Limba idiş în România, în spatele Cortinei de Fier

(amintirile unui profan)

În România o mare parte a populaţiei evreieşti vorbea limba idiş. Cei din Basarabia, Moldova şi din Bucovina vorbeau şi foarte mulţi cultivau aceasta limbă a diasporei evreieşti. Printre aceştia, azi foarte puţini, mă număr și eu, fiind născută în Bucovina. Totuși, limba mea maternă a fost germana, ca a multor  evrei bucovineni, mai ales a celor care locuiau în oraşe. Cunoştinţele le-am dobândit de la bunicii paterni din Câmpulung Moldovenesc, parţial şi de la cei materni din Botoşani, dar și de la părinţi, care atunci când voiau să-şi comunice lucruri „interzise” copiilor sau  altor persoane din jur, vorbeau idiş.

Totuşi, odată cu învăţatul limbii ebraice pe care mulţi evrei bucovineni încercau s-o includă în educaţia copiilor lor, învăţătorul meu a introdus şi câte o ora de idiş, literele fiindu-mi deja familiare, astfel încât am putut cunoaşte chiar în original câte ceva din lucrările literare de calitate şi înţelege  spectacolele în limba idiş a trupelor de teatru care făceau turnee şi în cele mai mici orăşele şi care ne-au deschis orizonturi noi chiar şi cu piesele slabe sau prelucrările ad-hoc, calitativ uneori greu de calificat. Trupa din Vilna nu a ajuns până la noi şi nici nu am ştiut de preocupările intelectualilor din Cernăuţi cu privire la importanța idişului.

Mirjam idishO alta sursă a cunoştinţelor mele de idiş au fost cei 3 ani de deportare în Transnistria unde am trăit alături de puţinii evrei băștinaşi care supravieţuiseră primului val de ocupare al armatelor germane și româneşti. Cu ei nu ne-am putut înţelege decât în idiş.

Dar hotărâtoare în privinţa cunoaşterii adevărate a limbii idiş  a fost întâlnirea mea în 1944 cu viitorul meu soţ ,Israil Bercovici, care deşi vorbea foarte bine româneşte, m-a cucerit povestindu-mi în idiş o carte deosebită, azi aproape uitată, ”der telemiid” (le juif aux psaumes) a lui Şalom Aş.

Israel Bercovici

Israel Bercovici

Urmarea a fost că am început sa citesc mult din marea literatură idiş, să vorbesc idiş şi iată-mă printre ultimii care mai ştiu câte ceva din această limbă în România. Motivul dispariţiei vorbitorilor de idiş, a literaţilor și a oamenilor simpli, care au cultivat și iubit aceasta limba este bine cunoscut: dispariţia lor fizică în special prin Holocaust, emigrările succesive şi, bineînţeles, dispariția prin moarte naturală sunt cauzele directe ale acestui fenomen. Dar nici eu nu am vorbit cu soțul meu, cu fiica și cu nepotul meu idiş şi de obicei trec luni de zile fără să rostesc vreun cuvânt în această limbă. Totuși citesc în continuare, în măsura interesului, reviste și ziare care-mi mai parvin din străinătate.

Mirjam LIMBA IDIS (8)

Împrejurările vieţii mele m-au pus în situaţia de a cunoaşte direct mulţi dintre cei care s-au ocupat sau au scris în idiş în România după cel de al II-lea război mondial, „în spatele cortinei de fier” şi care, fiecare după puteri, au încercat să menţină vie flacăra idişului în împrejurări deloc favorabile ale acelui timp.

Pentru oarecare sistematizare i-aș împărţi pe scriitorii și oamenii de litere care s-au ocupat de idiş în două categorii:

  1. Idişiştii care au lucrat în aceasta materie înainte de cel de al II-lea război mondial şi au continuat să scrie și după acea.
  2. Scriitori şi oameni mai tineri care au început să scrie după război.

Din ambele categorii cea mai mare parte au emigrat în special în Israel, unde unii s-au adaptat cerinţelor locale şi cu multă greutate au trecut la ivrit, dar alţii au rămas la idiș.

Ca să-mi amintesc de ei am folosit pentru acest articol următoarele surse:

Portrete şi eseuri și Amintiri literare ale lui Iulian Şvarţ, Anii tineri și mai puţin tineri a lui Iţic Kara, apărute  în editura Kriterion şi “Urcuş” (oifstaig) un fel de antologie a lui Meir Rispler, care cuprinde 100 de ani de literatură idiş în România, în Editura Pentru Literatură și Artă și o“listă lucrărilor apărute (60) și propuse ca sa apară în limba idiș până în 1981 la editura Kriterion. Trebuie sa menţionez că editura Kriterion a fost pentru minorităţi  şi pentru literatura lor “o mama bună şi grijulie”.

În afara acestor surse am folosit amintirile mele directe legate de cei mai mulţi dintre scriitori. Acest articol își propune mai mult o trecere în revistă a celor care au scris în limba idiș.

Vreau sa amintesc din acel timp pe unii mai puţin cunoscuţi și în special pe Şamşale Ferst, ultimul trubadur evreu, croitorul din Cernăuţi unde a trăit şi şi-a insuşit pe lângă idişul de fiecare zi şi limba şi versul german. De fapt el trăia din ce câştiga prin meseria sa, dar de fiecare sărbătoare – Purim, Pesah, Şavuot, scotea câte o revistă în 2 foi, sponsorizat sau în regie proprie, reviste vesele, critice, caustice (cu nume adecvate sărbătorii ca der Grager, Şabes hagudl, der Kniş) pe care le vindea singur la Cernauţi şi în provincie. Eu aş zice că de fapt el vorbea în versuri. Eu l-am cunoscut la București, în casa noastră. Avea obiceiul să-şi cânte poeziile pe melodii populare iubite și cunoscute. Cu mare greutate, cei care l-au apreciat au reuşit în 1962 să-i scoată în editura pentru literatură o plachetă de versuri- “Trubadurische lider” dintre care-mi amintesc doar: Vig lid şi Kinderiurn, cântece care i-au încântat pe bunici, pe părinţi si chiar pe cei din generaţia mea şi care au intrat  în folclor neștiindu-se cine le-a creat. Şamşale nu a făcut concesii de nici un fel şi a rămas credincios misiunii sale de cântăreţ popular al sufletului evreiesc. A stat ani de zile într-un cămin de bătrâni și a fost înmormântat într-un cimitir creştin şi ulterior reînhumat în cimitirul evreiesc din şoseaua Giurgiului. Nu e pomenit în antologii sau lexicoane.

Tot cam în acelaşi timp a trăit și Idale Vaidenfeld (1884-1966). E de reţinut că şi lui toata lumea, tânăr sau  bătrân, îi zicea (ca şi lui Şamşale) pe  numele de alint ”Idale”, fiind foarte îndrăgit. Multora le-a fost învăţător de ebraică şi idiş în şcoala israelito-română din Botoşani (şi  mamei mele) şi nu era evreu din acest oraş care să nu-l cunoască. Interesant e faptul că după 1948 a încercat să uşureze, mai bine zis să modernizeze învăţarea limbii idiş, s-o facă mai atractivă, scriind un abecedar pentru copii cu titlul “A maise fun der babeţe” (o poveste de-a bunicii), ca s-o facă mai accesibilă pentru cei mici prin întâmplări hazlii mai interesante decât sunt de obicei în cărţile şcolare obişnuite. Idl Vaidenfeld a făcut o serie de traduceri bune din franceză si germană, el  fiind de fapt un om cult şi cu mult bun gust pentru carte. O nuvelă originală scrisă de el ”in a toitn marctug” (într-o zi liniştită de târg) care i-a fost tipărită la Bucureşti, (după 1950) zugrăveşte foarte veridic viaţa micului negustor şi a sărăntocilor evrei, aşa cum erau foarte mulţi în oraşul său natal, ca şi în alte oraşe mai mari sau mai mici – ştetl –, este chiar foarte reuşită din punct de vedere literar. Dar omul valoros în sine, Idale Vaidenfeld, merită a fi cunoscut mai mult chiar decât opera sa. Proverbială a rămas zicala sa din timpul războiului: Cu cât e mai rău acum, cu atât va fi mai bine mai târziu.

Printre scriitori adevărați, mai tineri voi începe cu Ludovick Bruckstein, originar din Sighet, impregnat de legendele locale şi multă învăţătură religioasă, contabil bun în viaţa de toate zilele. El a supravieţuit cu greu Holocaustului și după câteva piese ca de exemplu ,,Întâlnire pe culmi a lui Bal Șem Tov cu Pintea Viteazul” și două romane foarte „pe linie” scrise în idiș, a emigrat în Israel unde și-a continuat cu succes activitatea literară în idiș cu literatură adevărată.

Am cunoscut personal tot atunci o serie de scriitori deja consacraţi

anterior şi mă opresc la minunatul Jakob (Jankv) Sternberg, poet până în vârful degetelor. Nu am căderea să discut calităţile sale literare. Cunosc meritele sale inovatoare cu regizorul lui Sidi Tal înainte de război la Cernăuți. Am asistat la definitivarea volumului său de poezie “In kraiz fun iurn” (în crugul anilor), apărut la edit. Kriterion, la Bucureşti, în anul 1970, în scurta perioada dezgheţ. Era basarabean, născut la Bălţi. A trăit la Moscova, a suferit rigorile gulagului din care a scăpat viu ca prin minune şi tot la Moscova a murit. Osemintele sale se odihnesc în Israel, unde le este locul. Ce traseu deosebit de viaţa a avut acest mare scriitor! Acesta ar putea fi subiect de roman de succes.

În continuare vreau sa mă refer numai la relativ scurta perioadă din România (de peste 10 ani) a activitaţii literare a lui Alexander Spiegelblatt, laureat relativ recent al prestigiosului “premiul Israel”. Încă foarte tânăr atunci, el s-a dedicat poeziei idiş dar evoluția ulterioară și gloria sa şi-a dobândit-o în Israel, cu toate rădăcinile lui profunde bucovinene.

Din păcate fie că nu am citit, sau nu-mi amintesc titlurile cărților și nu pot da mai multe amănunte pentru că tot ce e literatură idiș, clasică sau recentă am donat-o universității din Potsdam, încât știu numai numele celor care au scris atunci în idiș.

O personalitate aparte a constituit-o Volf Tambur, prozator prolific,romancier,  cu o limba idiş frumoasă şi bogată,  dobândită de acasă, din Maramureş. El s-a dedicat scrisului după o destul de lungă carieră militară. A continuat să scrie în idiş şi după emigrare, lucrări pe care eu nu le-am mai cunoscut.

Mirjam LIMBA IDIS (5)

Vreau numai să amintesc o serie de scriitori pe care i-am ştiut mai mult din auzite nu direct, diferiţi ca valoare literară şi preocupări și despre care sunt sigură ca cei de specialitate au scris şi vor mai scrie: Berl Şnabl, I.Friedman despre care se vorbeşte în mediile literare ca despre un mare poet, Frenchel care locuit la Iaşi unde era bine cunoscut, Reli Blai, o poetă delicată plină de har, care locuia la Rădăuţi, Leon Bertiş şi nu în cele din urmă Simale Schneider, secretar literar al teatrului evreiesc din Iaşi, cu o lirica aleasă, o limbă idiş foarte frumoasă şi care a murit în Israel. De curând am văzut o plachetă de versuri, bilingvă (idiş –ivrit) cu poeziile ei. De asemenea trebue să pomenesc cu respect pe o serie de scriitori de limba idiş din Basarabia (unii au trecut şi prin Bucureşti ) pe care i-am cunoscut în 1967 în împrejurări deosebite: încă atunci la Chișinău, apoi emigrați: Motl Sakţier, I.Yakir care au emigrat apoi în Israel și pe Ihil Schraibman care a rămas pe loc. Dintr-o serie de publicişti şi romancieri, unii chiar merituoşi care au scris în acei ani limba idis şi pe care i-am cunoscut amintesc pe Ebion, pe Iulian Şvarţ, pe Moişe Lacs, Meir Rispler, pe Izo Şapira, directorul teatrului evreiesc din Iași, desființat la începutul anilor 60, un om deosebit de cultivat, regizor şi scriitor şi în special pe Şulim Rubinger, speakerul emisiunii de radio în limba idiş pentru străinătate, (până la desfiinţarea emisiunii tot în acei ani)care ne-a fost un prieten drag şi  mai ales pe Iţic Şvarţ-Kara, istoric al aşezărilor  evreieşti din nordul Moldovei, cunoscut în ţară şi străinătate prin publicaţiile sale numeroase. El a înfrumusețat Iașul prin existenta sa și-i simt lipsa şi azi de câte ori vizitez orașul. Cu siguranţă merită a fi pomenit aparte atât pentru calitatea sa de poet, cât şi pentru semnificaţia lui pentru limba idiş Iakob Groper, originar dintr-un adevărat “ŞTETL”, din Mihaileni, din nordul Moldovei, dintr-o generaţie mai veche şi care a trăit din plin în România transformările sociale survenite după cel de al II-lea război mondial. El este socotit azi de cunoscători ca unul din stâlpii de rezistență ai casei care înseamnă „limba idiş”. Mi-aduc aminte de discuţiile interminabile la care am asistat cu privire la teama lui bine justificată de viitor emigrant în Israel  care nu va putea să scrie decât în idiş, într-o  perioadă în care idişul nu era promovat acolo.  Şi totuşi a plecat şi azi, cel mai prestigios premiu literar pentru poezie este “premiul Groper”.

Printre ultimii editaţi în idiş au fost Moişe Held, care avea atunci 90 de ani si Leo Schadach cu “Orăşelul pierdut”(la sfarsitul anilor 80)

O activitate lăudabilă a scriitorilor de idiș o constituie editarea cu deosebite eforturi a unor culegeri de literatură idiş contemporană în “Bukareşter Şriftn” revistă din care au apărut tot la Kriterion, 19 numere (?)până în anii 80, la care au trudit  majoritatea celor mai sus amintiţi şi alţii, fiecare după puterile şi cunoştinţele sale.

Pagina în idiş din „Revista Cultului Mozaic a avut, la rândul ei, cu tot conţinutul ei uneori formal, menirea de a nu lăsa să se stingă complet limba, atât timp cât mai erau în ţara cunoscători de idiş.

Nu trebuie uitate şi traducerile din şi în idiş din literatura româna. Daca în 1955 Meir Rispler, un adevărat activist cultural al timpului său, a tradus în idiş “Mitrea Cocor” al lui Mihail Sadoveanu (edit.pentru literatură,Buc.), în anii 70-80 a apărut tot la Kriterion în româneşte, in traducerea lui Iosif Andronic “Cartea Raiului” a lui Iţic Manger, 1983 “Balada evreului care a ajuns de la cenuşiu la albastru”, tot din Manger în traducerea Ninei Casian şi a lui Israil Bercovici și activitatea cu totul remarcabilă pe care a făcut-o Anton Celaru prin traducerile sale perfect cizelate pentru a familiariza pe cititorul român cu aproape toata opera lui Isac Başevis-Singer, scriitor de limbă idiş, laureat al premiului Nobel pentru literatură (1978).

Mirjam LIMBA IDIS (2)

Am lăsat pentru încheiere un capitol special închinat scriitorului şi poetului Israil Bercovici (1921-1988) faţă de care nu pot fi obiectivă (a fost soţul meu). El şi-a început cariera la revista săptămânală în limba idiş “Ikuf bletr”, în 1948, în plin activism cultural și a plătit, ca mulţi tineri evrei de atunci, un tribut greu speranţei sale într-un socialism ideal care ar fi putut rezolva problema naţională. După desfiinţarea Comitetului Democrat Evreiesc în 1953 a condus şi a fost speaker la emisiunea pentru străinătate în limba idiş a radioului, iar din 1954 a fost secretar literar al teatrului evreiesc de stat. A fost apreciat de către cei care l-au cunoscut ca “inima vie” a teatrului. A scos 3 plachete de versuri în anii 70-80 şi a primit după prima apariţie premiul Uniunii Scriitorilor din România. În 1976, la a100 aniversare a teatrului evreiesc, edit.Kriterion i-a tipărit cartea “hundert iur idiş teatr în rumeinie”, şi în 1982 versiunea în limba română (carte de referinţa pentru teatrul evreiesc). În 1976 a primit Premiul Jitlowski și în 1986 a primit Premiul Wysenberg pentru poezie al congresului mondial evreiesc.

Mirjam Israel Bercovici

Israel Bercovici

A scris şi regizat numeroase spectacole de revistă în limba idiş şi a iniţiat matineele literare duminicale ale teatrului, promovând mereu noul şi ineditul. A susţinut numeroase  conferinţe în idiş pentru familiarizarea publicului, atunci încă existent, cu autorii clasici şi moderni ai literaturii idiş, precum şi cu evenimente ocazionale (victoria Israelului în războiul de 6 zile, Chagall, poet de limba idiş, e.t.c.). A promovat în teatru numai limba idiş şi s-a pensionat înainte de termen(1982) când nu s-a mai putut juca exclusiv în idiș. A colaborat la diverse reviste din străinătate în limba idiş şi a făcut pagina de idiş a revistei Cultului Mozaic timp de câţiva ani. A contribuit la editarea în limba română a “Istoriei teatrului românesc, de către Academia româna pentru care a primit premiul Academiei Române. În cartea “Die jiddische Kultur im Schatten der Diktaturen-Israil Bercovici-Leben und Werk” aparută în 2002 la Berlin în edit.Philo, scrisă de Dr.Elvira Grözinger, soarta idişului din România şi implicit a lui Israil Bercovici sunt foarte bine prinse și aspectele perioadei respective pentru cei interesaţi de idiş.

Oricum, în spatele “cortinei de fier” evreii  prin scriitorii lor, unii cu mult şi alţii cu mai puţin har, dar toţi cu multă dragoste au cultivat limba idiş aşa cum au putut în acele vremuri şi în nici un caz nu se poate vorbi ca și în literatura întregii țări de un “deşert cultural”. Sunt convinsă că odată cu trecerea timpului, specialiştii vor ține seama  de toate  acestea şi-i vor judeca pe scriitori și pe măsura eforturilor uneori neînchipuit de mari şi periculoase pe care aceştia le-au depus.

Vreau să închei cu foarte mare aproximație cele zise de I.Bashevis Singer la primirea premiului Nobel: Limba idiș deși e muribundă de foarte mulți ani, n-a murit și mai are un cuvânt important de spus în viitor.

Ieri, 4 Sept. 2016, s-a vorbit în mai multe orașe din România despre comoara pe care o reprezintă limba idiș între comorile iudaice.

Mirjam Bercovici

 

 

05.09.2016 București

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Nicole Sima commented on September 11, 2016 Reply

    Jos palaria! Un articol de substanta, cu exemple concrete, un articol care se incheie optimist: limba idis mai are multe de spus in prezent si in viitor!

  • Geo commented on September 10, 2016 Reply

    Bravo Miriam! Imi pare bine ca ne-am reintalnit aici in Baabel.

  • Hava Oren commented on September 8, 2016 Reply

    Foarte interesant! Aș mkai avea ceva de adăugat la capitolul traduceri din idiș în românește. Prin anii 1960 mi-a căzut în mână un volum în românește de Șalom Aleichem. N-am avut timp să-l citesc, l-am frunzărit doar în grabă, dar până azi îmi amintesc: „Ca o lampă să fie! Ziua să spânzure și noaptea să ardă!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *