În anii ’70, ca tânăr inginer proiectant la o mare întreprindere prahoveană am patentat (printre altele) două echipamente petrolifere: un prevenitor de erupţie triplu (cu fratele său dublu) şi comandă hidraulică aferentă. Împreună au format o instalaţie, membră unei familii de produse care au realizat un succes comercial de prestigiu.
Comparând instalaţia amintită cu produse similare fabricate în stăinătate am ajuns la concluzia că, dacă aceasta va fi expusă la târgul internaţional de la Leipzig, are şansa obţinerii unei medalii de aur. O bună parte din şefii şi colegi mei erau neîncrezători şi chiar ostili unei asememnea idei. Adepţi ai propunerii, directorul şi inginerul şef erau însă mai putenici. Un rol importantant l-a jucat însă economistul B. de la întreprinderea de comerţ exterior, un entuziast al ideii, care – primind de la mine datele tehnice comparative – a întocmit cu profesionalism formele de solicitare a unei medalii.
S-a decis însă că nu eu voi prezenţa instalaţia de la Leipzig , ci un oarecare inginer N. nou angajat din dispoziţia ministrului de resort. Am aceptat decizia fără comentarii. Omul mi-a făcut impresia unui semidoct (şi nu numai mie) dar am decis că este interesul meu să trec peste senzaţia normală de frustare şi să-l instruiesc cât mai bine în vederea deplasării sale în RDG. Produsul promovase deja testele de presiune şi funcţionale, fiind deja proaspăt vopsit şi m-am înţeles cu delegatul amintit să ne întâlnim lângă standul de probe pentru a-i da ultimele instrucţiuni de prezentare. Câteva minute înainte, V îmi telefonează informându-mă că instalaţia a fost supusă unei probe suplimentare de presiune şi a explodat ! Îngrijorat la extrem de consecinţele situaţiei , am părăsit imediat biroul şi m-am deplasat într-o fugă la locul respetiv, pentru a constată efectele şi eventual cauzele exploziei. La standul de probe, mă aşteaptă inginerul V. râzând cu gură până la urechi, alături de exponatul – care bine-mersi – era proaspăt vopsit în galben şi aştepta să fie ambalat. « Mi-a fost frică că nu vii să-mi explici şi din acest motiv am inventat farsa (!?) cu explozia » mă linişteşte spiritualul inginer …
(În profida succesului de la Leipzig, omul nu a terminat bine. Peste câtva timp s-a anunţat vizită ministrului de resort, care se pare că în timpul facultăţii fusese coleg de grupa cu V. Executivii uzinei prezintă cu respect problemele înaltului oaspete, când deodată intervine şi semidoctul nostru : « Făcuşi ce făcuşi şi ajunseşi ministru !» S-a făcut deodată linişte şi întreagă audienţă a devenit convinsă că ministrul nu a gustat umorul fostului sau coleg. Aşa a şi fost. După puţin timp inginerul V. a dispărut din peisajul uzinal…)
La scurt timp după deschiderea târgului de la Leipzig, dimineaţă, când întru în biroul de proiectare, un arhivar mă anunţă : « Instalaţia ta a luat Medalia De Aur ! » Ziarele zilei anunţau deasemenea evenimentul, fără să menţioneze autorul invenţiei. În schimb numele şi funcţia ziaristului “trimisul nostru special la Leipzig“ ocupă jumătate din corespondenţă ! Seară, la televizor apare inginerul şef, mentorul (şi păstrând proporţiile prietenul meu), care anunţă succesul şi prezintă produsul, desigur fără numele inventatorului… Modest din fire am tăcut, dar în suflet am simţit gustul amar al succesului…
Infine a venit ziua de 1 Mai, care după 23 August, reprezenta o mare sărbătoare a perioadei politice în care ne aflam. Începe tradiţionala defilare de la Gara de Sud spre centrul oraşului. Întreprinderea a construit un mare car alegoric în mijlocul căruia trona prevenitorul triplu premiat cu aur la Leipzig. Inginerul şef mă apostrofează în mod amical: « Ce mai vrei mă, îţi poartă prevenitoru’ că pe sfintele moaşte ale lui Isus Hristos ! »… « Bine, dar fără să amintească numele meu » murmur eu fără că interlocutorul să pară a fi auzit ceva… Convoiul uman cu placarde şi lozinci se apropie de primul “Elizeu” al bulevardului ploieştean, unde era instalată tribuna oficială cu mai marii judeţului. La difuzoare se auzea deja vocea crainicului care anunţa pompos: « Trec acum muncitorii, tehnicienii şi inginerii de la marea uzina ploieşteana, purtând pe un car alegoric ultima realizare a tehnicii noastre, premiată cu Medalia de Aur la Lepzig » etc.,etc…
Ajung şi eu în dreptul tribunii oficiale şi privind spre dreapta că toată lumea, am rămas înmărmurit având senzaţia unei lovituri de cuţit în piept. Îmbrăcat într-o uniformă de gala şi cu pieptul plin de decoraţii, stătea de garda ofiţerul de securitate cu mustaţă “a la Stalin”, care în arestul securităţii, a anchetat-o în mod diabolic pe mama mea sub acuzaţii total absurde !
A fost o nouă pilula amară, poate cea mai amară dintre toate, pe care am simţit-o în zilele marelui meu succes de la târgul Internaţional Leipzig… (Lupta familiei mele şi sprijinul directorului , marele om, pentru eliberarea mamei poate fi subiectul unui roman !)
După un an am fost obiectul emisiunii televiziunii române “Prim Plan” şi am primit Ordinul Muncii III (cu o prestigioasă semnătură: N. Ceauşescu !) evenimente care au vindecat fără îndoială orgoliile mele rănite de “inventator”. Stupidele mele orgolii din tinereţe… Despre această emisiune într-un capitol următor…
În Ţară Sfânta, unde am realizat deasemenea proiecte ieşite din comun, Mass Media popularizează mai curând personalitatiile negative ale societăţii : lumea interlopă, hoţi, asasini, violatori sau” tyconi “ dubioşi. În consecinţă nu am devenit “eroul” unei emisiuni de televiziune…
Theodor Toivi
