Amintirile bunicului meu, Moses Zwecker (III)

Preambul: Acest text se bazează pe niște notițe scrise in limba germană de bunicul meu, Moses Zwecker, în 1976, la vârsta de 80 de ani.  Lucrarea e neterminată.  La scurt timp după moartea lui, mama mea a adunat și a editat fragmentele. Iar eu am tradus textul în engleză in 2004 și in română în 2016.

 Satul meu natal.  Vânzarea de băuturi spirtoase.  Instituții evreiești.  Vecinii noștri.  Școala.  Povestea lui Herșale Goldberg.  Moartea tragică a învățătorului.  Școala din satul vecin.  Învățăm nemțește.  Furăm pere cu fiul profesorului de germană

 Eu m-am născut la Hlinița și întotdeauna mi-am iubit satul natal.  Poate că era într-adevăr un sat deosebit.  Cele mai multe sate din Bucovina de la începutul sec. al XX-lea erau așezări sărăcăcioase cu câteva sute până la cel mult două mii de suflete.  Satele constau dintr-un grup de căsuțe cu geamuri mici și cu acoperișuri de paie și înconjurate cu garduri de nuiele.  Pe lângă casă era un adăpost în care țăranul își ținea vaca sau calul – dacă le avea.  Unii erau atât de săraci încât aveau în ogradă numai câteva găini sau rațe.  În spatele casei era o mică grădină de zarzavat, unde se găseau uneori și câțiva pomi fructiferi.  În sat se mai găsea conacul moșierului, o biserică și o școală.  Prăvălia și cârciuma erau de obicei ținute de evrei.

Hlinița era altă socoteală!  Întâi de toate erau mult mai mulți evrei ca în alte sate.  Prin sat trecea drumul împărătesc care lega Cernăuțiul de Storojineț.  Pe marginea drumului erau multe prăvălii, unele mai mari, altele mai mici, dar toate ținute de evrei.  Satul arăta mai degrabă ca un târgușor.  În plus erau în sat doi moșieri și fiecare din ei avea câte un conac elegant, un mic palat așezat în mijlocul unui parc.

 

hava-conacul-baronului-flondorConacul baronului Flondor pe la 1900

 

Mai mult, în sat erau chiar două tarafuri de țigani, cărora li se dusese vestea în tot ținutul.  Hlinița însemna muzică!  De fapt erau țigani din Crostovata, doar că cei mai talentați dintre ei s-au stabilit la Hlinița.  Câștigau bine și puteau să-și permită.  De obicei cântau pe la nunți, taraful lui Alecu cânta chiar la Cernăuți.  Pe fiecare din cele două moșii era câte o cârciumă.  Amândouă aveau grădini și jocuri de popice.  Duminica lăutarii cântau până seara târziu.  Veneau chiar oameni din alte sate ca să petreacă.

[Unele din aceste melodii, culese prin 1907 – 1914 se pot auzi:  http://dragusanul.ro/fonoteca-manuscrisele-lui-voievidca-viii/ ]

 

În sec. al XIX-lea, moșierul avea monopolul băuturilor spirtoase pe proprietatea lui.  Acest drept era de obicei cedat unui evreu în schimbul unui procent din venit.  Moșierii au construit cârciumi pe proprietatea lor, unele mai mici, altele mai mari.  Baronul Flondor a construit un „centru de distracție” unde apăreau artiști ambulanți sau chiar circuri întregi.  Celălalt moșier, Wiggniovicz, avea o cârciumă mai veche și mai modestă, dar și aceea arăta destul de bine pentru o cârciumă de țară.  Moșierul avea de obicei un cârciumar evreu.  Spre sfârșitul sec. al XIX-lea moșierii au pierdut monopolul asupra băuturilor spirtoase.  Statul austriac l-a scos la licitație și l-a arendat pe perioade de până la 5 ani.  Cele mai multe cârciumi au fost conduse mai departe de evrei.  În afară de arenda plătită statului, cârciumarul plătea moșierului un procent din venit drept chirie pentru local.  În felul acesta cârciumarul și proprietarul aveau un interes comun.  Cârciuma baronului Flondor a fost ținută aproape tot timpul de „evreul de curte” al său, Yoel Kaswan.  Baronul, având legături cu autoritățile, îl proteja și își proteja astfel propriile interese.  Dar între 1901 și 1903, cârciuma baronului Flondor a fost condusă de unchiul meu Chaim.

