Odată cu vârsta vine şi impulsul de a da sfaturi altora….

Pentru că dacă nu ai acumulat de-a lungul vieţii suficientă experienţă, dacă nu te-ai lovit de suficiente obstacole şi dacă nu ai tras suficiente învăţăminte, pentru ce oare ai făcut atâtă vreme umbră pământului?! Şi dacă ai ajuns la nişte concluzii care (cel puţin ţie) ţi se par universal valabile, cum poţi să te abţii din a le face cunoscute tuturor celor care-ţi cad în capcană şi te ascultă sau te citesc?

Deci te uiţi în jur, mai arunci o privire asupra ziarelor de dimineaţă, te mai relaxezi (dacă poţi!) în faţa televizorului după masa de seară şi te găseşti nu o dată în faţa unor lucruri noi, de multe ori banale, dar nu puţine sunt cele  care te obligă să te opreşti o clipă din lâncezeala mintală şi să încerci a rumega cele aflate.

Aproximativ 20% din populaţia adultă a Israelului fumează!! Acest procent, de 1:5, caracterizează cea mai mare parte a lumii occidentale. În total peste un miliard de indivizi locuitori ai acestei planete sunt vânduţi ţigării, şi (interesant, nu?) 80% din aceştia aparţin lumii a treia.Consumul de ţigări în Ţara Sfântă costă anual 8000 vieţi omeneşti şi cam opt miliarde de şekeli.

După unele date, de ajuns de recente, mai mult de un sfert din populaţia României e fumătoare, un procent asemănător cu cel din toată Uniunea Europeană. Se pare că vârsta la care israelianul ajunge la prima ţigară e în general 19 ani, adică în primul an de stagiu militar, ceea ce pare oarecum logic. Tensiunea inerentă şi “exemplul” dat de alţii şi uşor de copiat sunt două din explicaţiile acestui fenomen psihologic. Îmi închipui că se pot găsi explicaţii/scuze similare pentru fiecare ţară în parte.

Mi-ar trebui vreo câteva pagini pentru a înşira cu lux de amănunte dezastrul produs de acest obicei care cu uşurinţă poate fi numit viciu. Dar linştiţi-vă, n-o voi face.

Şi totuşi, de ce oare m-am trezit tocmai acum cu dorinţa de a împărtăşi  cititorilor aceste cifre statistice?!

Şi mai ales cum îmi permit eu, fost fumător inveterat timp de 25 ani, să dau sfaturi şi să cicălesc pe cei de o seamă cu mine, sau chiar mai tineri, care au căzut ca şi mine în patima fumatului? Cu ce sunt/am fost eu mai bun decât alţii?!

Fără discuţie că, cel puţin din acest punct de vedere, eu nu mă deosebesc cu nimic de toţi cei care, mai devreme sau mai târziu, au încercat prima ţigară şi au rămas fideli prostului obicei.

Eu ce puţin aveam două circumstanţe atenuante. Prima era faptul că la lecţiile practice de anatomie era “şic” să aprinzi o ţigară, ca să neutralizezi mirosul formolului şi cel al ţesuturilor intrate într-o avansată fază de descompunere……A ţine ţigara între buze în timp ce manevrai instrumentele de disecţie era în acea vreme un semn de maturitate bărbătească, fără de care cum putea un băiat de nici 16 ani să viseze la un semn de interes din partea unei colege?!

Iar pe parcurs, obişnuinţa s-a transformat în viciu. Prin anii 60 ai secolului trecut (când scriu aceste cuvinte am senzaţia că mă refer la mileniul trecut!!) începuseră să apară studii epidemiologice care incriminau tabacul ca fiind responsabil pentru diverse maladii şi disfuncţii organice, dar concluziile erau nebuloase şi te lăsau să gândeşti ce vrei…..

Dar acum?!

Nu există, practic, niciun organ care să nu fie afectat de tabagismul cronic şi lucrurile au fost studiate şi demonstrate în mod clar şi definitiv.

Nu, nu voi cădea în patima medicului, asemănătoare preotului, de a ţine predici aducând argumente profesionale de necontestat.

Gândul care m-a pus în faţa computerului pentru a produce acest material a fost iniţiat de o serie de articole publicate recent în diverse ziare din lumea largă, în care se vorbeşte din ce în ce mai mult de fenomenul de senescenţă tardivă. Bătrânii de odinioară nu mai sunt azi aşa de bătrâni. Viaţa a devenit  din ce în ce mai mulţumitoare pentru omul de mijloc, şi aşa se explică în aceşti ultimi câţiva zeci de ani iniţiera unei  campanii cu scopul de a sfătui individul cum să încetinească procesul de senescenţă. Omul ştie azi ce trebuie făcut pentru a-şi prelungi viaţa, şi mai ales ce să facă ca să trăiască  în condiţii cât se poate de favorabile, fără boli grave şi fără o sumedenie de medicamente acumulate pe noptiera insuficient de încăpătoare pentru a adăposti noianul de cutiuţe şi pliculeţe prescrise de medicul de familie.

Şi atunci te întrebi cum se face că o cincime din populaţia ţărilor dezvoltate încă mai trăieşte şi mai ales respiră, în norul fumului de ţigară?  Şi cum să explici această realitate în care omul ar dori să trăiască cât mai mult şi cât mai bine, dar tot ce face se opune acestui deziderat absolut logic ? Şi cum se face că oamenii nu înţeleg că fumatul pasiv e la fel de periculos, ceea ce înseamnă că primele victime sunt copiii acelor părinţi fumători?

Nu o dată m-am lovit de incapacitatea mea de a analiza din punct de vedere psihologic cele ce se petrec în jurul meu şi asta pentru că eu nu am nici o pregătire formală în această direcţie.

Dar nu mă pot opri de a căuta, cu modestele mele unelte, o explicaţie cât de cât logică care să ridice perdeaua (de fum!) care acompaniază imperioasa necesitate de a ţine o ţigară în gură şi a trage fumul în piept.

Şi poate că încercând să produc o explicaţie cât de cât logică voi contribui, pe cât se poate,  la acest permanent efort global de a reduce numărul fumătorilor.

Cred că pe primul plan se găseşte uşurinţa cu care orice individ poate ajunge la tutun.

De când Columbus şi oamenii săi au adus tabacul în Europa, el se găseşte literlamente pe toate drumurile şi în felul acesta e accesibil tuturora, bogaţi şi săraci, intelctuali şi proletari. E adevărat, în ultimii ani în marea majoritate a ţărilor dezvoltate preţul unui pachet de ţigări creşte în mod continuu, într-un efort (parţial, poate, de succes) de a reduce numărul consumatorilor, obligându-i să bage din ce în ce mai adânc mâna în buzunar pentru a găsi bancnotele necesare. Dar în ziua de azi nimic nu e mai ieftin, nici alcoolul (cred eu), nici drogurile şi mai ales nici jocurile de noroc, trei dintre marile vicii care afectează societatea umană de sute de ani.

În al doilea rând aprinsul ţigării a creat pentru fumător o serie de conexiuni foarte apropiate de ceea ce numim tabieturi. Cafeaua de dimineaţă nu merge fără ţigară, şi nu poţi termina o masă de prânz fără să cauţi prin buzunare mult doritul minuscul cilindru învelit în foiţă albă. O discuţie amicală la un pahar cere ţigară, şi un moment de încordare nervoasă se rezolvă (de fapt nu!!) cu câteva fumuri trase adânc în piept şi oboseala poate fi alungată cu uşurinţă (şi de fapt nu!) cu câteva ţigări fumate în lanţ.

E de ajuns să urmăreşti filmele create până acum câţiva zeci de ani, şi chiar unele produse mai recent, pentru a găsi scenele în care aprinsul ţigării joacă un rol predominant în acţiunea ce se desfăşoară pe ecran.

În sfârşit, efectele dăunătoare ale fumatului se evidenţiază cu mare întârziere, ceea ce creiază o falsă impresie de siguranţă.

S-ar putea spune acelaş lucru despre alcool, dar diferenţa e evidentă. Intoxicaţia alcoolică (îl rog pe cititor să aprecieze gentileţea acestor rânduri care evită să spună lucrurilor pe advăratul lor nume, adică nu intoxicaţie ci beţie!) cu nefastele şi gravele ei consecinţe poate apărea la prima agapă sau la primul contact cu alcoolul (şi asta pe lângă efectele sale târzii, nu mai puţin periculoase), ingerat în suficientă cantitate pentru a produce prea cunoscută stare de ebrietate. Să amintesc aici accidentele de circulaţie sau violenţa care poate duce la crimă când individul se lasă pe mâna lui Bachus?

Şi drogurile şi jocurile de noroc necesită de ajuns de puţin timp până vor produce acele schimbări în starea socială şi financiară a individului. Se pare că dependenţa de droguri, netratată, necesită doar un foarte mic număr de ani până la degradarea individului şi declasarea sa totală, iar cazinourile te pot “ajuta” în doar câteva nopţi să ajungi în situaţia în care ţi-ai vinde şi mama, numai să poţi continua a participa la joc şi a spera în lovitura cea mare, care întârzie să vină.

Ţigara e nu mai puţin periculoasă, sau chiar mai mult, numai că “ei” îi trebuie mult timp până să-şi facă simţite efectele tragice şi mai ales ireversibile.

Afectarea oricărui organ vital, fie el inimă sau plămân sau vase de sânge, necesită o expunere prelungită la tutun, de ordinul zecilor de ani. Rând pe rând îşi scot capul la iveală acele modificări patologice care au o singură explicaţie: consumul nu numai exagerat, dar  şi îndelungat de tutun.

Amintirile profesionale pun uneori stăpânire pe gândirea mea şi nu o dată realizez că nu de mult, săptămâni întregi o jumătate din paturile secţiei de terapie intensivă pe care o conduceam erau ocupate cu pacienţi extrem de taraţi, în iminent pericol de viaţă, ca urmare a inhalării prelungite de tutun.

Şi dacă până în acest moment nu am reuşit să-mi trezesc de-a binelea cititorii, un ultim cuvânt despre tutun şi pericolele sale. Moartea provocată de bolile tabagice e de multe ori cumplită. Nu voi elabora, doar voi menţiona faptul că nu doresc nici măcar celor mai înverşunaţi şi periculoşi antisemiţi un asemenea sfârşit!!

Oare care e procentul fumătorilor în rândurile celor care vor citi cele de mai sus?

Şi în ce măsură aceste cugetări vor avea darul să convingă, măcar pe vreunul din ei, să pregătească un plan concret de despărţire totală şi definitivă de ţigara aprinsă?

De mult m-am obişnuit cu gândul că în viaţă apar întrebări care vor rămâne fără răspuns. Ceea ce nu înseamnă că omul nu are voie să şi le pună, în speranţa că odată şi odată va afla ceea ce dorea de mult să ştie.

Deci, îmi zic eu, rabdare….fără tutun !!!!

Gabriel ben Meron