Azi, 9 octombrie 2016, se comemorează Ziua Holocaustului în România. Nu voiam să scriu despre această zi, ca să nu repet unele lucruri pe care le-am scris cu alte ocazii. Și totuși, nu pot trece peste această dată fără să-mi amintesc de bunicii mei. Știu că toată lumea își adoră bunicii, chiar mai mult decât părinții și că nu voi putea spune lucruri inedite, dar pentru că nu știu datele când au murit, socotesc 9 octombrie ca pe ziua morții lor, Jahrzeit-ul lor și o voi comemora ca atare scriind ceva despre ei.

De fapt bunicii mei au murit chiar în ziua deportării noastre, în clipa când au ieșit din casa unde și-au petrecut toată viața lor modestă, crescându-i pe cei șapte copii așa cum s-au priceput mai bine. E vorba de bunicii din Câmpulung, părinții tatălui meu, Abraham-Mendel și Toni Korber. E adevărat că am mai avut încă un rând de bunici, cei materni, oameni respectabili din Botoșani, dar deși nu pot afirma că nu i-am iubit, ei îmi erau mai departe de suflet și la moartea lor, la care am asistat, am fost firesc necăjită, dar nu marcată pentru totdeauna, așa cum s-a întâmplat cu ceilalți.

Îi țin minte de când nu împlinisem nici patru ani, când s-a născut sora mea și mama m-a trimis la bunici să aștept la ei evenimentul mult dorit: un frate. Dar n-a fost să fie pentru că „barza” mi-a adus o surioară și se pare că am cerut s-o ia și s-o ducă la alții, pentru că ar fi greșit adresa. M-am liniștit numai când mi s-a promis că surioara va purta numele verișoarei mai mari, Sylvia, pe care o adoram, și de atunci nu am regretat nicio dată că am o soră, dimpotrivă. Amândouă i-am iubit pe bunici și pot spune că am crescut cu ei și chiar la ei, pentru că nu a fost zi în care să nu-i vedem și să nu stăm cu ei cel puțin 2-3 ore. Tot Câmpulungul avea o singură stradă, casa lor era foarte aproape și acesta a fost primul drum pe care l-am făcut neînsoțită. Când am fost la grădiniță, apoi la școală, dacă nu mă opream la întoarcere, mergeam la bunici după-amiază sau chiar pe seară și uneori îmi făceam chiar lecțiile la ei, dar mai ales ascultam poveștile spuse de bunica, mai mult în idiș decât în germana de acasă, povești pe care de cele mai multe ori le știam, dar de fiecare dată mi se păreau noi, pentru că bunica le adapta la evenimentele zilei. De obicei tata venea mai târziu să ne ia acasă și de fiecare dată ni se părea ca a venit prea de vreme.

Cred că în tinerețe bunica a fost brunetă, dar eu mi-o amintesc scundă, cu părul alb și coc mic, dar veșnic legată la cap cu un batic alb, ca o coroniță, pentru că se plângea mereu de dureri de cap și mă trimitea foarte des să-i cumpăr un praf de aspirină de la drogherie. Odată chiar i-am jucat o festă împreună cu sora mea și mai târziu ne-a părut rău: într-o hârtiuță veche de aspirină i-am pus sare și cu banii cât ar fi costat medicamentul am cumpărat bomboane umplute cu sirop de cafea, care ne plăceau mult. Dar minune: durerea de cap a trecut și cu sare! N-am mai repetat experimentul, dar se pare că efectul placebo este adesea real.

Bunica purta totdeauna un șorț peste rochie. Doar sâmbăta purta o rochie mai bună și de sărbători purta lanțul de aur cu ceas pe care-l admiram de fiecare dată. Bunica avea leac pentru toate, dar în primul rând pentru deochi și imediat ne stingea cărbuni dacă i se părea că ceva nu e în regulă, imediat ne stingea cărbuni.Când luam o notă mai mică, mergeam tot la bunici, pentru că mama, ambițioasă, ne cam certa. Abia seara, bunica le dădea părinților vestea tristă.

Mai greu a fost când bunica a început să orbească progresiv, adică a făcut cataractă și cu toată operația reușită la un doctor renumit din Cernăuți, rezultatul a fost negativ. Era cam pe la sfârșitul anilor 30 și a trebuit să ne obișnuim cu o bunică oarbă, dar care se descurca de bine de rău în casa ei, doar o dată a căzut în beci și a făcut o fractură de coaste, foarte dureroasă.

În plita cea mare a bunicii, focul ardea toată ziua și oricând puteai să bei un ceai, o cafea (de fapt cicoare) și chiar fără să cerem ne prăjea cartofi sau mere. Sigur că viața familiei se desfășura în bucătărie, unde ne băteam ca să stăm pe un cufăraș al cărui conținut nu-l cunoșteam. Mai era bineînțeles masa, 2-3 taburete și un scaun cu spătar pentru bunicul, o banchetă pe care probabil au dormit pe rând copiii familiei, deoarece toată locuința, aflată în prelungirea magazinului și a atelierului, avea la început numai o singură cameră. Eu am asistat la clădirea celei de a doua care a devenit dormitorul bunicilor. Apa o aducea cu găleata o femeie care făcea și curățenie; nici vorba de baie, iar w.c.-ul era un dezastru, mai ales iarna, pentru că acolo bunica ținea și câteva găini.

Bunicul era un om tăcut, serios și mai religios decât toată familia. Era gabai la templu și de două ori pe zi mergea să se roage. Era întotdeauna corect îmbrăcat, foarte curat, dar nu l-am văzut purtând o chipa, ci numai cu o pălărie tare, cu boruri mici și o haină mai lungă decât tata.

Bunicul meu, aventurierul, despre care am mai scris, și-a părăsit nevasta cu primii trei copii și în cei 2-3 ani cât a fost în America a reușit să-și facă această casă modestă, dar foarte plăcută prin prezența celor care-i erau locatarii. Deși când l-am cunoscut avea deja un magazin mic de sticlărie și obiecte de uz casnic, a rămas până la sfârșit muncitorul harnic și conștiincios, cerând copiilor să-i urmeze pilda. Și cu toate acestea, era dornic să știe ce se petrece în lume și când i-a venit greu să mai citească singur, îi citeam eu, aproape zilnic ziarul Morgenblatt pe care i-l aducea poștașul la oră fixă. De multe ori îi aducea și câte un ziar românesc. Amândoi vorbeau bine românește, poate că aveau un accent evreiesc, dar eu nu-l resimțeam ca pe o tară. I-am citit și scurte romane germane, dar el dorea să știe mai ales ce se întâmplă în lume.

Bunica era analfabetă, dar asculta cu sfințenie știrile citite. Și la sărbătorile de toamnă asculta rugăciunile citite în idiș de o femeie care şedea la capăt de rând la balconul unde stăteau femeile. Nu m-a deranjat niciodată faptul că bunica era analfabetă. Știa atât de multe și avea interes pentru totul din jur, încât nu resimțeam că nu citește. În fiecare vineri cumpăram la debit câte un fascicol dintr-un roman la modă pe atunci, Crimele Inchiziției și ale lui Torquemada, și i le citeam, (era probabil un precursor al actualelor seriale TV) și ea le adapta la evenimentele zilei. Lui Torquemada îi zicea Grămadă, numele unui vecin pe care nu-l prea avea la inimă și repeta „Ce câine e acest Grămadă și ce poate el să facă evreilor”.  Da, curând după aceea a simțit pe pielea ei ce pot face oamenii altor oameni.

Pe parcurs, bunicul a fost nevoit să renunțe la atelierul de tinichigerie și apoi și la magazin, deoarece fiica cea mai mare, văduvă din Primul Război Mondial care locuia cu ei, a plecat la verișoara Sylvia care trebuia să nască și eu am fost gestionara magazinului în curs de lichidare. Aveam timp, fusesem exclusă din școală. Nu țin minte dacă și când le-am făcut stelele galbene care trebuiau purtate pe haine.

Pe seară, după ce bunicul venea de la rugăciune, stăteau amândoi pe câte un scaun și se uitau la trecători, salutându-se ceremonios. De foarte multe ori stăteam și noi cu ei.

Cam așa ne-au surprins evenimentele care au zguduit lumea. Nu țin minte cine le-a spus despre deportare – probabil tata, și cine le-a făcut bagajele – probabil eu. Nu-mi amintesc deloc momentul în care au părăsit casa – duminică 12 octombrie – dacă au încuiat-o, dacă au vorbit cu vecinii, cui au dat în grijă pisica iubită, pentru care bunica de obicei nu se culca până n-o vedea în casă. De atunci și până la gara de est a Câmpulungului, la 3 km de centru, ei au fost în grija mea. După socoteala mea ei aveau atunci în jur de 84 de ani și eu îi socoteam foarte, foarte bătrâni – erau mult mai tineri ca mine acum. Mergeau foarte greu, mai ales pe acel drum al Golgotei noastre. Cum i-am urcat în tren? Au stat pe jos? Au mâncat? Au spus ceva? Nu-mi amintesc nimic. Parcă totul e șters cu buretele sau spre binele meu am vrut să uit totul. Cum și-a făcut nevoile în tren bunicul meu cel totdeauna atât de curat?

Mi-amintesc numai că la trecerea peste Nistru, de la Atachi la Moghilev, bunica cea oarbă a spus: „Nu recunosc nimic. Nu am fost aici niciodată!!” Oare au intuit că acolo era sfârșitul lor?

După câteva zile de stat ascunși la Moghilev, de frică să nu ajungem ca alții în convoi spre lagăr, tata a decis să-i lase la azilul de bătrâni, înjghebat recent tot de deportați, mai ales că sosise și sora lui cea mai mică cu familia, deportați din Cernăuți. Ei erau și mai nevoiași ca noi, pentru că întâi au fost siliți să plece din casa lor din Sadagura la Cernăuți și suportaseră un an de ocupație sovietică. Tata a lăsat o sumă de bani unui medic cunoscut din Câmpulung, unul dintre șefii de la azil și ne-am luat „rămas bun” de la bunici… pentru totdeauna. Așa am simțit atunci și așa simt și acum. Poate că am greșit să nu-i luăm cu noi. Atunci ni se părea imposibil, dar mai târziu ne-am reproșat acest lucru, tata și noi, cele două nepoate care i-am iubit atât de mult.

Mult mai târziu am aflat de la mătușa nevoiașă rămasă la Moghilev că a murit întâi bunicul și apoi bunica, care nici n-a știut că bunicul s-a stins înaintea ei.

Doliul nostru, Kadiș-ul spus apoi de tata, tifosul exantematic, viața din ghetou și cei trei ani pe care i-am petrecut acolo au estompat durerea acută. Dar când am încercat să redevenim oameni, ne-am dat seama că nu am fost alături de bunici atunci când au avut cea mai mare nevoie de noi și nici nu știm unde au fost înmormântați.

În 1967 am fost la Moghilev și apoi, în 2014, a fost sora mea. Le-am căutat mormintele, dar în zadar. Ei nu au morminte, au ajuns într-una din gropile comune din cimitirul din Moghilev, una din numeroasele gropi comune răspândite prin toată Transnistria.

Fie-le țărâna ușoară și memoria binecuvântată.

București, 09 Octombrie, 2016

Mirjam Bercovici