În anul 1960, pe o ploaie măruntă, cum s-ar spune mocănească , am parcurs de unul singur traseul Caraiman, Babele, Vârful Omul, Hornuri, Mălăieşti, Bran. Părăsind Valea Prahovei, am ajuns din Sinaia la Braşov, traversând per pedes munţii Carpaţi, din Muntenia în Transilvania.

Având o oarecare experienţă, în anul următor am repetat temerara excursie, aproape pe acelaşi itinerar. Nu de unul singur. Eram însoţit de viitoarea mea soţie Sanda (23), de sora ei Zina (15) şi de vărul meu Silviu (20). Singură modificare a traseului a fost punctul de pornire şi drumul până în Platoul Bucegi. Pornind cu trenul din Ploieşti, am ajuns în gara Buşteni abia la amiază. Am abordat imediat aşa numita Vale a Jepilor, către cabana Caraiman, unde urmă să innoptăm.

Valea Jepilor primul traseu

Drumul spre platou “prin Jepi” fusese nu de mult scos din uz, avându-se în vedere construcţia unui teleferic nou.

Cu toate acestea cărarea era deocamdată într-o stare acceptabilă, iar marcajele, ce-i drept mai şterse, erau încă vizibile. Cel puţin la lumina zilei !. Între timp s-a inserat. La munte întunericul se lasă brusc. Cerul era senin şi, din fericire, şi cărarea se observa cu uşurinţă. La un anumit punct al drumului a început un urcuş abrupt. Cărarea dispărea din loc în loc datorită pietrelor uriaşe şi a vegetaţiei abundente. Mergeam prin aşa numiţii “jnepeni”, un soi de conifere care se târau pe sol, de unde şi numele locului.

Începusem să devin îngrijorat, dar eram tăcut. Fiind cel mai matur din grup (25) aveam răspunderea pentru “minorii” care îi luasem cu mine. În fine, la un moment dat al ascesiunii au apărut aşa numitele “cabluri”, un soi de balustrade flexibile din oţel, fixate în stâncă, pentru facilitarea urcuşului, oferindu-ne certitudinea că suntem pe drumul cel bun! Deodată întunericul s-a accentuat şi ne-am trezit într-o ceaţă densă sau probabil intrasem într-un nor, fenomen firesc pentru altitudinea la care ne aflam. Am continuat urcuşul cu prudenţă când, deodată, mai sus, la o distanţă de câţiva zeci de metri a apărut conturul cabanei Caraiman şi luminile acesteia (alt. 2 025 m). Am răsuflat cu toţii uşuraţi şi ne-am manifestat bucuria cu entuziasm. Ne-am permis un mic popas pentru a ne trage respiraţia, moment în care Sanda a scos din rucsac în borcan cu dulceaţă de caise preparat acasă de mama ei, dulceaţă din care întregul grup s-a înfruptat cu plăcere.

Cabana Caraiman primul popas

Au trecut mulţi ani de la acest episod alpino-culinar, dar până în ziua de azi îmi amintesc cu plăcere gustul delicioaselor jumătăţi de caisă, asortate cu miezii aferenţi !

Deşi cabana era arhiplină de turişti, am obţinut locuri pe aşa numitul “prici”! Imensul raft din lemn (acesta este termenul !) pe care erau lungiţi pasagerii cabanei, nu prezenta exact confortul hotelurilor de 4 sau 5 stele în care suntem obişnuiţi la ora actuală. Oboseala şi-a însă spus cuvântul şi am dormit tun !

***

A două zi dimineaţă, privind printre impresionanţii pereţi ai Văii Jepilor, am admirat Valea Prahovei, aflată mai jos cu o mie de metri şi ceva din Munţii Baiului.Dar călătorului îi şade bine cu drumul. Urcând un timp am ajuns la cabana Babele (alt. 2216 m.), unde ne aştepta micul dejun. În mod evident asortat cu un ceai fierbinte. Aroma cafelelor am savurat-o abia după un număr de ani!

În continuare, privind cu interes formelele monumentului natural denumit “Babele”, micul grup a început urcuşul în direcţia vârfului Omu’, cel mai înalt munte din Masivul Bucegi. La cabana cu acelaşi nume (alt.2507 m.), foarte modestă chiar pentru vremea respectivă, ne-am oferit încă un ceai şi am pornit mai departe …

Hornurile Malaiestilor plecarea de la Vf. Omul

În faţă noastră s-a desfăşurat deodată o privelişte majestoasă, impresionantă chiar şi pentru cei familiarizaţi deja cu peisajele alpine din Bucegi! În dreapta masivul  muntelui Bucşoiul (alt.2492 m.) tăia respiraţia oricui, iar în partea stângă spectacolul era completat de aşa numitele Hornuri (alt.2315 m), conuri ascuţite din piatră, pe sub care urmă să continuăm drumul. Poteca şerpuită a traseului cobora dramatic în jos, spre ceea ce părea o prăpastie verde…

Din păcate, la data respectivă, oricât ar părea acum de bizar,  nici unul dintre noi nu aveam vreun aparat de fotografiat ! De filmare video sau telefoane mobile nici vorba !

Am coborât dificilul drum botezat “Prin Hornuri”, până la partea inferioară a prăpastiei, după care am început un urcuş pieptiş, printre brazii unui munte împădurit. Harta noastră arăta că la un moment vom trece lângă o apă stătătoare denumită “Lacul Calul”. Am ajuns în apropierea acestuia şi, spre amuzamentul nostru, un cal amărât se adăpa realmente în apa de cleştar a lacului ! Sanda a afirmat că apa este potabilă cu siguranţă. “De unde bea calul, poate să bea şi omul !”, a susţinut ea.

Cabana Malaiesti

Ascensiunea a continuat şi, in fine, aproape extenuat, grupul nostru a ajuns la Cabana Mălăieşti (Alt. 1720m.), ultimul popas al neobişnuitului traseu. Din acest punct am admirat alte privelişti încântătoare spre Bucşoiu şi Padina Crucii. După prânzul frugal servit pe drum cu sandviciuri din rucsac, masa de seară din cabană a fost un regal: o porţie apreciabilă de mămăligă cu brânză! Din fericire, la Mălăieşti, condiţiile de cazare erau acceptabile şi fiecare dintre noi a primit câte un pat, pentru o binemeritată odihnă…

Dimineaţă am început coborârea spre Transilvania. Drumul, acum larg, împădurit cu brazi înalţi era fără îndoială pitoresc. Pe măsură ce coboram, coniferele erau înlocuite treptat prin foioase dar zona rămânea la fel de încântătoare…Au început să apară primele case acoperite cu ţiglă roşie ale localităţii Bran (alt.750 m.). Poposiţi la malul unui râu de munte, ne-am spălat cu apa limpede şi rece ca gheață a acestuia… Învioraţi am intrat în hanul alăturat unde am fost serviţi cu o delicioasă omletă de ouă…

Privind de jos fantastica imagine a Bucegilor, ne venea cu greu să credem că am coborât perpedes din înălţimile semeţe ale acestora, până la acest han din localitatea Bran…

Castelul Bran punctul de sosire

Îmbarcându-ne într-un autobuz, am ajuns la gara din Braşov de unde un tren personal ne-a transportat aproape de casă, în gara Ploieşti Sud…

***

Am completat călătoria amintită mai sus, abia în apropiere de sfârşitul anilor ’70, când împreună cu soţia am urcat la Crucea de pe vârful Caraiman (alt.2.384 m.). De data aceasta eram echipat cu primul meu aparat de fotografiat, modestul Smena cumpărat la Moscova, astfel încât imaginea noastră a fost imortalizată, aşa cum eram în tinereţe, la vârstă 30 de ani ! În anii următori am vizitat şi Castelul Bran, dar despre aceste drumuri altădată…

***

După aproape cinci decenii, cu ocazia aniversării unui număr rotund de ani de la absolvirea facultăţii, am revenit în Carpaţi, venind cu un avion Arkia decolat din Ţară Sfânta. Am locuit la  hotelul Comfort Suites (5*) din Predeal.

Într-una din zile autobuzul nostru se încadrează pe pitorescul drum care, pornind din Predeal, traversează traseul denumit Pârâul Rece ajungând la Bran. Aci urcăm la stâna unui complex turistic, plasată pe o înălţime, unde servim prima cină şi asistăm la un spectacol folcloric.

Restaurantul este construit din bârne de lemn şi pereţii sunt ornaţi cu ceramică populară, blănuri de urs, de oaie şi capete cornute de vânat. Grupul nostru abordează cu plăcere ciorba şi mămăliga vârtoasă, asociate cu antrenantul programul folcloric.

Ceea noi privim cu plăcere, este superba vedere care înconjoară stâna amintită. Ceva mai jos, la câţiva kilometri se află Castelul Bran, în spatele căruia se întrevăd numeroase creste alpine. Spre  dreapta, fantasticul masiv Piatra Craiului (2238 m.) iar în faţă masivul Bucegi – în toată splendoarea sa – luminat de soarele aflat la zenit!

Este aproape ora 8 seara, dar lumina apusului colorează în diverse nuanţe de roşu fantasticul peisaj. În acest context natural – privind masivul Bucegi – ne amintim de extraordinarul traseu transcarpatic Buşteni-Bran parcurs pe jos cu soţia, când am împlinit vârstă de douăzeci şi cinci de ani, prin Jepi, Cabană Caraiman, Babele, vârful Omul (2506 m) şi dramatica coborâre în Transilvania prin Hornuri…

Theodor Toivi