File din romanul vieţii mele (IV) – Transnistria

TRANSNISTRIA

La gară era o mare mulțime de evrei.  Ne-au închis în vagoane de vite și ne-au dus spre est.  În satul Ataki, pe Nistru, ni s-a dat ordinul să coborîm din tren.  Ne-au dus într-un lagăr îngrădit cu sârmă ghimpată.  Barăcile erau ude și pline de noroi după o inundație recentă, dar trebuia să le folosim dacă vroiam să avem un acoperiș deasupra capului.  Erau multe familii în fiecare cameră.  În baraca noastră o femeie a născut; nu știu dacă mama și copilul au supraviețuit.  În lagărul din Ataki am întâlnit-o pe mătușa Babție, sora tatei cu soțul ei.  Se pare că au fost pe același tren ca noi.  Am rămas împreună până când am fost eliberați de Armata Roșie în 1944.

A doua zi a venit încă un transport de evrei din Cernăuți.  O cunoștință i-a povestit tatei că primarul, Dr Popovici, a eliberat un număr de autorizații pentru evrei considerați „indispensabili pentru funcționarea orașului”.  Noi eram printre puținii favorizați, pentru că Dr Popovici fusese vecinul nostru.  Pentru noi autorizația a venit prea târziu.  Se pare că am avut totuși noroc.  Cei cu autorizații au mai rămas o vreme la Cernăuți, dar până la urmă au fost și ei deportați și încă în condiții mult mai grele.

După câteva zile ne-a venit rândul să trecem Nistrul cu bacul.  Era o zi mohorâtă, rece și umedă.  Am așteptat ore în șir.  Bacul nu era decât două bărci legate între ele cu niște scânduri.  Soldații vroiau să termine cât mai repede și înghesuiau o mulțime de oameni pe bac.  Cine era pe margine putea să cadă în apă și dus era.  Un soldat a lovit-o pe mătușa Steffi peste mâna în care își ducea valiza.  Valiza a căzut în apă și Steffi a rămas numai cu hainele de pe ea, dar măcar a rămas în viață.  A trecut mult timp până i s-a vindecat mâna.  Până la urmă am ajuns cu toții la malul celălalt, în Transnistria.  (E vorba de teritoriul dintre Nistru și Bug până la Marea Neagră, inclusiv portul Odessa.  La începutul războiului, fiind aliată cu Germania, România a primit acest teritoriu ca pradă de război.)

Ajunși pe malul celălalt, a trebuit să urcăm o pantă abruptă și noroioasă.  După fiecare pas alunecam înapoi.  Picioarele rămâneau încleiate în noroi; mulți și-au pierdut acolo pantofii.  Când am ajuns sus ne-am găsit pe drumul spre Mogilev.  O cunoștință l-a sfătuit pe tata să evite șoseaua.  Alți deportați ne-au îndrumat spre cinematograf unde, ca mulți alții, ne-am găsit primul adăpost.  Câteva zile mai târziu ne-am mutat într-o locuință de două camere unde stăteau deja alte șapte familii.  Noi am ocupat al optulea colț.  Și încă era mai bine ca la cinematograf!

Unul dintre vecinii noștri era un cizmar evreu localnic.  (Evreii localnici mai erau acolo.  Mai târziu au fost și ei deportați, nu știu nimic despre soarta lor.)  El i-a spus tatei că era mare lipsă de medici în oraș – unii au fost luați în armată, alții au fugit – și l-a sfătuit să caute de lucru.  Tata s-a dus la primărie și a primit imediat un post la spitalul ucrainean și o autorizație pentru toată familia de a rămâne la Mogilev.  Nu puteam fi deportați încă o dată!  Acesta a fost norocul nostru.  Când s-a înființat ghetoul din Mogilev, noi am fi putut rămâne afară, dar tata a hotărât să stea în ghetou. De la primărie am primit două camere, în care funcționase mai înainte dispensarul de boli venerice.  Noi trei am stat în camera mică, iar în cea mare am găzduit încă opt persoane: pe mătușa Babție, sora tatei cu soțul ei Adolf, pe unchiul tatei Pinkas cu soția Fani și două surori ale mamei: pe Sali și pe Steffi cu soțul ei Muniu și fiul lor Jacki.  Casa era lângă zidul ghetoului.  Dincolo de zid mai era o stradă și apoi Nistrul.  Casa fusese inundată nu de mult și era încă umedă, un perete din camera noastră era chiar ud de-a binelea.  Iarna a înghețat și gheața a rămas până în primăvară.  În curte era o șură de lemn care altădată adăpostea calul și căruța dispensarului, dar acum era goală.  Omul de serviciu al dispensarului locuia mai departe într-o cămăruță la mansardă, cu soția sa și cu câinele.

De mai multe săptămâni nu mai văzusem mâncare caldă.  Aveam doar pâine, adusă de tata de la spital și apă rece.  Într-o zi tata a cumpărat de la soția omului de serviciu o oală aburindă cu supă de varză acră.  A fost masa cea mai minunată pe care am avut-o în viața mea și mi-o mai amintesc după mai bine de șaptezeci de ani!  Mai târziu părinții mei au cumpărat o mașină de gătit, ceea ce ne-a permis să nu numai să gătim, dar și să încălzim camera.  Îmi amintesc că mama ne făcea mămăligă de mei.  Drept combustibil a folosit grămada de cărbuni din șură și apoi șura însăși.

Prima care a scăpat din deportare a fost mătușa Sali.  Ginerele ei, Ionel Mavriki, era colonel în armata română și lupta în Rusia alături de armata germană.
În permisia de Crăciun a venit la Mogilev, a luat-o pe mătușa Sali cu el și a adus-o la București să stea cu fiica ei, Lala.  În primăvara anului 1944 Bucureștiul a fost bombardat de forțele aliate.  Lala și copilul ei au stat în adăpost și au supraviețuit, dar Sali a pierit în bombardament.

Cu timpul tata a fost recunoscut și apreciat de populația ucraineană.  Pacienții au început să vină la noi acasă.  Unii plăteau, alții aduceau de-ale gurii.  Așa am supraviețuit Transnistria.  Tata a reușit chiar să trimită bani surorii sale Helena.  Trebuie să subliniez că situația noastră a fost una de excepție.  Mulți dintre deportați au murit de foame, de frig și de tifos încă în prima iarnă.  Cei care au venit din Bucovina de sud au avut posibilitatea să aducă cu ei mai multe bagaje și chiar bani.  Treptat au vândut localnicilor tot ce aveau și din asta au trăit.  Soarta cea mai grea au avut-o deportații din Basarabia.  Ei au fost duși mai întâi în lagărul de la Jedenetz, iar în Transnistria au ajuns fără nimic, fămânzi și plini de păduchi.  Ei au fost primele victime.  Evreii cernăuțeni erau și ei săraci, pentru că au fost nevoiți să-și părăsească casele în câteva ore și n-au apucat să ia cu ei în ghetou mai nimic.  Și din puținul pe care-l aveau au trebuit să aleagă ce să ia în Transnistria.  Noi am plecat cu un rucsac de persoană.  Tata obișnuia să zică: “Oder hat man Bagage, oder ist man Bagage” [Ori ai bagaj, ori ești bagaj.]  Sigur că avea dreptate.  Până în primăvară, cea mai mare parte dintre evreii deportați muriseră.

Pe petecul de pământ unde fusese șura, unchiul Adolf și-a făcut o grădină.  O jumătate era grădină de zarzavat, ceea ce ne-a îmbunătățit mult hrana de toate zilele.  Pe cealaltă jumătate a plantat tutun și l-a vândut la piață.  Cu timpul tata l-a ajutat și pe Muniu să primească un post de contabil la spitalul ucrainean.

Inginerul Jagendorf din Rădăuți a început un proiect deosebit.  La Mogilev a găsit ruinele unei vechi fabrici metalurgice și a primit de la prefect permisiunea s-o reconstruiască.  Nu-mi amintesc exact ce a produs, dar nu erau arme.  Important e că a angajat mulți muncitori și funcționari evrei și toți au primit autorizații să rămână la Mogilev.  În felul acesta le-a salvat viața, pentru că prin sate condițiile erau mult mai grele.  Era foamete, șomaj, tifos, oamenii locuiau în șuri.  Dintre cei care au încercat să vină la Mogilev, mulți au murit pe drum.

De fapt ucrainenii erau și ei foarte săraci și plini de paraziți.  Dacă tata întreba pe câte un pacient ucrainean dacă are păduchi, acesta răspundea: „Sigur că da!  Ați văzut vreodată pe cineva fără păduchi?  Numai morții n-au păduchi.”  Îmi amintesc că mama ne căuta de păduchi în fiecare seară.  Cât am stat la cinematograf am primit și noi păduchi ca toată lumea, dar de când am avut locuința noastră n-am mai avut paraziți.

Era în 1943.  Soarta Germaniei era pecetluită și era clar că mai devreme sau mai târziu va pierde războiul.  Guvernul lui Antonescu s-a găsit de partea celor ce urmau să piardă.  În ultima clipă au încercat „să se poarte frumos” și au dat ordinul ca toți orfanii evrei din Transnistria să fie adunați în orfelinatul din Mogilev pentru repatriere.  Tata a fost chemat să le facă un control medical.  În aceeași seară mama a găsit pe el un păduche și n-a trecut mult până tata s-a îmbolnăvit de tifos exantematic.  Noroc că a fost o formă ușoară și i-a trecut.  Dar mătușa Steffi, care s-a molipsit și ea, n-a fost atât de norocoasă și a murit de tifos.

În primăvara lui 1944 frontul se apropia de Mogilev.  Ne temeam că înainte de a se retrage, nemții ne vor omorî pe toți, dar asta nu s-a întâmplat.  Casa noastră era lângă podul de pe Nistru.  În retragerea lor haotică, nemții au aruncat în aer podul fără să aștepte ca toți soldații lor să treacă de partea cealaltă.  Podul era plin de soldați în momentul exploziei.  Sute de soldați germani și-au găsit moartea pe pod și alte sute au rămas izolați, gata să cadă prizonieri.  Am auzit urlete: “Wir wurden verraten! Wir wurden betrogen!” [Ne-au trădat! Ne-au înșelat!]  Parcă mai aud vocile acelea desperate.  Toate acestea s-au petrecut în timpul nopții.  Dimineața domnea o liniște neverosimilă.  Locuitorii ghetoului au sărit zidul dinspre Nistru.  Priveliștea era înfiorătoare.  Strada care mergea de-a lungul râului era plină cu trupuri neînsuflețite de oameni și de cai și cu căruțe abandonate.  Pe rămășițele podului se bălăbăneau cadavre.  Era o scenă de coșmar.

Trei zile mai târziu a intrat în oraș Armata Roșie.  Frontul a rămas pe Nistru încă o săptămână.  Gloanțele ne șuierau pe deasupra capului.  Au fost destule victime, dar noi am scăpat cu viață.  Primul lucru pe care l-au făcut rușii a fost să-i recruteze pe toți bărbații tineri și să-i trimită pe front.  Printre ei era și Jacki.  El vorbea germana, româna și rusa, așa că Armata Roșie l-a folosit ca translator.  Tata a mai rămas câteva luni la spitalul din Mogilev, iar vara ne-am întors la Cernăuți.  Dar în 1946, când Jacki a fost eliberat din armată, noi nu mai eram acolo.

 

ÎNTOARCEREA LA CERNĂUȚI

Nu ne puteam întoarce în fosta noastră locuință – întreaga clădire fusese rechiziționată și transformată în cămin studențesc.  Din toată mobila am găsit doar o canapea și cuierul din hol, dar cu oglinda spartă.  Am închiriat altă locuință, dar trei săptămâni mai târziu ne-au dat afară – un rus a apărut nu se știe de unde și a pretins că locuința era a lui.  N-avea nici un rost să ne certăm, așa că am plecat să ne căutăm alt adăpost.  De data asta am avut norocul să ajungem la văduva avocatului Katz.  Doamna Katz cu cei doi copii ai ei aveau un apartament elegant cu trei camere.  Nouă ne-au închiriat cabinetul răposatului avocat: două camere mari cu un hol și cu intrare separată.  Doamna Katz ne-a lăsat să folosim bucătăria și baia ei și ne-am înțeles foarte bine.  Am stat la ea până în 1946, când am plecat din Cernăuți, dar am rămas prieteni pe viață.

Tata a primit un post la clinica de boli venerice.  Eu vroiam merg la școală, dar era vacanță.  Singura școală care era deschisă și care m-a primit a fost Institutul de Construcții.  Mai erau acolo și alți tineri întorși din Transnistria.  Problema era mama: nu avea post și mai ales nu avea documente care să ateste că are un post și de aceea a fost obligată să lucreze la demolarea clădirilor avariate și să care moloz.  De multe ori își petrecea zilele ascunsă în pivniță de frică să n-o ia la muncă.  Mai târziu și-a găsit și ea de lucru: să tricoteze ciorapi militari la o cooperativă.  O dată pe săptămână primea lână și trebuia să livreze ciorapii tricotați.  Norma era uriașă.  Am ajutat-o și eu, dar chiar și așa abia a făcut față.  Totuși se chema că „lucrează” și nu mai trebuia să se ascundă.

Hava Erika cu Jacki

Cu Jacki, în 1945

După câteva săptămâni petrecute la Institutul de Construcții am fost anunțați că a doua zi nu vor fi cursuri.  La ora opt dimineața trebuia să ne prezentăm la o anumită adresă, pe strada Kobilianski.  Le-am povestit părinților în timpul mesei de prânz și tata a pălit – era sediul NKVD.  A doua zi tata a venit cu mine și am aflat că toți elevii urmau să fie trimiși să lucreze în minele de cărbuni din Donbass.  Eu am rămas cu colegii mei, iar tata a plecat.

În tinerețe am avut probleme cu noduli în sâni.  Am fost la control la Dr Vijnitzer și acesta mi-a dat un certificat că am cancer la sân.  Tata s-a dus cu certificatul la medicul șef de oraș, a obținut de la el recomandarea ca să fiu scutită de munca în mină din motive de sănătate și pe baza acesteia am fost lăsată să plec acasă.  Trei zile mai târziu a apărut în ziarul local următorul articol: Prostituatele din Cernăuți au fost trimise să facă muncă de folos obștesc în minele de cărbuni din Donbass…  Această pățanie mi-a deschis ochii.  Am înțeles că în Cernăuțiul ocupat de ruși erau două clase sociale distincte.  „Priezjie” sau noii veniți erau ocupanții ruși, elita, cei care aveau toate drepturile. „Mestnîe” sau localnicii erau cetățeni de mâna a doua, care puteau fi nedreptățiți și înșelați după plac.  Ei erau țapii ispășitori și „dușmanii poporului”.  De fapt rușii îi invidiau pe „localnici” pentru că aceștia se bucuraseră de o viață mai bună și mai bogată ca cea a tovarășilor din Uniunea Sovietică.  Șicanele rușilor erau un fel de răzbunare.  Înțelegând aceste lucruri am hotărât să încerc să mă alătur elitei – să fac ultima clasă de liceu la școala rusească de fete.

Noile mele colege aparțineau cremei societății.  Colega mea de bancă era fiica unui general.  (De fapt era o fată foarte simpatică.)  Altă colegă era Nona, fiica secretarului regional de partid.  Stătea singură în ultima bancă.  Nici un profesor nu îndrăznea să-i pună vreo întrebare și totuși a absolvit cu premiul întâi.  Numai două dintre colege erau localnice.  Așa am terminat liceul în vara anului 1945.  Apoi m-am înscris la medicină, dar am făcut numai un semestru, pentru că am plecat în România.

Precum am mai spus, tata lucra la clinica de boli venerice.  Acolo a avut ca pacient un ofițer superior rus, bolnav de sifilis.  Omul era foarte îngrijorat.  Tata i-a povestit despre un medicament nou, penicilina, despre care se spunea că e foarte eficace în tratamentul sifilisului, numai că nu se găsea.  Peste câteva zile ofițerul s-a întors cu un pachet mare de penicilină.  Dar injecțiile de penicilină trebuiau făcute din trei în trei ore.  Tata i-a propus să stea la noi pe durata tratamentului și să doarmă pe canapeaua din hol, iar el i-a făcut injecțiile.  De fiecare dată când plecam sau veneam acasă tebuia să trec prin hol și ofițerul mă privea cu insistență.  La sfârșitul tratamentului m-a cerut în căsătorie.

Tata n-a îndrăznit să-l refuze, așa că i-a cerut un răgaz de câteva zile, pasămite ca să se gândească.  Apoi a intrat în camera noastră și ne-a spus: „Acuma plecăm din Cernăuți!”  În câteva zile a făcut rost de o căruță și cai care să ne ducă până la graniță.  Am trecut-o și am ajuns la Siret, în România.  Era primăvara anului 1946.  De fapt plănuiam de câtva timp să plecăm în România, dar tot amânam în speranța că Jacki va fi eliberat din armată și-l vom putea lua cu noi.  Mai târziu am aflat că granița dintre Uniunea Sovietică și România a fost închisă chiar a doua zi după ce am trecut-o noi.

 ROMÂNIA

Prima noapte am petrecut-o într-o casă părăsită din Siret.  Eram atât de fericiți că scăpasem din Uniunea Sovietică, încât cu umorul lui obișnuit, tata a numit casa „Willa Sorgenfrei” [Vila Fără Griji].  A doua zi ne-am dus la poliție să cerem buletine românești și să vedem unde ne-am putea stabili.  Eu aș fi vrut să stăm într-un oraș universitar ca să-mi pot continua studiile, dar nu aveam nici o șansă – refugiații erau îndreptați numai spre zonele rurale.  Tata s-a gândit însă la un șiretlic: a cerut să ne stabilim la Freidorf [Satul Liber în limba germană].  Fără să bănuiască nimic, ofițerul ne-a semnat permisul de ședere la Freidorf.  Numai că Freidorf, care pe vremuri fusese un sat de lângă Timișoara, devenise între timp un cartier al orașului.  Iar Timișoara are o universitate și o facultate de medicină!

Ne-am stabilit la Timișoara fără nici o dificultate.  Mama a găsit o veche prietenă, pe Adele Schneider, care ne-a ajutat mult la început, chiar ne-a adăpostit până ne-am găsit o locuință.  În câteva zile am reușit să închiriem o cameră și jumătate în locuința unei doamne bătrâne, văduva unui avocat, iar când aceasta a murit, am primit și camera ei.

Tata s-a dus la primărie să caute de lucru.  Medicul șef de oraș pe vremea aceea era Dr Abramovici.  Când a auzit că tata plecase din Cernăuți a fost atât de dezamăgit, încât a refuzat să-i dea un post.  „Cum de-ați părăsit raiul sovietic???” au fost cuvintele lui.  Până la urmă tata a găsit totuși de lucru.  Vecina noastră, care era secretară la o școală și membră de partid l-a ajutat să primească un post de medic școlar.  În plus tata a deschis și un cabinet particular.  Cu timpul a devenit cunoscut ca un bun specialist în boli de piele și boli venerice și cabinetul a avut succes.

Eu m-am dus să mă înscriu la Facultatea de Medicină, dar mi s-a spus că diploma de bacalaureat din Uniunea Sovietică nu e recunoscută.  Trebuia să dau încă trei examene, la limba română, istorie și geografie.  Am plecat pentru câteva săptămâni la București, la verișoara mea Mina.  M-am pregătit în grabă și m-am prezentat la examene la Liceul Matei Basarab.  Până în toamna anului 1946 am îndeplinit toate condițiile și am fost admisă la Facultatea de Medicină.  În decembrie 1951 m-am căsătorit cu Rubin Schaffer, care era și el student la medicină.

Erika Shaffer

 

(Va urma)

(Traducere din limba germană: Hava Oren)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Andrea Ghiţă commented on June 25, 2016 Reply

    Îi mulţumesc Doamnei Erika Shaffer pentru că împărtăşeşte revistei Baabel, o felie de istorie care are tot mai puţini martori şi este posibil ca velul negaţioniştilor să acopere memoria evreilor deportaţi şi pieriţi în Transnistria.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *