost expusă concomitent cu fotografii ale barăcilor, acum dărâmate, unde au locuit, alături de fotografii oferite de membrii de familie. Pe baza unor cercetări minuţioase se poate spune că numai 330 au supravieţuit până la sfârşitul războiului şi dintre care 76 mai trăiau până în 1996.

Vreau să închei cu cele spuse de autoarea cărţii :

Voi dragele mele femei, atât de încercate de suferinţă !Câte dintre voi mai trăiesc şi sunt împrăştiate în toată lumea? Rădăcinile voastre au fost smulse atunci din locurile voastre de naştere când eraţi încă tinere. Şi acum trăiţi în diferite ţări, majoritatea foarte departe de Ungaria sau ţările vecine ca România. Acum aveţi peste 70, 80  ani, sau chiar  mai mulţi ani  şi de aceea ar trebui în special să vorbească acele care au tăcut până acum. Suferinţele voastre de atunci nu sunt un motiv de ruşine, ci mai degrabă să fiţi mândre că aţi supravieţuit datorită norocului şi întâmplării şi că puteţi oferi mărturie asupra suferinţelor voastre şi a celor care nu mai sunt. Vă rugăm să povestiţi familiilor voastre atât timp cât mai puteţi, Vă rugăm ca în numele tuturor martirilor să povestiţi voi care sunteţi încă martori în viaţă. Să nu luaţi cu voi secretele şi suferinţele sufleteşti pentru că amintirile spuse vă vor vindeca rănile voastre şi pe ale noastre,  ale celei de a doua şi a treia generaţie de după voi .

Şi o supravieţuitoare  din Suedia scrie: După tot ce am trăit mai am o singură dorinţă: Oamenii să se poarte ca oameni, să se respecte între ei, independent de culoare, rasă, naţionalitate sau religie şi pentru ca să reuşim s-o facem trebuie să ne ajutăm unii pe alţii.

Şi eu trebuie să adaug: De multe ori mi se pare că omenirea încă nu a învăţat nimic din trecut.   Dar trebuie să învăţăm pe cei care vin după noi să  împiedice să se mai întâmple astfel de orori prin care am trecut noi. Dar cum ?

 

23 Mai, 2015, Bucureşti

Mirjam Bercovici  

One Comment

  • Raia Enache commented on May 26, 2016 Reply

    Extrem de impresionant penru mine care am fost nascuta in Transnistria unde familia mea a fost deportata si unde mi-am pierdut tatal.
    Foarte informativ articolul, nici eu nu stiam de lagarele de la Waldorf si Natzweiler-Struthof. Scris cu mult suflet. Cinste autoarei cartii despre soarta acelor femei din Ungaria si tuturor celor care tin vie amintirea suferintelor impuse asupra poporului evreu de Hitler si celelalte regime fasciste ale perioadei respective. Trebuie amintit generatiilor tinere pentru ca sa nu se mai repete. Never again!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *