Amintirea pe care vreau să o istorisesc este cam de când aveam 16 ani şi mi-a revenit în minte acum câteva zile, pe când nepotul meu m-a rugat sa-i spun o poveste adevărată şi i-am povestit această amintire, în care noi, copii fiind, ne-am rătăcit în Munţii Retezat. Aşa mi-au revenit aceste amintiri atât de clare.

Pe vremea aceea, vacanţele de vară erau tihnite şi frumoase. Cele mai frumoase vacanţe le petreceam împreună cu părinţii. Îmi amintesc că mama avea vacanţă mai toată vara, pentru că era profesoară, dar tata era cercetător la un institut şi făcea deplasări prin ţară. Tata conducea un laborator de cercetări în domeniul eficienţei energetice şi recuperării căldurii şi ca parte a activităţilor mergea mult prin ţară, în aşa numitele „campanii de măsurători”. Multe am învăţat în acele drumuri prin ţară, pentru că tata nu ne-a ţinut departe de viaţa reală, cu greutăţile ei. Mergeam toţi patru, mama, tata, fratele meu şi cu mine, în prima maşină pe care tata şi-a putut-o permite. Prima maşină merită ea însăşi o povestioară, dar deocamdată aş zice doar că era o maşină de marcă. Ea supravieţuise războiului, aşa că tata o luase destul de ieftin. (Mă întreb cât ar valora astăzi!) Familia convenise să o numim Rozinanta, ca pe calul lui Don Quijote de la Mancha, din cartea lui Miguel de Cervantes. În familia noastră maşinile au avut fiecare câte un nume. Deci tata fiind prins cu măsurătorile pe care le coordona la unul dintre combinatele siderurgice, cred că la Reşita, dar se putea să fie Călan sau poate Oţelul Roşu, ne-a lăsat pe noi împreună cu mama, la unchiul meu, fratele mamei, pe atunci chirurg la Lupeni. Unchiul meu decisese să nu fie un chirurg printre alţii la Bucureşti, ci să fie unul de mâna-ntâi undeva unde era nevoie. La Lupeni era o mină de cărbune şi el a vrut să fie lângă acei oameni simpli şi puternici.

Lolita, Lulu şi Serena

Unchiul meu locuia într-un apartament destul de mic, dar nouă ne plăcea acolo, pentru că era multă animaţie şi veneau în vizită medici, prieteni de-ai unchiului nostru, iar eu ascultam poveşti interesante despre cazuri rezolvate. Vreau să spun că operaţiile se pregăteau înainte, deci mergeau la sigur, ceea ce astăzi, cu toata imagistica modernă, nu se mai întâmplă în aceleaşi procentaje. Gândiţi-vă că acei oameni erau practicieni adevăraţi şi că prin anamneză, palpare şi analizele pe care ştiau să le ceară, erau în perfectă cunoştinţă de cauză cu privire la operaţiile de a doua zi. Atunci îmi păreau eroi, iar acum cu atât mai mult!

Mergând în fiecare vară la Lupeni, desigur că aveam prietene. Mă împrietenisem cu fata unei alte doamne doctor din spital. Pe această fată, puțin mai mare ca mine, o chema Ada. Eram prietene de vară, dar multă vreme am ţinut legătura. Îmi amintesc că aveau un grup de tineri, liceeni foarte talentaţi, fiecare în câte un domeniu. Cred că se numeau „Andronicii”. Oricum, erau foarte buni la învăţătură şi unul era poet, altul făcea metaloplastie. Mai păstrez undeva o mică lucrare pe care mi-a dăruit-o şi mai multe poezii scrise cu talent. Parcă a fost ieri!

În timpul liber, unchiul meu făcea alpinism în Munţii Retezat, aflaţi aproape – pe atunci de o frumuseţe aproape virgină, greu de egalat cu tot ce am văzut în materie de munţi în ţară şi străinătate. Într-o zi de vară, unchiul nostru a spus că ar vrea să ne ia şi pe noi pe munte, să ne deschidă drumul spre dragostea fără sfârşit pentru ceea ce este Muntele! Zis şi făcut! A luat trupa formată din trei copii cu vârste între 14 şi 16 ani şi două femei, dintre care una era mama, adică o curajoasă, şi a spus că trebuie să ne antrenăm înainte de a porni pe traseele din Retezat, pentru ca este un munte cu trasee lungi. Am găsit poze chiar de atunci! Ne-am dus cu toţii pe dealurile din jur şi am luat primele lecţii: cum să te îmbraci pe munte, ce să conţină rucsacul, cum să urci în pas egal, cum să nu alergi la vale, cât de important este cel care încheie şirul turiştilor, apoi, cum să faci opriri la o oră şi să iei puţină ciocolată (asta ne-a plăcut!) şi câteva guri de apă din termos, cam ce să faci dacă te întâlneşti cu ursul, dar şi despre politeţea muntelui, adică cine salută primul, cel care urcă sau cel care coboară. Aceste exerciţii nu prea l-au mulţumit pe unchiul meu, dar nu a rezistat la rugăminţile noaster și s-a încumetat să pornim spre Câmpul lui Neag şi de acolo spre Cabana Buta.

Lulu spre Câmpul lui Neag

Aşa s-a şi întâmplat, am pornit în formaţia descrisă spre Câmpu lui Neag, iar ce veţi vedea aici sunt o parte din pozele făcute cu acel prilej! Am intrat pe drumul forestier înspre cabana Buta, înainte de drumul de acces spre Cheile Buţii. Am continuat până la bifurcaţia acestui drum, dar de acolo cred că ne-am rătăcit. În stânga se urca spre cabana Buta şi lacul Buta, iar în faţă se mergea spre Valea Lazaru. Imaginaţi-vă că nici vorbă de atâtea cabane şi turişti! Eram un fel de pionieri exploratori! După un timp, mergând pe potecă, dar fără marcaje turistice, printre tufe de zmeură, am constatat că ne rătăcisem. Cred, dar nu sunt sigură, că am ajuns la spectaculoasele cascade Lazaru. Era un peisaj salbatic. La un moment dat am traversat pârâul pe nişte pietroaie şi buşteni, în preajma primei căderi de apă, iar pentru ultima parte ne-am căţărat pe bucăţi de stâncă. Acum, uitându-mă pe hărţi, am văzut că este partea de sud a intrării în actualul Parc Naţional Retezat, una dintre cele mai frumoase arii protejate ale Europei, un loc minunat pentru prietenii Retezatului care vin dinspre Lupeni, trec prin Valea de Peşti, Câmpu lui Neag, Cheile Buţii – Cabana Buta. Atâta doar că noi am mers mai încet decât prevăzuse unchiul meu şi apropiindu-se seara şi ploaia, trupa noastră a rătăcit marcajul turistic. Exact ce ne trebuia la experienţa noastră!

Aşa am ajuns la Lacul Bucura, care mi-a părut lacul fermecat din filmul Comoara din Lacul de Argint, apoi am ridicat ochii şi am văzut Vârful Peleaga. În negura serii şi caprele negre păreau năluci zburând nu alergând, proiectate pe cerul înnourat. Acum, rememorând acele ore, am găsit detalii pe care nu le ştiam atunci când fotografiam Lacul Bucura, învăluit în negură în momentul surprins în poză. Îl vedeţi prin ochi mei de atunci! Iată ce am găsit acum despre el în Wikipedia. “Este un lac de munte, din căldarea Bucura, sub Vârful Peleaga, fiind orientat în direcția nord – sud, la altitudinea de 2.040 m. Suprafaţa lacului este de 8,90 ha, având lungimea de 550 m și lățimea medie de 160 m, iar perimetrul de circa 1390 m. Lățimea maximă este de 225 m, iar volumul estimat este de circa 625.000 m³. Adâncimea maximă a apei lacului este de 15,5 m, în dreptul intrării Izvorului Pelegii în lac. Lacul este alimentat de 5 izvoare principale”.

Noaptea se apropia cu paşi repezi şi la un moment dat am găsit un refugiu şi unchiul nostru a decis să înnoptăm acolo. A doua zi dimineaţă am pornit, coborând pe un torent cu zăpadă fosilă, până am ajuns la un mare trunchi de copac care părea suspendat între cer şi pământ. Acolo ne-am întâlnit cu un grup de studenţi de la facultatea de educaţie fizică şi sport şi ei ne-au spus că mai avem cam jumătate de oră până la cabana pe care ar fi trebuit să o găsim cu o seară înainte, dacă totul ar fi mers bine. Îmi amintesc teama cu care am trecut peste acel trunchi de copac care ne apropia de ţinta noastră. Nu este uşor să mergi în echilibru, pe un trunchi de copac, mai ales dacă are doar 20 cm lățime! Noaptea aceea în refugiu, cu focul întreţinut pe rând de unchiul nostru, de mama şi de cealaltă doamnă, acea noapte a liniştii totale şi a temerilor că ar putea veni un urs, mi-o amintesc ca şi cum a fost ieri!

Tata ne-a cam certat pe toţi pentru imprudenţă. Ne-a spus că nu trebuia să ne aventurăm într-o asemenea expediţie, rătăcind pe vârfuri de munte cu caprele negre şi dormind prin popasuri izolate. Oare ştie cineva unde o fi fost acel refugiu de atunci?

În încheiere, aş vrea să revin la prilejul care mi-a amintit de istoria de aici – era o poveste adevărată pentru nepotul meu, dar lui povestea i s-a părut tristă. M-am mirat de ce, doar ne-am întors cu bine. Mi-a răspuns că întâmplarea e tristă, pentru că am rătăcit prin pădure şi am dormit într-o colibă rece. Dacă venea ursul? Este părerea lui, dar pentru mine rămâne o aventură frumoasă, pe care mi-o amintesc după mulţi ani. Totuşi, pentru nepotul meu trebuie caut amintiri mai pe gustul lui.

Serena Adler

22 iunie 2016