Preambul: Acest text se bazează pe niște notițe scrise in limba germană de bunicul meu, Moses Zwecker, în 1976, la vârsta de 80 de ani.  Lucrarea e neterminată.  La scurt timp după moartea lui, mama mea a adunat și a editat fragmentele. Iar eu am tradus textul în engleză in 2004 și in română în 2016.

Fratele meu de lapte.  Educația la țară.  Unchii și mătușile mele

Bunicii mei au avut cinci băieti și patru fete.  O „cameră a copiilor” nu exista, copiii au acaparat toata casa.  Toți nouă s-au născut in cătunul Crostovata, la marginea pădurii.  Toți au avut doici țigănci și au adormit cu cântece de leagăn țigănești.  Fiecare dintre copii își avea doica lui.  Chiar și eu, născut mai bine de 15 ani după ultimul dintre ei, în sat la Hlinița, chiar și eu am avut o doică țigancă.  Am descoperit acest fapt din întâmplare, cu 35 de ani mai târziu, la Cernăuți.

Într-o zi un om sărman a venit în cabinetul meu.  Arăta ca un țigan și avea o vioară sub braț.  Am crezut că e un pacient și l-am întrebat ce dorește.  Cu un zâmbet jucăuș mi-a răspuns:

– Vreau să văd ce mai face fratele meu.

– Cine e fratele tău?

– Chiar dumneata!

Mi-a spus că mi-era frate de lapte, mama lui fusese doica mea.  A fost singura dată când am dat ochii cu el.  Mă tem că nu m-am purtat prea frumos cu el, dar eram pe-atunci într-o perioadă foarte dificilă.  Nici măcar un păhărel de țuică nu i-am oferit.  A plecat dezamăgit și nu s-a întors niciodată.  O să mai vorbesc despre greutățile pe care le-am avut atunci.

Dar să revenim la cei nouă copii născuți la Crostovata, la marginea pădurii.  Cu fetele era simplu, dar educația băieților punea o problemă urgentă: nu erau alți evrei în apropiere, nu era cheder [școală religioasă] și băieții nu puteau fi lăsați să crească ca niște goyim [neevrei].  Orice băiat evreu trebuie să știe să citească Tora!  Sa-și dea copiii la școala generală, să-i învețe o meserie?  Așa ceva nu-i trecea prin minte niciunui evreu de pe vremea aceea.  Băieții primeau o educație religioasă, iar restul era lăsat în seama întâmplării.  De obicei băieții învățau până pe la 15 ani, dar adesea erau obligați să lase școala mai devreme și să muncească alături de părinți.  

Școala din Hlinița fiind prea departe, s-a organizat un mic cheder chiar în casa bunicilor.  Pentru a găsi un învățător trebuia mers la Cernăuți.  De două ori pe an, primăvara și toamna, se ținea la Cernăuți un „târg de învățători”.  Pe o anumită stradă se adunau toți învățătorii de cheder care căutau de lucru.  Comunitățile care aveau nevoie de un învățător trimeteau un emisar la Cernăuți.  Acesta îl lua pe candidat sub o poartă sau într-o cârciumă evreiască și-i cerceta cunoștințele.  Cerințele depindeau de la caz la caz.  Pentru copiii mici era de-ajuns să-i învețe să citească o leacă în Chumash [Cele cinci cărți ale Torei].  Pentru băieții mai mari, învățătorul trebuia să cunoască la perfecție Vechiul Testament, Comentariile lui Rashi și Talmudul.  Candidatul potrivit era angajat pentru un semestru.

Pe vremea când am mers eu la cheder se învăța acolo și germana și aritmetica, dar acestea erau considerate materii secundare.  Pe vremea tatălui meu cam tot așa era, cel puțin la cheder-ul din Crostovata.  Toti băieții din familie știau binișor să scrie și să citească in limba germană și se descurcau și cu aritmetica.  Fetele învățau și ele să citească, doar și ele trebuiau să-și citească rugăciunile.  Dar dacă învățau germana nu știu.  Mama mea de exemplu citea perfect rugăciunile, atât în ebraică cât și în idiș și germana o vorbea, dar nu știa să citească și abia dacă reușea să-și scrie numele.  Tatăl meu însă scria adesea scrisori in germană, atât particulare cât și cereri sau plângeri către autorități.  Ba a redactat chiar câteva testamente pentru prietenii săi și erau atât de bine scrise, încât niciunul n-a fost respins.  Tata citea cu interes presa germană.  Dintre toți frații, el era cel mai bun la germană, dar și la ebraică și nu numai în Vechiul Testament, ci chiar în subiecte care nici nu se învățau la cheder.  Cunoștea cartea Zohar, îl citise pe Maimonide, cita din memorie pasaje din Midrash și din Talmud.  Se poate că a  învățat toate acestea de la bunicul lui.

Fratele cel mai mare al tatălui meu a fost Chaim.  El semăna cu tatăl său, scund și oacheș.  Era de obicei încruntat.  L-am văzut pentru ultima oară când era deja un om în vârstă și îmi amintesc că avea postura semeață a unui ofițer ieșit la pensie.  Soția lui era frumoasa Hanna cea Mare – asta pentru că în familia noastră exista și Hanna cea Mică.  Era un om înstărit.  Avea mai multe păduri și împreună cu cumnatul său conducea fabrica de bere de la Solca.  Locuia la Arbore, lângă Rădăuți și timp de mulți ani a fost vice primarul comunei.  De fapt el era cetățeanul de frunte al comunei.  El era cel care conducea alegerile și primarul era omul lui.  Era prețuit în toată Bucovina și oriunde mergea era tratat cu respect.  Nu știu dacă a fost cu adevărat talentat sau dacă a avut numai noroc, dar viața lui a fost o poveste de succes.

Al doilea fiu era tatăl meu și după el urma Hendl.  [Se pare că Hendl a fost numai o poreclă, numele lui ebraic era Hanoch.]  Cu toate că trăsăturile feței erau tipice pentru familia Zwecker, Hendl era totuși altfel.  Era destul de înalt și era puternic ca un urs.  Învățătura nu-l interesa deloc, în schimb era foarte activ în gospodărie.  După ce s-a însurat s-a stabilit dincolo de Prut, la Dubăuț unde a fost cârciumarul satului.  Soția lui, Rivka Schachter, era o femeie plină de haz, care îi distra pe toți la întâlnirile de familie.  [Familia a avut șase copii.  După ce Rivka a murit, Hendl s-a recăsătorit cu Rosa Ebner.  Copiii din prima căsnicie nu s-au înțeles cu mama vitregă și au emigrat în SUA, unde se află până azi o ramură a familiei Zwecker.] 

Al patrulea frate a fost Pinkas.  Nici el n-a rămas la Crostovata.  În amintirea mea a răms ca un domn în adevăratul sens al cuvântului, care se purta impecabil în orice situație.  Soția lui, mătușa Fani, era dintr-o familie foarte bună din Câmpulung.  Mătușa Fani [născută Rosner] era frumoasă, zveltă, inteligentă și mai ales avea o zestre apreciabilă.  Cu banii ei, unchiul Pinkas a luat în arendă o cârciumă la Solca și a devenit unul din cetățenii de frunte ai orășelului.  [Singurul lor fiu, Siegfried, a fost medic.  A murit în 1940 într-un accident de automobil.] 

Mezinul era Motl, despre care am mai amintit.  Când am părăsit noi Hlinița, încă nu era însurat.  Nu-mi mai amintesc deloc cum arăta, pentru că de atunci nu l-am mai văzut niciodată.  Nici pe soția lui, Fani, n-am cunoscut-o.  Pare de necrezut, dar nici eu nici surorile mele nu ne-am întors niciodată să-i vizităm pe bunici, cu toate că nu locuiam chiar atât de departe.  Bunicul era foarte ocupat.  Bunica avea treizeci și doi de nepoți, dar nu arăta nici un interes pentru ei.  Așa că nu ne-au invitat niciodată și chiar dacă ar fi făcut-o, îmi închipui că părinții mei nu și-ar fi permis cheltuiala drumului.  Să arunce banii pe fereastră?  Mama nu putea admite așa ceva.  Copiii n-aveau decât să stea frumușel acasă și ea la fel.  În toți acești ani a fost o singură ocazie când am avut musafiri.  A fost în toamna anului 1908, de Simchat Tora.  Au fost două zile de neuitat.  O să povestesc despre ele mai târziu.

Trebuie să adaug câte ceva și despre cele patru fiice ale bunicilor mei.  Erau tot atât de destoinice ca frații lor.  Excepție era doar Hanna cea Mică, numită astfel pentru a o deosebi de Hanna cea Mare, soția unchiului Chaim.  Hanna cea Mică se deosebea de frații și surorile ei atât fizic cât și intelectual. Era o femeie micuță cu o minte mărginită de casnică.  Cred că am văzut-o doar o dată în viață, dar am auzit adesea vorbindu-se despre ea.  Locuia la Berhomet, pe Siret, unde soțul ei, Berțiu Kurz avea o moară la fel ca ea a bunicului meu.  Acesta era un om extrem de zgârcit și ceilalți membrii ai familiei îl luau în râs cu orice prilej.

Fiica cea mai mare, mătușa Zilly sau Zipre era cu totul altfel.  Avea statura bunicii, înaltă și zveltă și cred că era și blondă ca bunica, dar nu-mi mai amintesc prea bine.  Am întâlnit-o de mai multe ori în copilărie, pe la nunți și am observat că avea nasul foarte mare și coroiat.  Era ca „nasul evreiesc” de care își băteau joc antisemiții.  Și totuși în familie era iubită și respectată pentru inteligența ei și pentru purtarea ei frumoasă.  Soțul ei, Itzie Weiser purta barbișon și monoclu, ceea ce mie mi se părea culmea eleganței.  Era comis voiajor pentru mai multe firme, un om umblat prin lume.  Unchiul Itzie locuia și el la Arbore ca unchiul Chaim și era un cetățean foarte respectat.

Mătușa Toni se numea pe numele evreiesc Toube.  Ea s-a măritat când eu am avut vreo cinci ani, iar nunta s-a ținut în casa noastră, de aceea mi-o amintesc amănunțit.  Mătușa Toni semăna și ea cu bunica, înaltă, blondă, frumoasă, dar veșnic încruntată.  Era o femeie foarte capabilă, care a trecut prin multe greutăți în viața ei, dar a reușit întotdeauna să se descurce.  Pe soțul ei, unchiul Buțiu Hanenzahn, l-a cunoscut la Solca, într-o vizită la fratele ei Pinkas.  El era înalt, cu părul negru și lucra ca funcționar la bancă.  Amândoi erau oameni plăcuți și prietenoși.  După ce s-au căsătorit, unchiul Buțiu și-a dat demisia de la bancă și și-a deschis un oficiu de schimb valutar.  Ce fel de afaceri făcea acolo nu știu exact, dar îmi închipui că era ca o mică bancă.  Mătușa Toni a locuit împreună cu el la Solca.  Așa se face că o mare parte a familiei noastre locuia ori la Solca ori la Arbore.  Cele două localități sunt foarte apropiate una de alta.

Sora cea mai mică, Babție, semăna și ea cu bunica, dar nu era atât de înaltă.  [De fapt Babție e o poreclă care înseamnă „Bunicuța”.  Numele ei adevărat nu se cunoaște.]  Era logodită când s-a îmbolnăvit grav.  Am auzit că a rămas paralizată și apoi a murit.  Ce boală a avut n-am aflat niciodată.  O fi fost scleroză multiplă sau poate o tumoare pe măduva spinării, care a produs paralizia?  Cine știe?

 

 Ziua de naștere a tatălui meu.  Primul meu costum

 Tatăl meu s-a născut în 1860, dar nu-mi amintesc exact în ce zi.  În familia noastră de evrei tradiționali nu era obiceiul să se sărbătorească zilele de naștere, evident cu excepția cele de 13 ani, Bar Mițva [vârsta majoratului băieților].  După ce am primit o asemenea educație nu e de mirare că mi-e antipatică toată zarva care se face cu felicitări, cadouri și torturi cu lumânări rău mirositoare.  Când am chef să-i dau cuiva un cadou, o fac fără să mă sinchisesc de date și de sărbători.  Așa a fost întotdeauna în familia mea, niciodată n-am luat în seamă ziua de naștere și aniversarea căsătoriei, nici ale mele și ale soției, nici ale fiicei noastre și ale nepoților.  Evreii tradiționali, chiar dacă sunt ca mine nereligioși, își amintesc mai degrabă ziua morții celor dragi, pentru a spune Kadiș [rugăciunea morților].

Într-o bună zi am avut în mână o hârtie pe care era scrisă data exactă a nașterii tatălui meu.  A fost cu mulți ani în urmă și nu mi-o mai amintesc, dar cum am ajuns la hârtia aceea e o poveste interesantă care e legată de istoria tragică a evreilor din România.  S-a întâmplat prin1937-38, în zilele guvernului Goga-Cuza, când antisemitismul era în floare.  Guvernul căuta o scuză ca să-i lipsească pe evrei de cetățenia română.  Fiecare evreu care vroia să-și păstreze cetățenia trebuia să dovedească că atât el cât și tatăl său se născuseră pe teritoriul României.  Am încercat să obțin o adeverință de la Oficiul Stării Civile din Stăneștii de Jos, dar mi s-a spus că oficiul încă nu exista pe vremea nașterii tatălui meu, deci acesta nu putea fi înregistrat acolo.  Nu știam ce să fac.  Cineva m-a sfătuit să vorbesc cu preotul din satul unde s-a născut tatăl meu.

Întoarcerea la Hlinița după treizeci și trei de ani a fost foarte emoționantă.  Era același loc binecunoscut, doar conacul moșierului Wiggniowicz dispăruse împreună cu parcul care-l înconjura.  Conacul fusese distrus în timpul Primului Război Mondial.  După război terenul a fost vândut, copacii au fost tăiați și în locul conacului au apărut modeste case țărănești.  În rest totul era neschimbat.  Casa noastră de odinioară și prăvălia, totul mai exista.  Câțiva oameni m-au recunoscut și am stat de vorbă du ei.  M-am dus la casa preotului.  Era după-amiază și l-am găsit acasă.  Dar nu mai era părintele Weissmann cel prietenos, ci un necunoscut, îmbrăcat într-o sutană murdară.  M-a primit într-o cameră în care era doar o masă veche și câteva scaune.  Cererea mea nu l-a surprins deloc, de parcă m-ar fi așteptat.  A cotrobăit într-o ladă veche, a scos un catastif gros și îngust și a găsit în el numele tatălui meu. 

– Zwecker?  Herș Zwecker?  Uite-l!

A muiat tocul în călimară, dar brusc s-a oprit.  Apoi mi-a citit cu voce tare ce era scris în catastif:

– Avrum Herș, fiul lui Mendl Zwecker și Esther Herzig, nelegitim.  Tatăl dumitale nu s-a numit Herș Zwecker, ci Herș Herzig.  A fost un copil din flori.

Preotul vorbea cu o voce șovăielnică, de parcă aștepta ceva.  La început am rămas țintuit locului, dar apoi am înțeles ce urmărea.  Am scos din buzunar o monedă de argint de 250 de lei și am pus-o pe masă.  El a luat-o ca pe un lucru de la sine înțeles, a ridicat sutana și i-a dat drumul în buzunarul de la pantaloni.  În momentul acela am băgat de seamă că pantalonii erau rupți și prin gaură i se vedeau izmenele.  Interesant cum asemenea amănunte lipsite de importanță se întipăresc pentru totdeauna în memorie.  Preotul mi-a dat adeverința și m-am întors acasă ușurat: onoarea tatălui meu era salvată și eu puteam să port în continuare numele de Zwecker.  Și când te gândești că m-a costat numai o monedă de argint, cam cât câștigam de pe urma unui singur pacient!

Cred că pot să mă laud că am o memorie bună.  Îmi amintesc de întâmplări care au avut loc în anul 1900, poate chiar mai înainte.  De exemplu îmi amintesc ziua în care am primit primul costum de haine.  Să tot fi avut patru ani.  Până atunci am purtat la fel ca toți copiii din sat un fel de rochiță cu nasturi în spate.  Ultimul nasture era adesea descheiat, lăsând să se vadă dedesubt o cămașă nu prea albă…  Costumul cel nou, bluză și pantalon, era făcut din flanelă în dungi gri-deschis.  Bluza avea un guler mare de marinar și o fundă la gât.  Costumul avea și o pălărie mare de pai, cu panglică.  Mama era de părere că eram încă prea mic ca să port pantaloni, dar surorile mele au insistat și până la urmă mama s-a înduplecat.  Nu i-am dat niciun motiv de regret.  Parcă mă mai văd în costumul nou, dus în brațe de o slujnică, la o plimbare făcută cu familia.  Într-o altă amintire vagă mă văd în pat cu sora mea Schlieme, când aceasta avea pojar.  Să fie oare cele două amintiri din același timp?  Greu de spus.  Lucrurile s-au întâmplat într-un trecut atât de îndepărtat încât totul s-a amestecat și „mai devreme” și „mai târziu” și-au pierdut sensul.

 

 Părinții mei.  Religia în familia noastră.  Surorile mele.  Nașterea mea.  Aduc eu ghinion familiei?  Obiceiuri legate de naștere.  Ceremonia circumciziei

Tatăl meu s-a fotografiat o singură dată în viață, la cincizeci și cinci de ani.  În fotografie arăta mai bătrân decât era în realitate.  Dar eu mi-l amintesc așa cum arăta pe la 1900, când era activ și plin de energie.  Era de înălțime mijlocie, ceva mai înalt ca bunicul.  Barba neagră și deasă, fără nici un fir cărunt, o purta „în furculiță”.  Amintea de barba împăratului Franz-Josef, doar că bărbia nu era rasă.  Pe-atunci evreii religioși nu-și tăiau părul nici cu foarfeca nici cu briciul.  Avea obrazul rumen, cu pomeții ușor proeminenți.  Nasul îngust și bine proporționat pare să-l fi moștenit de la bunica Esther.  Neașteptat pentru un om cu părul negru, ochii îi avea albaștri, iar acest contrast îi dădea o înfățișare neobișnuită.  Fața lui era întotdeauna tristă și îngrijorată.  De fapt acea privire tristă se vedea în ochii tuturor evreilor din sat, poate chiar a tutror evreilor din Europa de răsărit.  Unde s-a mai văzut un evreu vesel?  Singura excepție era bunicul meu.

Tatăl meu avea destule motive de tristețe, poate chiar mai multe ca alții.  Poliomielita de care a suferit în fragedă copilărie l-a lăsat șchiop de piciorul drept.  Mergea sprijinindu-se în baston, dar când se grăbea, ceea ce se întâmpla mai tot timpul, șchiopăta rău.  Și totuși era un om foarte activ.  Când se apuca de ceva, termina treba repede și bine și aștepta același lucru de la ceilalți, fie ei copiii lui sau argații.  În tinerețe era în stare să parcurgă distanțe mari pe jos cu bastonul, dar pe măsură ce îmbătrânea, mersul îi devenea din ce în ce mai anevoios, iar el însuși devenea din ce în ce mai amărât.  Era mai bine educat ca mulți dintre semenii lui.  Împreună cu fratele mai mare, Chaim, a studiat Talmudul cu bunicul, Moșe Arelitzer.  Și într-adevăr mulți veneau să-i ceară sfatul.  La scurt timp după ce s-a însurat [cu Renție Birnbaum] a devenit locțiitorul șefului comunității evreiești dintr-un sat învecinat.  Mai târziu, la Hlinița, când directorul școlii era plecat în vacanță, tata l-a înlocuit în funcția lui secundară, cea de inspector pentru vite.  Nu cred că a fost plătit pentru această muncă; o făcea doar din prietenie pentru directorul școlii.

În primii doi ani de căsnicie părinții mei au stat în casa bunicilor.  Era un început obișnuit pentru o tânără pereche evreiască din acele vremuri.  Abia după aceea au cumpărat o casă la Hlinița și au deschis o prăvălie.  Cu educația, ambiția și hărnicia tatălui meu, afacerea a prosperat.  Sortimentul de mărfuri s-a îmbogățit treptat, tata aducând mărfuri care mai înainte se găseau numai la oraș.  Avea un interes deosebit în comerțul cu piele și în scurt timp a început să aprovizioneze pe toți cizmarii din zonă cu materii prime.  În perioada aceea avea unul sau doi angajați și mama putea să-și vadă în liniște de casă și de copii.  Dar când situația s-a înrăutățit și tata a ajuns aproape de faliment, mama i-a ajutat în prăvălie.  Era o femeie inimoasă.

În tinerețe mama trebuie să fi fost foarte frumoasă.  Sora mea Babție îi semăna și era fermecătoare.  Oricum, pe vemea mea se îngrășase și din frumusețea de odinioară nu se mai vedea mare lucru.  Dar în ochii copiilor păriții nu sunt nici frumoși nici urâți, sunt Mama și Tata și dragostea nu critică.  Tata era indulgent cu noi; mama era severă dar dreaptă.  Ideile ei cu privire la educația copiilor erau bazate pe proverbul ucrainean “Liube iak dușu, trese iak hrușu” [Iubește-i ca sufletul, scutură-i ca părul – ca să cadă perele].  Mama era o femeie foarte credincioasă și credința a sprijinit-o în vremuri de restriște.  Se ruga în fiecare șabat, bucătăria ei era strict kașer și nu pierdea nici o ocazie să dea pomeni săracilor.  Pomenile nu le dădea din milă, ci din convingerea că astfel îndeplinește o mițva [poruncă].  Credea din toată inima în ajutorul lui Dumnezeu și în cel al rabinilor.  În ochii ei toți rabinii erau sfinți, dar cel mai sfânt era rabinul din Ciortkov.

 

Când avea vreo problemă, un copil bolnav, o fată care se mărită sau o hotărâre importantă în afaceri, se ducea la Ciortkov să vorbească cu rabinul.  De fiecare dată se întorcea cu o amuletă binecuvântată și mi-o atârna de gât.  Eu le purtam zi și noapte, până într-o vineri după-amiază când un băiat de țăran m-a atacat pe stradă și mi le-a smuls.  Să tot fi avut cinci sau șase ani.  Tot ce puteam face era să țip ca din gură de șarpe.  Noi copiii evrei creșteam cu frica constantă de goyim.  Nimeni nu ne învăța să ne apărăm, doar să țipăm și să fugim.  N-a trecut mult și am primit un nou mănunchi de amulete.

Tata era nemulțumit de credința mamei în rabini.  După părerea lui rabinii erau niște escroci pe care îi interesau numai banii credincioșilor.  Tata bodogănea nu numai din principiu, dar și pentru că îi părea rău de banii irosiți.  Când afacerile mergeau mai prost, mama dădea și mai mulți bani rabinilor în speranța unei minuni.  Și asta încă nu era tot!  Când rabinii dădeau greș mergea chiar pe la ghicitori în palmă.  În ochii tatei asta nu mai era superstiție, era o insultă la adresa lui Dumnezeu.  Dar era imposibil s-o oprească să dea bani, țuică sau găini negre pe la tot felul de șarlatani.  O făcea din convingerea profundă că în felul acesta își ajută soțul și copiii.

N-aș putea spune că părinții mei erau zgârciți.  Erau oameni cumpătați, care cumpărau puțin, dar numai de cea mai bună calitate.  Tata nu-și deschidea cu ușurință băierile pungii, dar când o făcea era foarte generos.  Mamei îi era ceva mai ușor să se hotărască să cheltuie bani, dar când copiii aveau nevoie de ceva, era neînduplecată.  Fetelor le plăceau rochiile frumoase și mama le înțelegea.  Tata bombănea dar n-avea încotro, altfel nu scăpa de gura ei.  Pentru ea însăși mama se mulțumea cu puțin, cu toate că și ei îi plăcea să fie bine îmbrăcată.  Îmi amintesc că într-o zi s-a întors de la oraș cu o pălărie nouă.  Asta era o adevărată extravaganță, de obicei purta pe cap un batic de mătase în culori vii, iar mai târziu un batic negru.  După nuntă s-a ras pe cap și a purtat perucă, așa cum era obiceiul.  Peruca era numai pentru ocazii festive și mai târziu n-a mai purtat-o deloc.  Ultima ei perucă, ultima rămășiță a tinereții, a rămas ani de zile în dulap, neatinsă.  Până la adânci bătrânețe a fost foarte curată, pe hainele ei nu era nicio pată, pe mobilă niciun fir de praf.  Și tot așa le-a învățat și pe fetele ei.

Mama a avut nouă copii din care au supraviețuit cinci.  Nu i-a uitat niciodată pe cei pe care i-a pierdut la o vârstă fragedă.  Primul a fost un băiat numit Moșe în amintirea străbunicului Moșe Arelitzer.  A murit în leagăn de o boală de copii.  Apoi a avut mai multe fete una după alta.  Una a murit din primele zile de viață.  A doua, Zlate, a murit într-un accident.  Avea vreo doi-trei anișori, ședea pe masă și se juca cu o foarfecă.  Deodată a căzut și s-a rănit grav cu foarfeca la cap.  Dacă ar fi chemat imediat un doctor, poate că ar fi putut fi salvată.  Dar în loc de doctor au chemat-o pe Mime Esther [Tușa Esther], care i-a astupat rana cu pâine și unt.  Peste câteva zile fetița a murit de infecție.   Mama n-a putut să-și ierte fapta și de aceea vorbea foarte des de fetița pierdută.  Era nemângâiată.  De obicei era o mamă grijulie, nu înțeleg de ce asta i s-a întâmplat tocmai ei.

Mime Esther era soția lui Berl Herzig, fratele bunicii mele.  Era o femeie foarte pricepută și ajuta cu plăcere pe cei în nevoie.  Dacă n-a reușit s-o lecuiască pe Zlate nu era vina ei, nici doctorii nu reușeau întotdeauna.  În copilărie am fost și eu printre „pacienții” ei și am supraviețuit.  De fiecare dată când unul dintre copii se îmbolnăveau, părinții o chemau pe Mime Esther și ea venea întotdeauna, la orice oră din zi sau din noapte.

După mine s-a născut încă un băiat, Berl, care a trăit numai câteva săptămâni.  Pe vremea aceea mortalitatea infantilă era foarte ridicată.  Vara erau infecții intestinale, iar în sezonul rece bântuiau bolile de copii.  Scarlatina era aproape întotdeauna fatală, atât pentru copii cât și pentru adulți.  În zilele noastre nu mai e periculoasă.  Azi nu numai că avem antibiotice și vaccinuri, dar și virulența patogenilor a scăzut.  În tinerețea mea mai existau cazuri izolate de variolă.  Cine supraviețuia era marcat pe viață, cu fața „ciupită de vărsat”.  După ce întreaga populație a fost vaccinată, variola a dispărut complet.  Infecțiile intestinale erau pe atunci numite „holerine”, cu toate că nu aveau nimic comun cu holera.

Așa s-a întâmplat că eu am fost mult-așteptatul, singurul fiu al familiei, cel care avea datoria să spună Kadiș.  Îmi amintesc de ziua în care a murit Berl.  Aveam vreo patru-cinci ani.  Era vineri.  Când au luat sicriul am început să plâng în hohote și nu numai pentru că toți ceilalți plângeau.  Cred că în ziua aceea am înțeles pentru prima oară ce înseamnă moartea.

Oare rabinul din Ciortkov chiar făcea minuni, sau lacrimile amare și rugăciunile mamei au adus minunea?  Da, pe vremea copilăriei mele mai existau minuni.  Erau administrate și distribuite de rabini, bineînțeles contra cost.  Rabinii aveau puteri nemărginite: lecuiau pe bolnavi fără ca măcar să-i vadă, găseau soți pentu fete bătrâne, îmbunătățeau starea materială a săracilor…  Dacă mai sunt aici la vârsta de 80 de ani și-mi scriu amintirile, poate că e și asta o minune, poate că n-aș fi ajuns aici dacă rabinii nu m-ar fi lecuit și nu m-ar fi apărat cu talismanele lor.  Și poate cea mai mare minune a fost că m-am născut băiat.

M-am născut în ziua a cincea a lunii Iyar [aprilie-mai], într-o sâmbătă la ora șapte dimineața.  Tata aștepta, tremurând, în camera de alături când moașa a deschis ușa și a anunțat: „Ofitzerek, ofitzerek!” [ofițeraș] – se pare că după ea cea mai mare realizare a unui bărbat era să devină ofițer.  Dar n-a avut dreptate.  Îmi pare rău dar n-am devenit niciodată ofițer, nici măcar soldat.  Vestea s-a răspândit prin sat ca fulgerul: Herș Zwecker are un fiu!  Peste două ore, când s-a dus la sinagogă, toți l-au felicitat.  Bucuria era mare: peste o săptămână va fi Brit [Ceremonia Circumciziei], toată lumea va fi invitată și Herș o să facă o petrecere de pomină în cinstea mult-așteptatului fiu.  M-am născut în 16 aprilie, dar Oficiul Stării Civile din Stăneștii de Jos a fost anunțat patru zile mai târziu, așa că nașterea mea a fost înregistrată: Moses Ben Zion, născut în 20 aprilie 1896, fiul lui Herș Zwecker și Renție Birnbaum, nelegitim.  Tata a trebuit să semneze că mă recunoaște drept fiul lui.  Părinții mei făcuseră numai cununie religioasă, ceea ce era foarte normal pe vremea aceea, dar în ochii legii nu erau căsătoriți.  După o veche lege austriacă, numai fiul cel mai mare dintr-o familie evreiască avea voie să se căsătorească legal.  Legea era menită să limiteze creșterea populației evreiești, dar încercarea a eșuat.  Evreii au găsit un mod de a ocoli interdicția: fiii mai mici s-au căsătorit religios fără să anunțe autoritățile, iar copiii lor au fost înregistrați ca nelegitimi.  Ei și?  Cui să-i pese?  Atunci când s-au căsătorit părinții mei, legea probabil că nu mai era în vigoare, cred că a fost anulată la 1848, dar obiceiul a rămas.  Așa s-a făcut că la școală m-au chemat Birnbaum.  Dar când am crescut, situația a început să devină neplăcută.

Într-o zi am găsit printre hârtiile tatălui meu un carnet unde erau trecute numele copiilor în ordinea în care s-au născut:

Moșe

Ruchel [Rosa]

Hendl [Helene = „Hune”]

Etl-Mirze [Mina = „Babție”]

Schlieme [Suzanne = „Geletke”]

Moses Ben Zion [Otto]

Berl

Pe mine m-a numit Moses și nu Moșe și pentru asta îi sunt recunoscător tatălui meu până azi.  A fost destul de greu de trăit cu numele de Moses, dar ca Moșe sau Moișe aș fi avut de înfruntat toată viața dispreț și bătaie de joc.  Îi sunt recunoscător și funcționarului de la Stănești, oriunde ar fi acum, sper că în Gan Eden [în rai].

În jurul nașterii mele există o legendă nefastă.  Cred că sora mea cea mai mare, Ruchel, vedea în mine un rival.  Când aveam vreo zece ani, mi-a povestit că înainte de nașterea mea un moșneag a venit la tata și l-a întrebat dacă vrea o fată sau un băiat.  Dacă alege o fată va avea mai departe succes în afaceri, dar dacă alege un băiat îl așteaptă timpuri grele.  Tata a ales un băiat.  N-am vorbit niciodată cu părinții mei despre asta.  Cred că pe atunci o consideram doar o invenție răutăcioasă.  Nu i-am dat atenție și în curând am uitat-o.  Mi-am amintit de ea mult mai târziu, când nu mai aveam pe cine întreba.  Dar fapt este că la abia un an după nașterea mea, tata a fost greu lovit de soartă.  Poate că în imaginația surorii mele s-a format o legătură între nașterea mea și declinul economic care a urmat.  Se spune: „Copilul le-a adus noroc.”  Oare sora mea credea că eu le-am adus ghinion?  Într-un fel am început și eu să cred că eram aducător de ghinion și ideea mi s-a părut atât de înfiorătoare încât n-am îndrăznit să vorbesc cu nimeni despre ea.

Să ne întoarcem acum la Brit.  Părinții mei își aminteau cu plăcere de acest eveniment și povesteau despre el cu mândrie.  Joi noaptea tata și încă cu doi pescari s-au dus la Prut să aducă pește proaspăt.  Pe vremea aceea era permis să se prindă pește cu ajutorul explozibilelor.  Peștii omorâți de explozie se ridicau la suprafață și puteau fi adunați cu mâna.  Prutul era atât de bogat în pește încât nu era necesară nici o restricție.  Dar în Primul Război Mondial soldații ruși cu grenade au nimicit atât de mulți pești încât după război explozivele au fost interzise,  pescuitul a fost permis numai cu undița sau cu plasa.

Tata a adus o grămadă de pești și i-a dat bătrânei Esther să-i gătească.  (Nu era Mime Esther, cea care a tratat-o pe sora mea, ci altcineva.)  Oricând aveam o sărbătoare în familie, bătrâna Esther venea să dea o mână de ajutor chiar fără s-o chemăm.  În bucătărie era stăpâna absolută.  Gătea și făcea prăjituri fără să ceară nimic în schimb.  Mama era foarte bucuroasă de ajutor și o lăsa să muncească din greu.  Uneori mai aveau loc și încurcături în bucătărie.  De exemplu la logodna surorii mele Rosa, bătrâna Esther a greșit cutia și în loc de zahăr a presărat sare pe prăjituri!  O să mai povestesc la ce a dus această greșeală.  Și totuși bătrâna Esther era o bucătăreasă excepțională.  Cine alta ar fi putut prepara atâtea delicatese pentru Brit?  Erau colaci, lekech [turtă dulce], fluden [prăjitură cu miere și nuci] și unde mai pui peștele, găinile și kigl.  Știi tu, dragă cititorule, ce e un kigl?  E o budincă de tăiței.  Dar e mai mult decât o simplă budincă.  E o parte integrală a Șabat-ului și de aceea e atât de special.  Un prânz de Șabat fără kigl era de neimaginat.  În zilele noastre nu pare cine știe ce, doar tăițeii se găsesc în comerț gata preparați.  Dar în copilăria mea fiecare gospodină trebuia să și-i prepare singură.  În cinstea Șabat-ului nu se precupețea nici un efort.  Un kigl nu era obligatoriu la o circumcizie, dar pentru că a mea cădea tocmai sâmbăta, era de rigoare.  Și fără bătrâna Esther n-am fi scos-o la capăt.  Au ajutat-o surorile nemăritate ale tatei și câteva prietene ale mamei.  Sigur că niciuna dintre ele n-a fost plătită.  Toate au lucrat benevol, așteptând să-și primească răsplata pe lumea cealaltă.  Așa cum oamenii îi ajutau pe bolnavi și pe săraci, ajutau pe fetele orfane să se mărite, tot așa ajutau la petrecerile de nuntă sau de Brit.  Totul era făcut ca o mițva, îndeplinirea unei porunci sacre.  Nu numai că oamenii nu luau bani, ba chiar ofereau bani la nevoie.

Între timp mama a stat în pat cu mine opt zile, după datină.  În primele zile aproape nimeni n-avea voie să intre, ca să nu ne deoache.  În jurul patului erau întinse cearșafuri și pe ele bilețele pe care erau scrise rugăciuni împotriva duhurilor rele.  Se credea că duhurile rele erau atrase în mod special de lăuze, poate pentru că lăuzele sângerează și de aceea sunt impure.  Duhurile rele aduceau cu ele febra puerperală, de care au murit multe tinere mame.  Adevărata cauză a infecției încă nu se cunoștea, așa cum nu se cunoștea nici importanța curățeniei.  Moașele nu aveau studii.  Orice femeie cu experiență putea să asiste la nașteri.  Sigur că n-aveau idee de igienă.  La Hlinița era o țărancă bătrână care era vestită ca moașă.  O fi fost într-adevăr pricepută, sau poate a avut numai noroc, pentru că dintre femeile pe care le-a îngrijit numai foarte puține au murit de infecție.

Cu câteva sătpămâni înainte de ce urmau să nască, femeile însărcinate își începeau pregătirile.  Îngrășau mai multe găini și coceau cantități mari de prăjituri cu multe ouă și zahăr, pe care desigur trebuiau să le ascundă ca să nu le mănânce copiii.  Apoi se învoiau cu moașa.  Uneori aduceau chiar o moașă din satul vecin.  Și apoi nu le mai rămânea decât să aștepte.  După naștere lăuza rămânea o săptămână în pat cu noul-născut.  Lângă pat, pe un scaun stătea săculețul cu prăjituri și lăuza trebuia să mestece tot timpul câte o prăjitură.  Găinile îngrășate erau tăiate una câte una și din ele se făcea supă, dar nu supa obișnuită, „youch” pe care o mânca toată familia, ci o supă specială, „youchale”, supa cea mică.  Femeie trebuia să mănânce bine ca să prindă puteri și mai ales ca să aibă destul lapte.

Dacă noul născut era băiat, în ziua a cincea rabinul venea să vadă mama și pruncul, însoțit de un grup de băieți din congregație.  Împreună spuneau o rugăciune lângă patul lăuzei și erau răsplătiți cu felii mari de prăjitură cu miere.  Băieții îl primeau și-l binecuvântau pe noul lor prieten – ce obicei frumos!  Această vizită se numea „Krișmelenen”. 

În seara a șasea, bărbații veneau să-l felicite pe tată și să-l salute pe noul membru al comunității.  După datină musafirilor li se servea fasole roșie și bere sau vin.  Această ceremonie era numită „Șulem sucher”.  La noi a căzut vineri seara și de aceea s-a desfășurat într-un mod mai puțin obișnuit.  Tata a pregătit cantități mari de băutură.  Musafirii, tineri și bătrâni, nu s-au lăsat rugați și în curând atmosfera s-a încălzit.  Au cântat, au dansat.  Când veselia era în toi, doi prieteni ai tatei s-au dus în bucătărie și au adus din cuptor kigl-ul pregătit pentru a doua zi.  Musafirii s-au înfruptat cu poftă până n-a mai rămas nici o fărâmă de kigl.  Atunci câțiva tineri s-au dus prin vecini, au intrat în bucătării și au șterpelit kigl de pe unde au găsit.  A fost un tohu vavohu, o hărmălaie de nedescris.  Înainte de răsăritul soarelui șoichet-ul [hahamul] s-a ridicat clătinându-se, a dat cu pumnul în masă și a strigat: „Rabotai, higia zman șel șacharit!” [Domnilor, e timpul pentru rugăciunea de dimineață!]  Mulțimea s-a ridicat și s-a dus la mikve [baia rituală].  Cu toții s-au scufundat în apa rece și apoi s-au îndreptat spre sinagogă.

Zile, săptămâni și luni în șir evreii săraci de la țară munceau din greu și duceau o viață plină de lipsuri și de suferințe.  Dar dacă din când în când aveau ocazia să se veselească, o făceau din toată inima, tineri și bătrâni laolaltă și mai ales Hasidim.  Deviza lor era să-l slăvească pe Dumnezeu cu bucurie.  Cel mai vesel dintre toți era bătrânul tâmplar Michel Stettner.  Era un bun prieten al familiei și-l iubea pe tatăl meu ca și cum ar fi fost propriul său fiu.  O să mai povestesc despre el, dar mai întâi să continui povestea tatei despre circumcizia mea.

Grupul de cheflii a ajuns la sinagogă mai devreme ca de obicei.  Către ora zece au terminat rugăciunile și apoi s-au întors cu toții la casa noastră.  Nașul meu a fost un bun prieten al lui tata, Yankel Greif, care venise în ajun de la Storojineț.  Mohel-ul, cel care a făcut circumcizia, nu era nici el localnic.  Ce Brit!  Tot satul a fost invitat.  Mai mulți dintre frații și surorile tatei din Arbore și din Solca au venit încă de joi și au dormit pe la vecini.  Bunicul și unchiul Hendl au venit sâmbătă dimineața, direct la sinagogă, lor le-ar fi fost prea greu să vină de vineri, la petrecerea de Șulem sucher.

Tata s-a oprit din povestit, a închis ochii și a căzut pe gânduri.  Cât de mult a suferit de atunci!  Și-a pierdut averea, poate că din cauza mea, poate că nu, niciodată n-am îndrăznit să-l întreb.  Cât de multe dezamăgiri a avut!  Mult așteptatul său fiu i-a adus multe necazuri.  Cred că atunci când m-am născut se aștepta la cu totul altceva.

Câteva clipe mai târziu fața i s-a înseninat și a reluat firul povestirii.  A fost într-adevăr un Brit cum nu s-a mai văzut la Hlinița.  După ceremonie toată lumea s-a ospătat și a băut așa cum cerea datina.  Numai kigl-ul lipsea, dar nu puteai fi supărat pe bărbații care l-au furat din cuptor și l-au mâncat în seara dinainte, doar erau șicker [beți], nu știau ce fac.  Trebuiau acum să se mulțumească cu pește, dar pește era din belșug.  După Bentșen [binecuvântarea care încheie masa], s-au dus cu toții la sinagogă pentru Mincha [rugăciunea de după amiază], apoi s-au întors ca să chefuiască mai departe.  Bunicul striga cu voce răgușită: “Trinkt, Yiden, Hersch hot a Yingale bekimen!” [Beți, oameni buni, Herș are un băiețel!]  La căderea nopții s-a spus Ma’ariv [rugăciunea de seară] și apoi musafirii au plecat.  Rudele au rămas pentru rugăciunea Melave Malka și apoi bunicul a făcut Havdala [ritualul care încheie Șabat-ul].  Între timp Mime Esther a schimbat așternutul în patul lăuzei.  A scos bilețelele și le-a ars, pentru ca rugăciunile împotriva duhurilor rele să nu-și piardă puterea.  După ce pruncul a fost consfințit în Legământul lui Avraam nu mai era nevoie de ele.  Deochiul însă rămânea o amenințare și de aceea firul roșu legat la încheietura mâinii mamei și a pruncului a fost lăsat.  Firul roșu apăra cel mai bine de deochi – cel puțin așa credea lumea.  Tata râdea de aceste superstiții, dar nu era luat în seamă.  Când era vorba de nașteri, cuvântul moașei atârna mai greu ca al lui.

(Va urma)

text scris de Moses Zwecker

editat de fiica sa Erika Shaffer

tradus şi completat de nepoata sa Hava Oren