Într-un sat cu doi moșieri țăranii n-aveau pământ aproape deloc.  Ei lucrau pentru moșieri și nimeni nu se mira de această stare de lucruri, cu atât mai puțin țăranii înșiși.  Așa era de când lumea, deci așa trebuie să fi fost lăsat de Dumnezeu.  Casele țăranilor nu erau lângă drumul mare ci mai la o parte, așa că noi îi vedeam rar.  Doar duminica veneau la biserică sau la cârciumă.  În centrul satului, de-a lungul drumului mare, erau numai case evreiești.  Doar pe străzile lăturalnice stăteau câțiva țigani.  Așezarea arăta ca un târgușor evreiesc cu prăvălii și căsuțe cochete, cele mai multe vopsite în roz.  Erau două case de rugăciune.  Una era pentru sărăcime: cizmari, croitori și cei mai săraci dintre prăvăliași.  Era adăpostită într-o casă particulară.  Noi mergeam la cealaltă, care a fost construită în 1902 chiar la drumul mare.  Era o clădire impozantă, cu ferestre arcuite, mai înaltă ca toate casele din jur.  Se vedea de la o poștă că era o casă de rugăciune evreiască.  Sinagoga nouă era mândria comunității.  Niciodată n-am înțeles de unde s-au găsit bani pentru o asemenea construcție.

În Hlinița erau puțini evrei înstăriți.  La început tatăl meu era printre ei, dar cu timpul a sărăcit.  Presupun că tatăl meu a contribuit o sumă importantă pentru construcția sinagogii, pentru că avea un loc de cinste lângă peretele de răsărit, aproape de Chivotul Legii.  Cel mai bogat evreu din sat era vecinul nostru Yoel Klar.  Venitul lui era asigurat.  În fața casei avea o stivă mare de cherestea și când se strica un pod de pe Prut între Hlinița și Nepolocăuți, ele era chemat să-l repare.  O dată sau chiar de două ori pe an erau inundații și podurile erau luate de ape.  El construia poduri noi și făcea un profit frumos. În câțiva ani a devenit un om bogat.  El a donat o parte din cheresteaua necesară pentru construcția sinagogii.  A făcut și o donație de bani sperând să scape astfel de nenorocirile care-i urmăreau familia, dar fără succes.

[Vorbind despre podurile luate de ape mi-am amintit de una din poveștile bunicului meu.  Într-o primăvară, înaine de Paști, un tânăr urma să se însoare cu o fată din alt sat.  În drum spre satul miresei s-a trezit că nu poate continua pentru că apele au luat podul.  Scos din fire că întârzie, tânărul a trimis o telegramă către familia miresei: „Ohne mich nicht heiraten!” – Să nu faceți nunta fără mine!]

Hlinița era un sat foarte neobișnuit mulțumită evreilor și țiganilor.  Datorită țiganilor era muzică.  Datorită evreilor satul avea un brutar, un tâmplar, un coafor, un măcelar, mai mulți cizmari (din care doi erau evrei), un tinichigiu și un bărbier.  Nici un târg din Bucovina nu avea mai mulți meșteșugari.  Era și o mikve [o baie rituală].  În fiecare vineri, iarna ca și vara, evreii făceau o baie de abur.  Avrum, băieșul, turna apă peste pietre încinse ca să facă aburi, iar bărbații nu se mau săturau.  Se loveau unii pe alții cu ramuri de mesteacăn și țipau ca apucați.  Cine reușea să suporte cel mai mult timp căldura pe banca de sus era felicitat.  Pe vremea aceea încă nu exista Cartea Recordurilor Guinness, altfel șoichet-ul [hahamul] din Hlinița ar fi avut șanse să fie admis.  E de mirare că nimeni n-a leșinat în timpul băii de vineri.  Eu mergeam în fiecare vineri cu tata.  Femeile făceau baie în altă zi, dar nu-mi mai amintesc în care.  În orice caz baia era exclusiv evreiască, creștinii nu erau admiși.

Pe-atunci nimeni nu se gândea să-i învețe pe copii o meserie.  Mireasa primea zestre și mirele trebuia s-o folosească pentru a asigura familiei o existență modestă.  Ca să ajute pe tinerii însurăței, părinții miresei îi găzduiau în primii 2-3 ani de căsnicie.  Această perioadă se numea Kest și în timpul ei tânărul soț, sub îndrumarea socrului, căuta o ocazie favorabilă ca să înceapă o afacere.  O educație practică nu avea.  Înainte de a se însura, tânărul de obicei locuia la părinți și-i ajuta tatălui său în prăvălie.  Meseriașii erau considerați inferiori pe scara socială.  Ficare tânăr spera să devină negustor.  La Hlinița putea să încerce să deschidă o băcănie sau să cumpere viței de la țărani și să-i vândă apoi la piață.  E un miracol că atât de multe băcănii au supraviețuit la Hlinița.  Oare de unde aveau clienți?  Când părinții mei s-au căsătorit încă nu erau atât de multe, dar tata și-a dat seama că încă o băcănie nu era o afacere de viitor.  Alături de băcănie a deschis un mic depozit și a vândut mărfuri care mai înainte se găseau numai la oraș.  Specialitatea lui era pielea.  În sat erau mai mulți cizmari și el îi aproviziona cu materii prime.  Tatăl meu privea spre viitor.  Toată viața a visat la afaceri de mare anvergură și la bogăție și într-adevăr la început afacerea lui a prosperat.  Ceilalți „bogătași” din Hlinița erau constructorul de poduri Yoel Klar, cârciumarul Yoel Kaswan, precum și brutarul și măcelarul care nu aveau concurență.  Majoritatea meseriașilor erau foarte săraci, cu excepția croitorului Zanvl.

Evreii nu-și dădeau copiii la școala generală.  Băieții mergeau la școala religioasă, cheder, unde învățau ebraica și studiau textele sfinte.  Doar pe fete le trimiteau uneori la școala din sat.  Surorile mele au urmat școala din sat, unde se preda în ucraineană.  Școli religioase de băieți erau două: una pentru cei mici și una pentru băieții mai mari, care studiau Talmudul.  Melamed-ul [învățătorul] era de obicei un străin angajat pentru un semestru.  Dar melamed-ul nostru, Reb Hendl, și-a adus cu el soția și copilul și s-a stabilit în sat.  Mulți nu-l agreau, dar n-aveau de ales.  Nu că n-ar fi fost bine pregătit, problema era alta: era prea iute la mânie.  Când se enerva, ceea ce se întâmpla adesea, îi bătea pe elevi.  Se întâmpla ca de frică un băiat să-și uite lecția și atunci era bătut fără milă.  Dar până la urmă bătăile l-au costat foarte scump.

La Hlinița era un evreu evlavios, soțul verișoarei mamei mele.  Era Herș Goldberg și ca să se deosbească de tatăl meu i se spunea Herșl sau Herșale.  Când avea timp liber stătea acasă și sudia Tora.  Era de înălțime mijlocie.  Barba lungă și neagră și comportamentul sobru îi dădeau un aer autoritar.  Și într-adevăr Herșl a avut succes în viață, a ajuns administratorul de nădejde al moșiei baronului Flondor.  În calitate de primar, baronul știa tot ce se petrce în sat, chiar și în viața particulară a sătenilor.  Era un om înțelept și drept, dar în sat era stăpân absolut și nu ezita să dea pedepse aspre când găsea de cuviință.

Cum a ajuns Herșl administrator al baronului?  E o poveste uimitoare, pe care am auzit-o de la mama.  Herșl era un om sărman, uneori îi lipsea chiar pâinea cea de toate zilele.  Soția sa Perl l-a convins să meargă la rabin și să se plângă.  După părerea ei, fiind un om atât de evlavios, avea dreptul la o răsplată.  Ideea i-a venit de la rugăciunea care se spune de trei ori pe zi înaintea meselor: “Naar haiti, gam zakanti, tzadik neezav lo raiti” [Am fost tânăr, am îmbătrânit, dar un om drept lăsat de izbeliște n-am văzut.]  Era logic, rabinul trebuia să-i dea dreptate.  Rabinul a căzut pe gânduri, apoi fața i s-a întunecat și a închis ochii de parcă ar fi fost în transă.  (Când se întâmpla așa ceva, rabinul era în ceruri, zicea mama.)  Apoi deodată fața i s-a luminat, a deschis ochii și a zâmbit: Atotputernicul i-a dat un mesaj.

“Herschale, a Mensch tur nit sitzn en wartn as der Eiberster soll im arubvarfen a Sak mit Randlech.  Der Eiberster sugt: di ti en ech wel der helfn.”  [Herșale, omul nu trebuie să stea cu mâinile-n sân și să aștepte ca Cel-de-sus să-i arunce un sac cu coji de pâine.  Cel-de-sus spune: tu fă și eu te ajut.]

 “Wus sol ech tin, heiliker Rebbe?”  [Ce să fac, sfinte rabin?] 

Rabinul s-a gândit câteva clipe, apoi a răspuns: “Gibt es nischt a Puretz ba aich?”  [N-aveți un moșier în sat?]

Herșl a răspuns:”Zwei Pritzem hobn wir.  Einer fin sei hot san Git verdingen a Posseser, en zim ondern ken men nischt zitreitn, heiliker Rebbe.  Er est Yidn bam lebendikm Lab, a Rusche, a Soine Yisruel.”  [Ba avem chiar doi.  Unul și-a lăsat moșia unui arendaș, iar la celălalt nu mă pot duce, sfinte rabin.  Îi urăște pe evrei, îi mănâncă de vii, e diavolul încarnat!]

“Nischt kusche!  Me tur sech nischt iberschrekn.  Di ti en Got et helfn.”  [Nu e atât de greu!  Nu te înspăimânta chiar așa!  Tu fă și Domnul o să te ajute.]  Așa s-a sfârșit întrevederea cu rabinul.

Herșl s-a întors acasă cu inima grea și n-a dormit toată noaptea.  A doua zi dimineața un țăran i-a bătut în geam: baronul vroia să-l vadă.  Și ce crezi că s-a întâmplat după aceea? m-a întrebat mama.  Baronul, cu care Herșl nu schimbase o vorbă în viața lui, l-a primit frumos, i-a dat un cal și o căruță și i-a cerut să se ducă la Ciortoria.  Fiul baronului tocmai primise moșia de acolo și baronul l-a rugat pe Herșl să-l ajute pe tânăr cu administrarea ei.  De atunci Herșl a devenit mâna dreaptă a baronului Flondor și a dus o viață îmbelșugată.  A fost un „ness”, o minune săvârșită de rabin!

Herșl avea trei fete și un băiat, Itzicl.  Acesta megea la cheder, la melamed-ul Hendl.  Într-o zi a venit acasă plângând: învățătorul l-a bătut.  Într-adevăr avea vânătăi pe tot corpul.  Herșl n-a scos o vorbă și s-a dus direct la baron.  N-a trecut mult și polițaiul satului s-a înfățișat la ușa melamed-ului: baronul vrea să-l vadă numaidecât.  Învățătorul s-a speriat rău, își închipuia el ce-l așteaptă!  Dar n-a îndrăznit să refuze așa că l-a urmat pe polițai.  Pe drum se tot tânguia: “Yiden, rettet mich, er will mich hargenen!”  [Oameni buni, scăpați-mă, mă omoară!]  Oamenii aflaseră deja de cele petrecute.  Nimeni nu sufla o vorbă, îl priveau doar pe ascuns, din spatele ferestrelor închise.  Mulți aveau lacrimi în ochi.  Mai târziu l-au văzut întorcându-se singur.  Era un om sfârșit.  Unii l-au întrebat ce s-a întâmplat, dar el a mers mai departe fără să scoată o vorbă.  În zilele următoare soția învățătorului i-a trimis acasă pe copii.  În a patra zi i s-a făcut atât de rău încât vecinii au hotărât să-l ducă la doctor, la Lujan, dar n-a mai ajuns, și-a dat sufletul pe drum.  Totuși fusese un bărbat tânăr și puternic.  O fi avut vreun defect la inimă și de aceea n-a rezistat?  În orice caz soția a rămas văduvă cu un băiat de șapte sau opt ani și satul a rămas fără melamed.  Noroc că era în luna Av [iulie-august] și anul școlar trebuia să se termine și așa în șase săptămâni.

Între timp m-am dus împreună cu un prieten la școala băieților mai mari.  Melamed-ul a fost de acord să se ocupe de noi în pauze, dar de fapt nu făceam mai nimic, ne pierdeam timpul jucându-ne în grădină până ce într-o zi mi-a intrat un spin în călcâi și m-am întors acasă șchiopătând.  Așa s-a terminat educația mea la cheder-ul din sat. În luna următoare a trebuit să merg pe jos împreună cu sora mea mai mare la cheder-ul din satul vecin, Dracineț.  Acolo erau prea mulți copii și prea puțină învățătură, dar era plăcut.  Drumul spre școală era încântător, mai ales dimineața, când stropii de rouă străluceau ca niște mărgăritare în primele raze ale soarelui.  Noi nu mergeam pe șoseaua pietruită ci o luam peste câmp, cu picioarele ude de rouă.  Treceam prin locuri pe care încă nu le cunoșteam: pe lângă casa preotului, apoi pe lângă iazul cu pește construit de baron.  Baronul avea grijă să lase poarta deschisă în fiecare sâmbătă după amiază, ca evreii să se poată plimba în jurul iazului.  Creștinii nu veneau.  Ei nu așteptau ca paznicul să deschidă poarta, ci săreau gardul oricând vroiau și furau pește.  Mergeam prin ogoare și prin fânețe.  Pe drum erau foarte puține case.  Într-un loc drumul era închis cu o barieră, un par vopsit în galben și negru și acolo toate căruțele trebuiau să plătească vamă.  Administrația drumurilor arendase perceperea vămii unui evreu.  Mie nu-mi plăcea să trec pe acolo, mă temeam că bariera ar putea să-mi cadă în cap.

N-am învățat mare lucru la cheder-ul din Dracineț.  Erau acolo mulți copii din Hlinița, era înghesuială, gălăgie și învățătorul, săracul, nu era în stare să le țină piept.  Abia dacă găsea o jumătate de oră pe zi ca să mă învețe câte ceva, uneori nici atât.  În loc să învățăm ne zbenguiam pe miriștea din spatele școlii, făceam tot soiul de năzbâtii.  Noroc că în anul acela luna august era ploioasă și pe ploaie nu trebuia să mergem la școală.  Două săptămâni înainte de Rosh Hașana [Anul Nou evreiesc] s-a terminat anul școlar și am scăpat în sfârșit de școală.

Studiul limbii germane era extrem de important, trebuia să știm să vorbim, să cititm și să scriem, doar germana era pe-atunci limba oficială.  În mod normal cunoștințele de bază de germană și de aritmetică erau predate la cheder.  Pentru o vreme în satul nostru s-a stabilit un student de la drept din Cernăuți și a dat ore de germană la un preț modest.  Mi-l amintesc perfect.  Îl chema Pauker.  Era o persoană foarte respectată în sat.  Purta pe cap șapca de student și pe piept avea o panglică multicoloră.  Pe atunci frecvența nu era obligatorie.  Mulți studenți învățau acasă și se prezentau numai la examene.  Acesta era un mare avantaj pentru studenții săraci ca dl Pauker.  Sora mea cea mai mare, Rosa, a luat la el lecții de germană; celelalte au învățat cu poștașul, dl Pecher.  Acesta era foarte apreciat ca profesor de germană.  Era considerat un om educat și poate că era cu adevărat.  Poștașii din Imperiul Austriac erau subofițeri ieșiți la pensie, atât din armată cât și de la poliție.  Când ajungeau la vârsta pensiei, aceștia primeau de obicei posturi de funcționari.  Cei mai buni dintre ei lucrau la tribunal, unde ajungeau uneori chiar la funcții importante.  De ce dl Pecher al nostru a rămas un simplu poștaș nu știu, poate că totuși nu era atât de bine pregătit precum ni se părea nouă?

În orice caz eu am avut mult mai mult de-a face cu fiul dlui Pecher.  Era cu cinci sau șase ani mai mare ca mine și era șeful recunoscut al tuturor ștrengarilor din sat.  Unde se întâmpla ceva, Karl era amestecat.  Era singurul care avea curajul să sară în pârâul Hlinița de la o înălțime de cinci metri.  Când mergea cu gașca lui să fure pere din grădina lui Nute Wolf, mă țineam după ei și îmi dădea și mie o pară sau două.  Egoist nu era.  Se cățăra în pom și după ce își umplea buzunarele ne arunca și nouă pere și apoi râdea de noi cum ne batem pentru fiecare pară amărâtă.  Când apărea Nute Wolf răcnind de mânie, Karl sărea din pom și o lua la fugă râzând.  Iar pe noi, cei mici, ne lăsa să tragem ponoasele.  Pe cine punea mâna, Nute Wolf îl trăgea de urechi fără milă.  Numai pe mine nu mă pedepsea, nu vroia să aibe necazuri cu tata, alături de care se ruga la sinagogă.  Tânărul Pecher ne aștepta dincolo de pârâu și-i despăgubea pe cei pedepsiți cu câte o mână de pere.

Presupun că surorile mele au tras foloase reale din lecțiile dlui Pecher.  Îmi mai amintesc cu cât entuziasm recitau baladele lui Schiller.  Sora mea Helene citea în pat romane ieftine, printre care era o serie despre popa Gapon.  Mai târziu i-au plăcut poveștile cu stafii.  Surorile mele scriau destul de prost, dar alte fete din sat știau și mai puțin.  Sora mea cea mare, Rosa, a fost mai bună la germană ca mulți alții.

 

 

Pârâiașul de lângă casă.  Pârâul Hlinița.  La scăldat.  Inundații pe Prut.  Sinagoga veche.  Boala mea.  Sora mea Hendl mă îngrijește

 

Locul nașterii și al primei copilării rămâne pentru toată viața un vis frumos al fiecărui om.  Eu îmi amintesc cu dragoste și cu dor cele câteva străzi cu case modeste, ogoarele, pădurile și mai ales oamenii și soarta lor schimbătoare.  Mă gândesc și la Prut și la pârâiașul de lângă casă, pe malul căruia mă jucam cu prietenii.  Noi băieții făceam păpuși de lut și încercam să le modelăm în așa fel încât să ne semene, iar fetițele se jucau „de-a mama”.  Din lut și pietre încercau să facă un cuptor ca cel al mamei, apoi făceau tot din lut challahs [colaci împletiți] și le coceau în cuptor, desigur fără foc.  Și când mi-era lumea mai dragă venea sora mea mai mare și se răstea la mine: „Te-am prins, spurcatule!  Iar te-ai dus la pârâu?  Ești mânjit cu noroi din cap până-n picioare!  Și puți ca un closet în miezul verii!”  Se prea poate că puțeam, chiar dacă nu-mi dădeam seama, pentru că ne jucam lângă un pod de pe care trecătorii uneori urinau în apă.  Mă apuca de umăr sau de unde eram mai puțin mânjit și mă ducea acasă.  Când mama mă vedea, își frângea mâinile: „Iar te-ai dus acolo?  Doamne-Dumnezeule, ce să mă fac cu el?  Parcă vorbesc cu pereții!”  Mama aducea cada, o umplea cu apă caldă și mă băga înăuntru.

Pârâiașul de lângă casă își ducea liniștit mai departe apele noroioase spre pârâul Hlinița.  Acesta era un loc minunat de scaldă.  Aici se scăldau nu numai copiii, ci și adulții care nu vroiau să meargă aproape un kilometru până la Prut.  Pârâul Hlinița ducea multă apă și malurile lui erau curate și acoperite cu iarbă.  Apa era limpede și rece și era greu de închipuit că abia o sută de metri mai sus a înghițit pârâiașul cel murdar.  Eu am petrecut acolo zile întregi, desigur înainte de ce m-au trimis la cheder, că după aceea viața fără griji s-a dus pentru totdeauna.  Îmi amintesc foarte clar cum odată era cât pe ce să mă înec.  Sora mea, care se scălda alături, m-a scos la mal.  A trebuit să-i promit că n-o să mă scald niciodată nesupravegheat.  După aceea mă uitam cum tânărul Pecher sare în apă, cum copiii țăranilor stau în apă și prind pește cu plasele de mână.  Când ceilalți copii se scăldau intram și eu, dar apa nu-mi ajungea niciodată mai sus de genunchi.  Cuvântul dat e sfânt! [Aici îmi amintesc de încă una din vorbele favorite ale bunicului: Ein Mann – ein Wort, eine Frau… – ein Wörterbuch.  Adică: un bărbat – un cuvânt, o femeie… – un dicționar.]

E adevărat, n-aveam voie să mă scald singur, în schimb când mama și surorile mele mergeau la scaldă la Prut, mă luau și pe mine.  Ne scăldam în cabină cu femeile – eu eram singurul „bărbat”.  Eu mă scăldam dezbrăcat; femeile purtau niște cămăși lungi, albastre, roșii sau albe.  Cabina de baie era în apă, sprijinită pe niște bărci ancorate nu departe de mal.  Apa era foarte adâncă pentru mine și trebuia să mă țin de mama cu toată puterea.  Cu toate că era în toiul verii, apa Prutului era foarte rece și trebuia să intrăm încet-încet.  Prutul venea de departe, din Carpații Galiției și totuși își mai păstra caracterul muntos: curent puternic și apă limpede și rece.  Apa era multă, erau bulboane și în fiecare vară se înecau oameni.  Singurul loc unde nu era periculos era cabina de baie.  Avea o podea de scânduri și apa avea o adâncime de vreo 75 de centimetri.  Bărbații și femeile se scăldau bineînțeles separat.  Precum spuneam, eram singurul băiat și eram gol.  Unele femei protestau, dar mama nu le lua în seamă.  La vârsta de trei sau patru ani eram deja cu cincizeci de ani înaintea generației mele!

Când eram copil, cele două maluri ale Prutului erau legate printr-un pod de lemn.  Mie îmi plăcea să stau pe pod și să privesc apa.  De pe pod se vedea fundul apei și peștii.  Uneori treceau plute făcute din trunchiuri de copaci legate laolaltă.  În felul acesta se transporta lemnul din munți și până la Galați, unde era încărcat pe vapoare și exportat.  Plutașii, bărbați huțuli de la munte, conduceau cu îndemânare plutele chiar și noaptea pe râul plin de primejdii.  Când erau inundații, spectacolul era și mai fascinant.  Se putea vedea cum curentul trage de pilonii podului și nu o dată podul era pur și simplu smuls din loc.  La vreme de inundații morile plutitoare erau scoase la mal.  Uneori însă inundațiile veneau pe neașteptate, nu era timp de scos morile, sau era prea primejdios și atunci se întâmpla că morile erau luate de curent.  Dacă nu se ciocneau de un pod sau de vreun alt obstacol, morile puteau ajunge nevătămate chiar până la Dunăre.  Dacă erau prinse, puteau fi aduse înapoi și folosite mai departe.  Bunicul meu a pierdut odată o moară în felul acesta.  Noroc că n-a ajuns departe, s-a agățat în niște tufișuri și s-a oprit.  Bunicul a tras o sperietură zdravănă, dar până la urmă a reușit s-o aducă înapoi aproape intactă.

Mama mi-a povestit că la vârsta de un an am fost foarte grav bolnav și a trebuit să mă ducă urgent la doctor la Cernăuți.  Tocmai atunci erau inundații și podul era în pericol, trecerea era interzisă.  Mama era disperată și a trecut totuși.  Podul se clătina sub picioarele ei și foarte curând a fost luat de ape. 

Podul de pe Prut era locul preferat unde evreii din Hlinița ieșeau sâmbăta la plimbare.  Pe malul drept, la o distanță de vreo doi-trei kilometri se vedea casa bunicilor mei.  Dincolo de pod era satul Dubăuț, unde stătea unchiul Hendl.  Dubăuț era un sat bucovinean tipic.  Conacul și parcul erau atât de părăginite, încât păreau pustii.  În sat erau foarte puțini evrei și nu se putea aduna un minyan, un grup de zece bărbați pentru a ține serviciile religioase.  De sărbători veneau la Hlinița, la sinagoga veche; după 1902 au frecventat sinagoga nouă.

Sinagoga veche era în casa lui Veter Mendl, fratele bunicii mele Esther.  Mie mi se părea un om foarte bătrân, cu o barbă lungă și albă, dar probabil că pe-atunci nu avea mai mult de șaptezeci de ani.  Tot avutul și-l împărțise copiilor săi și își petrecea timpul studiind Talmudul.  Ducea o viață retrasă și asta îi intriga pe copiii din sat.  De multe ori ne apropiam tiptil, deschideam ușa, ne zgâiam înăuntru și apoi o rupeam la fugă.  El nu se supăra, ridica doar ochii de pe carte și striga după noi cu o voce obosită: Mach ți di Tir! [Închide ușa!]  Nu știu de ce vorbele lui ni se păreau foarte nostime și când îl vedeam strigam după el: Mach ți di Tir! Mach ți di Tir!  Bătrânul avea doi fii, Duge și Herș.  Herș, un om lipsit de educație, era bogat pe când Duge, cu toată educația și rafinamentul său era “a blitiger ureman” [un coate-goale] și totuși el era cel care îngrijea de bătrân.  Duge era și cel mai bun prieten al tatălui meu.

Din momentul inaugurării ei, sinagoga nouă a devenit centrul simbolic al satului.  Peste drum de ea erau două case arătoase, vopsite în roz, care păreau mai degrabă case de oraș: a noastră și cea a lui Yoel Klar.  A noastră se numea „Casa nouă”.  Tata a construit-o în 1898, după ce casa noastră cea veche a ars.  Cine știe, poate că sora mea avea totuși dreptate și eu am adus ghinion familiei?

La vârsta de un an am făcut o infecție foarte gravă.  Încerc să reconstitui cele întâmplate pe baza povestirilor auzite de la părinții mei.  Totul a început cu un furuncul, care în mod normal n-ar fi trebuit să fie ceva grav, chiar și pe vremea când încă nu existau antibiotice.  Dar bănuiesc că cineva a încercat să-l stoarcă, altfel nu pot să-mi explic cum situația s-a agravat până la septicemie și puroi la încheieturi.  Nici un om întreg la minte nu s-ar fi dus la doctor pentru un furuncul.  Îmi închipui că a fost tratat de Mime Esther, sau poate de doica mea.  La noi în sat nu era doctor și în caz de nevoie trebuia să mergem la Dr Hutschenecker din Lujan, la șapte kilometri distanță.  Rar se întâmpla să meargă cineva din sat până acolo.  Dar când am făcut febră mare și mama a văzut că situația se agravează, m-a dus la Sniatin, unde un chirurg militar m-a operat la glezna dreaptă.  (Se pare că era singurul chirurg.)  Dar cu asta povestea nu s-a încheiat, pentru că mi s-a umflat umărul stâng.  De data aceasta mama m-a dus la spital la Cernăuți, unde am fost operat din nou.  Mult timp am fost între viață și moarte, până când în sfârșit am început să-mi revin.  Mama m-a vegheat la spital – era o perioadă pe care n-avea s-o uite niciodată.  „Cu lacrimile mele l-am răscumpărat de la Dumnezeu”, avea obiceiul să zică.  Probabil că nu se referea la Dumnezeu, ci la rabinul din Cernăuți, dar nu îndrăznea să-l pomenească de-a dreptul.  Când tata auzea de rabini îi întorcea spatele și începea să bombăne.  Spunea în barbă tot felul de lucruri neprietenoase la adresa rabinilor și mama prefera să nu-l irite.

Ce bucurie pentru mama când m-am întors în sfârșit acasă!  Trecuseră câteva luni, eram palid și slab, numai piele și oase.  Cineva a sfătuit-o să mă îmbăieze într-o supă făcută din picioare de oaie.  Și într-adevăr am început să mă refac.  M-am îngrășat, am prins culoare.  Doica mea plecase, iar mama m-a lăsat în grija surorii mele Hendl (care mai târziu avea să se cheme Helene).  Ea era a doua dintre surori ca vârstă, dar era cea mai mică de stat.  Din cauza bolii și a operației de la gleznă am început să umblu mai târziu decât alți copii, iar până atunci ea m-a dus în brațe.  Ea însăși mai era un copil și uneori vroia și ea să se joace cu prietenele ei, dar când mă lăsa singur o strigam cu disperare „Hune! Hune!”  Așa o strigam pe-atunci.  Iar mama o aducea înapoi, o certa, ba chiar o lovea pentru că mă lăsase singur.  Săraca de ea, i-am amărât copilăria!

Mai eram încă în brațe când casa noastră a ars.  Aveam vreo doi ani.  Pe mine și pe Hendl ne-au trimis pentru o vreme la bunici, la Crostovata.  Îmi amintesc cum Hendl mă ducea în brațe prin casa bunicilor.  Parcă mai aud și acum „Hune! Hune!”

Încet-încet m-am întremat, dar cu cât creșteam, cu atât se vedea mai clar că brațul stâng era mai scurt ca celălalt.  Inflamația a produs daune ireversibile la os, iar acesta n-a mai crescut.  Glezna dreaptă era și ea vătămată și piciorul mi-a rămas strâmb.  Nici celelalte încheieturi nu mai funcționau bine.  N-am rămas chiar infirm, dar nici sănătos n-am mai fost.

În ochii mei bunicul n-a fost niciodată „un infirm”.  E adevărat, mergea încet, cu pașii mici și purta întotdeauna ghete speciale, făcute după măsură.  Dar asta nu l-a împiedicat să fie un om mai activ ca mulți alții și să lucreze până la peste optzeci de ani.

(Va urma)

text scris de Moses Zwecker

editat de fiica sa Erika Shaffer

tradus şi completat de nepoata sa Hava Oren

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *