In memoriam Mihai Dragolea. Amintiri despre un coleg matinal

Colegul meu Mihai Dragolea era un matinal. Bănuiesc că această trăsătură i se trăgea din vremea când fusese profesor navetist…Dacă intram la prima oră în biroul de la « Cultural » îl găseam ţăcănind concentrat, la maşina de scris căreia i-a rămas fidel chiar şi după invazia computerelor. Ţin minte că o persoană din conducere fusese iritată că, în epoca imprimantelor inteligente, Mihai îi înaintase o cerere – scrisă abia vizibil la maşina de scris – pentru achiziţionarea unei benzi noi… pentru maşina de scris.  După răstimpul de aşteptare necesar pentru încheierea propoziţiei pe care tocmai o bătea cu mare atenţie, îmi arunca o căutătură – întotdeauna mirată – şi întreba «Cu ce-ţi pot fi de folos ?». Apoi se ridica tacticos şi ieşeam amândoi la o …ţigară. El fuma şi eu, nefumătoarea, îi spuneam cu ce putea să-mi fie de …folos.

N-am fost prieteni apropiaţi cu Mihai Dragolea. La început ne intersectam, din când în când, pe culoarele Casei Radio (unde-şi are sediul şi studioul de teritorial televiziune din Cluj) şi schimbam câteva cuvinte, niciodată de complezenţă. Nu ţin minte să ne fi spus vreodată “Servus, ce mai faci?” însă nu ratam să ne împărtăşim impresiile despre o carte citită recent, despre un articol apărut în presa literară, despre un autor descoperit sau redescoperit. Aceste popasuri în alergătura mea zilnică (între traducere, titraj şi montaj) au fost nişte corecţii fine de traiectorie în parcursul emisiunii Shalom pe care începusem deja s-o realizez…

Mihai Dragolea vorbind despre Florin Mugur

Mihai Dragolea vorbind despre Florin Mugur

Din aceste schimburi de idei s-a conturat rubrica Invitaţie la lectură, al cărei invitat a fost şi el, într-o ediţie dedicată lui Florin Mugur. Mihai mi-a sugerat să-mi îndrept atenţia  asupra scrierilor mai noi ale lui Alexandru Sever (eu citisem doar Impostorul, în anii şaptezeci) şi tot el mi-a dat adresa scriitorului care de ceva vreme trăia în Israel. Fără Mihai, filmele despre acest scriitor extraordinar, dar prea puţin cunoscut de generaţiile tinere, nu ar fi fost realizate. Am început să corespondez cu Alexandru Sever, iar atunci când – printr-o fastă sincronicitate – a sosit la Cluj pentru premiera piesei sale Îngerul slut şi urma să-l însoţesc cu echipa de filmare la Moineşti şi Bacău, i-am propus lui Mihai să lucrăm împreună la acest proiect. El s-a retras cu discreţie, fără a-mi refuza, totuşi, cererea de a mă ajuta cu…vocea. Mihai Dragolea avea un glas  cu un timbru de bariton învăluitor şi  o intonaţie molcomă, care-i lăsa răgaz ascultătorului să ia aminte de cele auzite. O adevărată voce clasică “de radio” care conferea un plus de calitate filmelor. Din acel moment am început să “profit” de colegialitatea lui mărinimoasă şi astfel un întreg şir de reportaje şi filme portret au fost înnobilate de glasul său pe care-l împrumuta cu generozitate, în cabina de montaj dimineaţa, după ce trecusem pragul colegului meu matinal, aşteptasem să-şi încheie fraza la maşina de scris, să-şi ridice privirea uimită şi să mă întrebe cu ce mi-ar putea fi de folos…

Singura formă de a-mi arăta gratitudinea era să-i citesc pastila săptămânală din Tribuna şi cărţile.* De fapt şi aceste gesturi, menite să-i arate interesul şi preţuirea mea, se transformau în daruri primite de la el, pentru că am descoperit un autor special, sensibil şi sarcastic, aflat într-o perpetuă uimire, observând, înregistrând – cu scrisul său mărunt,  pe spatele cutiilor de chibrituri sau al pachetelor de ţigări (poate chiar şi pe biletele de autobuz, cine ştie…) – oamenii şi faptele petrecute în preajma sa, pe care apoi le asambla şi le tâlcuia servind cititorului triplete insolite despre viaţa cotidiană şi moravurile ei.

Mihai Dragolea îmi părea un adolescent la prezentul continuu, un visător cu sufletul însetat de iubire. Erudit şi profund,  dar vulnerabil, incapabil de apărare în faţa agresivităţii incompetenţilor infatuaţi. Nu era în stare să lupte cu inamicii altfel decât transformându-i în personaje groteşti şi ţintuindu-i în coloana unei tablete sau între copertele unei cărţi… Şi a fost învins. Lovitura de graţie i-a fost aplicată  în vara lui 2013, de «marea sortare» din instituţie (care nu avea în nici un caz obiectivul să păstreze valorile autentice)…  Umbra dezamăgirii l-a cotropit pe Mihai. S-a retras la Petroşani, oraşul său natal, şi curând şi-a început drumul către staţia terminus.

Arareori discutam la telefon. Îl sunam negreşit de ziua lui – 13 februarie – şi, în noiembrie, de sfinţii Mihail şi Gavrilă, când – ca niciodată în timpurile dinainte – schimbam cuvinte de complezenţă : «Servus, ce mai faci ?». De fiecare dată mă îmbărbăta, răspunzându-mi «Bine».

Mi-l amintesc pe Mihai Dragolea, colegul meu matinal,  aşa cum l-am zărit de câteva ori,  prin fereastra biroului:  grăbindu-se într-o primăvară intensă către o iubire năvalnică şi minunată. Şi totuşi mi s-a întipărit în memorie aşa cum îl vedeam adesea, către ora amiezii, când îşi încheia munca începută la prima oră: părăsind studioul cu paşi de licean visător, purtându-şi alene, pe umăr, geanta burduşită cu mirări.

(*) 1999 – Călătorie spre muchia de cuţit

2001 – De departe spre aproape

2005 – Colecţia de mirări

2007 – Funcţionar la singurătăţi sau contabilul de imagini

2011 – Epiderma de bazalt. Colecţia de mirări

2013 – Proces de creponare cu păianjeni, zmeură şi ceaţă.

 

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *