În numărul 98 (vara 2016) al ediției române a revistei Lettre Internationale a apărut traducerea în limba română a recenziei Jurnalului și a romanului De două mii de ani , de Mihail Sebastian, publicată în prestigioasa revistă The New York Review of Books. Recenzia semnată de scriitorul irlandez John Banville, intitulată „Înconjurat de antisemiți”, este elogioasă. John Banville consideră că „Jurnalul, publicat în România în 1996 și în traducere engleză în 2001, nu constituie doar un valoros document istoric (…) ci și o operă literară bine scrisă, de mare calitate și subtilitate”. Recenzentul face o analiză pertinentă a romanului De două mii de ani, subliniind caracterul lui autobiografic, un roman cu cheie, în care Ghiță Blidaru îl reprezintă pe profesorul Nae Ionescu și Ștefan Pârlea este un personaj inspirat de Emil Cioran. Concluzia recenzentului este că „în felul său, romanul De două mii de ani este o condamnare a României și, îndeosebi, a comportării intelectualilor români în timpuri derutante, în aceeași măsură în care este și Jurnalul.” Desigur recenzia scriitorului irlandez conține și unele inadvertențe, deoarece acesta nu cunoaște toate amănuntele cu privire la evenimentele descrise în Jurnal. Unele din aceste inadvertențe au fost puse în evidență în note, altele au fost incluse într-un „Scurt comentariu”, semnat de cunoscutul istoric și critic literar Nicolae Manolescu. În legătură cu acest Comentariu am făcut câteva remarci într-un articol publicat în nr. 840, din 15 septembrie, al revistei „Observator cultural”. Redau în cele ce urmează obiecțiile mele în legătură cu acest Comentariu.
Domnul Manolescu are rezerve în legătură cu titlul recenziei „Înconjurat de antisemiți”, considerându-l „parțial potrivit și în tot cazul simplificator”. Mie mi se pare titlul recenziei potrivit. Este adevărat că nu toți cei din anturajul lui Sebastian erau antisemiți, dar în România acelor ani atmosfera era preponderent antisemită. Violențele contra studenților evrei din universități erau o realitate tragică a epocii, cum apare foarte pregnant în romanul De două mii de ani.
În legătură cu activitatea lui Sebastian la ziarul Cuvântul (1927-1933) autorul Comentariului se întreabă cu sarcasm: „Și cine se afla în redacția ziarului, devenit oficiosul Gărzii de Fier, când Sebastian și-a urmat nestingherit colaborarea? Iată: Vasile Marin și Corneliu Zelea Codreanu! Și ce scria Sebastian în Cuvântul? Între altele că «minoritarii», deci și evreii n-ar trebui să aibă drept de vot, pentru că nu au în vedere «problemele de politică generală ale țării»”. Aceste întrebări acuzatoare sunt false, bazate pe studiul defăimător al Martei Petreu Diavolul și ucenicul său. Cititorii publicației Baabel au avut ocazia să citească în anul 2015 seria de articole ale profesorului Laszlo Alexandru intitulate Mihail Sebastian și politica de la „Cuvântul”, în care sunt respinse acuzațiile contra lui Sebastian din studiul Martei Petreu. Când Sebastian a început colaborarea la Cuvântul, în 1927, aceasta era o publicație cu un caracter eteroclit, care se dorea a fi „un ziar politic independent scris de intelectuali”. Este adevărat că ziarul a evoluat tot timpul, schimbându-și mereu preferințele politice, după cum se schimbau preferințele directorului Nae Ionescu, dar Sebastian n-a fost un „papagal de presă”. Faptul că în unul din ultimele numere, înainte de interzicerea ziarului, care s-a produs la 1 ianuarie 1934, după asasinarea primului ministru Duca de către legionari, a fost publicată o scrisoare deschisă a lui C. Z. Codreanu, nu înseamnă că acesta a fost coleg de redacție cu evreul Sebastian. De asemenea afirmația că Sebastian era împotriva acordării dreptului de vot minorităților, deci și evreilor este falsă. Sebastian era doar împotriva participării minoritarilor (evrei, sași, unguri) la viața politică prin organizații sectoriale (cum era Partidul Evreiesc). În fine, Cuvântul n-a fost nicidecum oficiosul Gărzii de Fier când Sebastian a colaborat la această publicație, devenind formal „organ al mișcării legionare” de abia în perioada 1940-1941, când Sebastian nu mai colabora la această publicație.
Mai departe în Comentariu se afirmă: „Sebastian însuși, care, deși evreu, îl considera pe Mussolini un salvator al Italiei, cam tot așa cum Eliade îl socotea pe Salazar salvatorul Portugaliei”. Și aici se încearcă manipularea cititorului. Sebastian apreciase anumite realizări ale lui Missolini din prima perioadă, când acesta încă nu aderase la politica antisemită a lui Hitler (studenți evrei mai plecau să învețe medicina în Italia pentru a scăpa de violențele studenților antisemiți din România) în timp ce Eliade a fost un mare admirator al dictatorului portughez până la sfârșit. Așa cum am arătat în articolul meu, publicat în Baabel din august 2016, Sebastian era de fapt un mare admirator al raționalismului și democrației franceze.
Comentatorul afirmă: „Nici un guvern extremist n-a condus țara după Marea Unire. Excepția o constituie atragerea legionarilor în guvern de către Mareșalul Antonescu pentru o scurtă perioadă de cinci luni, între septembrie 1940 și ianuarie 1941”. Aceasta este o afirmație falsă. Guvernele extremist antisemite au început în România în decembrie 1937, cu guvernul Goga – Cuza și au continuat până la 23 august 1944. Perioada de cinci luni cât a durat „statul național legionar” a fost cea mai cruntă, dar sub auspiciile guvernului Antonescu a avut loc pogromul de la Iași din iunie 1941, urmat de masivele deportări în Transnistria.
Domnul Manolescu consideră că situația lui Sebastian nu era chiar așa de rea. Munca obligatorie este denumită cu un eufemism „muncă în folosul comunității”. Sebastian n-ar fi fost „propriu vorbind un exclus”. Despre excluderea lui Sebastian din baroul de avocați și din redacția „Revistei Fundațiilor Regale”, domnia sa n-a auzit. Este adevărat că evreii din București au avut totuși o situație mai bună: au reușit să înființeze școli, teatre, să găsească căi pentru a-i ajuta pe cei deportați în Transnistria. De sigur putea fi mai rău, puteau fi deportați și exterminați. Dar bine n-a fost.
În fine, domnul Manolescu nu-și poate ascunde satisfacția că Marta Petreu în studiul intitulat Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian „a aplicat ultima măciucă la carul cu oale al lui Sebastian”, dovedind pe baza cercetării colecției Cuvântului „antisemitismul său, moderat.” Mărturisesc că am fost stupefiat. Se poate o absurditate mai mare? Autorul romanului De două mii de ani era „un antisemit moderat”? Autorul Comentariului adoptă fără spirit critic, cum ar fi cerut exigența academică, concluziile părtinitoare ale Martei Petreu. Un comentariu obiectiv ar fi trebuit să informeze cititorii că studiul Martei Petreu este controversat și că există articole care combat pe baza unei documentări solide acuzațiile de „extremist moderat” formulate de cercetătoarea din Cluj. Am amintit mai sus seria de articole ale lui Laszlo Alexandru, care ajunge la concluzia că „mecanismul defăimător se clădește pe morișca citatelor unilaterale, răstălmăcite, pe deformarea contextelor și a ansamblului de idei din care provin”. Concluziile defăimătoare din studiul Martei Petreu sunt combătute și în articolul criticului Daniel Cristea-Enache intitulat Cum a devenit huligan. Despre „extremistul” Mihail Sebastian. În concluzia sa criticul scrie: „Cartea ei (a Martei Petreu, nota mea), cu premise false, analize improprii, rezumate tendenţioase şi răstălmăciri în toată regula, intră în speţa malpraxisului critic”. Adoptarea necritică de câtre domnul Manolescu a concluziilor Martei Petreu este o încercare de a-l defăima pe Mihail Sebastin, punând sub semnul întrebării recenzia din „New York Review of Books”, ceea ce nu cred că era în intenția revistei, care apare sub auspiciile Institutului Cultural Român.
Mirel Horodi
