Noi, voi, ei, alţii şi ceilalţi- exerciţiu pseudogramatical.

Vară israeliană. Temperaturi înalte, umiditate deranjantă pe malul mării, dar aici în sud, serile sunt de-a dreptul răcoroase şi  reconfortante.

Te uiţi pe stradă şi vezi ceea ce vezi mai peste tot în lume: trecători grăbiţi, poate mai grăbiţi decât în alte părţi, maşini claxonând, poate mai puternic decât în alte părţi, discuţii vii în magazine, poate pe tonuri mai ridicate decât în alte părţi.

Un  lucru e clar: noi, israelienii ştim să ne alintăm!! Aerul condiţionat te însoţeşte peste tot, în casă, în maşină, în prăvălii, în instituţii, la cinema, peste tot! Asta te face mai puţin nervos, dar nu te linişteşte complet pentru că cel mai scurt contact cu soarele necruţător te obligă să-ţi ştergi sudoarea de pe frunte şi să cauţi cu privirea, aproape instinctiv, un loc la umbră. Pentru că a nu se uita, spre deosebire de găselniţele filmelor de science fiction, încă nu am ajuns să construim pasaje acoperite în loc de trotuare, aşa că de la un loc la altul te expui căldurii caniculare şi te întrebi dacă temperatura iadului poate fi mai ridicată decât cea “oferită” de combinaţia  dezastruoasă dintre reflecţia razelor calorice din caldarâm şi necruţătoarea invazie solară.

Ultima noutate. În gări s-au instalat……pianine!! De necrezut! Vine omul la gară, cumpără bilet de tren, primeşte gratis  imediat două cotidiene pe care deja le răsfoieşte în sala de aşteptare, dar dacă doreşte, se aşează la pian şi atinge clapele albe şi negre, fiecare cu dexteritatea lui, dar toţi reuşind să încropească o melodie plăcută, pe cât de vioaie şi tot pe atât de neaşteptată.

Pentru că la orice te aşteptai să auzi într-o gară, numai la Mozart sau  Beatles nu, interpretaţi  de un tip sau o tipă aşezaţi cu spatele la public, ocupaţi cu ei înşişi şi concentraţi pe redarea cât mai veridică a sunetelor clasice.

Gurman 20160703_104757

Ce poate fi mai pastoral, mai relaxant, mai uman?

Şi ce poate fi mai convingător (şi mai înşelător!) pentru cineva “din afară” care cu un minimum de simţ al observaţiei găseşte viaţa de aici ca având caracteristicile unei existenţe normale, aproape plictisitoare, în care oamenii pleacă la lucru, după ce şi-au trimis copiii la grădiniţe şi şcoli, se reîntorc apoi acasă, se relaxează, se ocupă de educaţia tinerelor vlăstare, fac planuri de viitor apropiat, adică de vacanţă, şi de viitor mai îndepărtat, cum ar fi găsirea de surse financiare pentru acoperirea plăţii apartamentului luat în rate.

De-a dreptul banal!

Ah, am uitat, totui, ceva. Ceva care face notă discordantă faţă de ceea ce vezi peste tot în lume, ceva care-l readuce pe străin la realitate.

E vorba de ceva care ne deosebeşte de  toţi “ceilalţi”:  numărul soldaţilor pe care-i vezi pe străzi, în autobuze, de fapt peste tot.

Turistul străin e bântuit de o senzaţie ciudată, provocată de un calcul mintal care debutează cu un element logic şi adevărat, dar care imediat conduce la nişte concluzii aberante.

Adică dacă sunt atâţi soldaţi peste tot, ţara asta e în război! Dar cu cine?! Cine le-a declarat război în ultima vreme?! Şi dacă e război, de ce nu se aud focuri de arme, explozii şi de ce oamenii nu se grăbesc să ajungă la un adăpost cât de cât sigur?! Şi dacă de fapt nu e, încă, război, atunci e clar că lumea aici ar trebui să se pregătească de război, dar unde sunt pregătirile, cum ar fi lipirea de fâşii de hârtie pe geamuri, ca să împiedice răspândirea cioburilor de sticlă spartă de pe urma exploziilor?!

Orice încercare de a explica dă greş. Pentru că e greu, ca străin, să pricepi că spre deosebire de  toate celelalte părţi ale lumii, copiii ăştia, băieţi şi fete, îmbrăcaţi în haine militare şi purtând fiecare (da, fiecare!!) o armă automată, sunt de fapt copiii/nepoţii  noştri, ai mei sau ai lui sau ai ei, unii în drum de acasă spre baza militară, iar alţii începându-şi permisia mult dorită, sperând să ajungă cât mai repede la cei dragi, să facă un duş şi să se amestece cu toţi ceilalţi. Adică, cum s-o spun mai clar? La noi soldaţii şi ofiţerii sunt de fapt civili, dar îmbrăcaţi în haine militare.

Dar cum spuneam, orice încercare de a explica ceea ce se vede nu are darul decât să-l ]ncurce pe neavizat şi să-l facă să creadă că tot poporul de aici e de fapt în slujba serviciilor secrete israeliene şi că una din sarcinile fiecăruia dintre noi e să inducă în eroare pe străin şi să-i ascundă adevărul!

Dar să ne  întoarcem la ale noastre.

Nu numai prezenţa soldaţilor pe stradă, şi de fapt peste tot, induce în eroare pe neavizat, ci toate cele de mai sus, la un loc.

Şi asta deoarece nimic din ce se întâmplă aici nu seamănă cu ceea ce străinul vede la el acasă.

Da, maşinile sunt de acelaşi tip şi oamenii se îmbracă la fel ca peste tot şi israelianul vorbeşte engleză ca toată lumea, adică cursiv şi cu o mulţime de  greşeli, dar…..

Uite despre ce e vorba.

Vara asta, ca şi multe altele în trecut, e înşelătoare. Pentru că de fapt noi suntem departe de a fi relaxaţi.

Motivele sunt multiple.

S-o luăm didactic.

În primul rând ne îngrijorează ceea ce se întâmplă ….la voi, la europeni şi la ceilalţi, la americani. Teroarea musulmană extremistă, care produce imense titluri în ziare şi la televiziune nu ne dă pace. Oare e de mirare?! Fără discuţie! Pentru că ne întrebăm ce se va întâmpla după. După ce?! Întrebarea asta îmi aduce aminte de celebra glumă cu individul care îşi găseşte soţia cu amantul în pat şi-şi pune revolverul la tâmplă, la care ea urlă, dar el o avertizează: “să vezi ce o să-ţi fac eu  ţie după asta”!!!

Oare ce-o să fie cu noi după ce “ei” vor termina cu voi, adică după ce s-au săturat să scrijelească societatea civilizată, împuşcând ici şi colo sau călcând cu camionul ici şi colo? Îşi vor îndrepta gândurile şi planurile către noi?

Această permanentă temere ne împiedică să trăim în mod relaxat, ea ne face să ne gândim, ca orice evreu, ce va fi în continuare.

Să nu fiu înţeles greşit. Aşa cum spunea Caragiale, avem şi noi “faliţii noştri”, adică teroriştii noştri, care apar, aşa pe neprevăzute, cu un cuţit sau cu o armă de foc, şi atacă atunci când nu te-aştepţi. Dar senzaţia generală e că noi ne descurcăm mult mai bine cu “ei” decât vă descurcaţi voi cu “ai voştri”. Adică noi suntem (aproape!) convinşi că-i vom potoli pe ei mai repede şi mai definitiv decât o veţi face voi.

Pentru că noi dispunem de metode pe care voi le ignoraţi. Nimic sofisticat, doar gândire profundă şi frica pentru ziua de mâine sau chiar pentru seara de azi.

O simplă vizită pe aeroportul din Tel Aviv va dezvălui oricui imensele diferenţe dintre cum prevenim noi un atac şi cum încercaţi voi s-o faceţi.

La noi cercurile de securitate în jurul aeroportului internaţional sunt concentrice şi permanente. Aici nu umblă poliţişti şi soldaţi înarmaţi ca să-i sperie pe potenţialii terorişti cu “bau bau”, ci în permanenţă se află în jurul tău indivizi pe care nici nu-i poţi identifica, dar care se ocupă cu….identificarea ta. Şi aşa mai departe.

Nimic nu e infailibil, şi catastrofa poate surveni şi la noi în orice moment. Dar, cel puţin, în acea teribilă clipă, vom fi cu conştiinţa împăcată că am încercat totul, dar absolut totul , pentru a o preveni.

Situaţia a devenit în ultimele luni pur şi simplu ilariantă. Israelianul de rând se teme să ajungă în Europa, pentru că nu se mai simte sigur nicăieri pe vechiul continent!

Ba mai mult, nici măcar America nu-i mai surâde ca odinioară, tocmai America, patria lui cea de a doua, pământul adevăratei făgăduinţe!

Dar şi mai caraghios mi se pare încercarea multora, printre ei politicieni  europeni cu vechime şi prestanţă, de a trage o linie groasă de despărţire între actele de teroare în Israel şi cele din alte locuri de pe mapamond. Teza acestora e clară: ocupaţia teritoriilor palestiniene produce teroarea pe care o simţim noi aici, pe când grozăviile care se întâmplă prin alte părţi ale lumii îşi au originea în greşelile pe care le fac ţările “gazdă” în legătură cu  procesul de adaptare a străinilor deveniţi cetăţeni ai Uniunii Europene.

Adică cum zice românul, explicaţia în bani mărunţi e că nimic din ce se întâmplă la voi nu se aseamănă cu ce se întâmplă la noi.

Tuturor acestora le aduc o veste proastă, preluată din meseria mea: infecţiile au peste tot aceeaşi explicaţie: prezenţa germenilor patologici! Şi toţi germenii trebuiesc atacaţi cu aceeaşi armă. Nu pentru unii antibiotice şi pentru alţii apă sfinţită.

Dar ca şi în medicină, nu e de ajuns să descoperi simptomele, ci trebuie să cunoşti şi cauzele.

În cazul nostru, cauza (noi o numim etiologie) e dorinţa atacatorilor e de a cuceri! A cuceri şi nimic mai mult.  De fapt greşesc! Nu numai a cuceri, ci şi a distruge tot ce cuceresc. De a distruge tot ce nu e făcut după chipul şi ideologia lor fanatică. Iar în  această privinţă, toţi suntem o apă şi-un pământ.

Şi totuşi şi aici există o deosebire, chiar una foarte mare.

Voi ştiţi ce să faceţi pentru a vă relaxa după o catastrofă de tip Bruxelles, Paris, Istanbul, Nice sau San Benardino. Vă relaxaţi până la următoarea bubuitură. Şi apoi o luaţi de la capăt.

Noi, însă, nu ne relaxăm deloc şi simţim această permanentă încordare tot timpul.

Ne comportăm ca şi cum am fi loviţi de bombe, chiar când nu suntem loviţi de bombe. La noi trecătorii se uită bănuitori la fiecare săculeţ părăsit sau uitat pe stradă, şi orice cinematograf sau magazin pune în faţa intrării un păzitor care controlează pe toţi cei care intră, şi asta tot timpul.

 

Oare de ce m-am hotărât să scriu toate acestea, la mai puţin de 48 ore de la măcelul de la Nice?

În primul rând ca să te pregătesc pe tine, cititorule, de cele ce vei vedea pe străzile Tel Aviv-ului sau Ierusalimului dacă te hotărăşti să ne vizitezi în vara asta (preţuri scumpe, dar foarte interesante locuri de vizitat, unele vechi de mii de ani!). Să nu te laşi impresionat de tânărul, care cu spatele la tine, cântă la pian în sala de aşteptare de la gară. Nici el şi nici cei care-l ascultă cu atâta plăcere nu sunt naivi, şi nici nu trăiesc cu capul în nori.

Şi-am mai avut un motiv pentru a “pune pe hârtie” cele de mai sus, unul mult mai important. Există o expresie în ebraică la care eu ţin foarte mult: “arei uzartem“. În traducere: aţi fost avertizaţi!

Lucrurile nu pot rămâne aşa cum apar ele azi. Şi ceea ce e de făcut mi se pare limpede şi clar. Trăim cu toţii în aceiaşi baltă care se numeşte global village, iar cei care plănuiesc distrugerea civilizaţiei noastre nu au noţiunile necesare de gramatică, şi nici de geografie sau graniţe, şi nu cunosc diferenţa dintre noi, voi, ei, ceilalţi şi alţii. Pentru ei  suntem cu toţii o apă şi-un pământ.

Şi acum spuneţi-mi vă rog, poate eu greşesc şi poate am scris cele de mai sus doar sub influenţa unei permanente şi foarte periculoase stări paranoide?

Ce bine mi-ar fi dacă aş putea să mă autoconving că, de fapt, eu sunt cel care exagerează, şi că tot ce gândesc provine de pe urma faptului că  de vreo 2000 ani nu prea am  zile calme şi ocazii de adevărată relaxare!

Gabriel Ben Meron

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

6 Comments

  • Dana Silvan commented on July 23, 2016 Reply

    Esti grozav!

    • gabriel ben meron commented on July 24, 2016 Reply

      Ce spui?!
      Te pup
      GG

  • Andrea Ghiţă commented on July 22, 2016 Reply

    Un articol îngrozitor de actual dacă ne gândim la ultimele evoluţii din Europa, inclusiv atacul de astazi (vineri, 22 iulie, la München)

  • georgescustela commented on July 21, 2016 Reply

    Nu este pe nicăieri relaxare! Peste tot se stă cu ”Sabia de-asupra capului”. Ne facem că nu observăm și ne bucurăm de mici satisfacții, apropos de aerul condiționat. Ați mers cu autobuzele RATB din România pe o temperatură de 35 grade!

  • Erica Hoffer commented on July 21, 2016 Reply

    Gabi, ai uitat sa pomenesti o alta noutate interesanta in gari: o mica biblioteca de carti uzate , donate de oameni care nu mai au nevoie de ele. In toate limbile. Se pot citi acolo sau lua acasa. Eu am auzit de cea din Rehovot, nu stiu daca e si la Beer Sheva asa ceva. Daca nu, e trebue adus doar un dulap deschis. Bine de stiut pentru toti prietenii care vor sa-si improspateze biblioteca si n-au loc.
    Si nu pot fara o mica corectura: “arei uzartem” as scrie ” harei huzhartem”. E adevarat ca nu prea auzi hei-ul asta, dar acolo se adla…

    • gabriel ben meron commented on July 23, 2016 Reply

      Ca deobicei ai dreptate….
      Eu mai pun acolo (la Beer Sheva!) si din cartile mele in ivrit.
      Te pupam de shabat shalom
      GG

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *