Bunicii mei

Azi este 9 octombrie 2016 și se comemorează Ziua Holocaustului în România. Nu am vrut să scriu pentru Baabel nimic despre această zi pentru că ar fi să mă repet poate cu cele spuse de mine despre acest subiect cu alte ocazii. Și totuși, nu pot trece peste această dată cel puțin amintind câte ceva despre bunicii mei. Știu că toată lumea își adoră bunicii chiar mai mult decât pe părinți și că nu voi putea spune lucruri inedite, dar pentru că nu știu datele când au murit, socotesc 9 octombrie ziua morții lor, Jahrzeitul lor și-l voi comemora ca atare scriind ceva despre ei. De fapt bunicii mei au murit chiar în ziua deportării noastre, în clipa când au ieșit din casa lor unde-și petrecuseră toată viața lor modestă, crescându-și cei 7 copii așa cum s-au priceput mai bine. E vorba de bunicii din Câmpulung, părinții tatălui meu, Abraham Mendel și Toni Korber. E adevărat că am mai avut încă un rând de  bunici, cei materni, oameni respectabili din Botoșani, dar deși nu pot afirma că nu i-am iubit, ei îmi erau mai departe de suflet și la moartea lor la care am asistat, aș putea spune, am fost firesc necăjită, dar nu marcată pentru totdeauna așa cum s-a întâmplat cu ceilalți.

Îi țin minte de când n-aveam nici 4 ani, când s-a născut sora mea și când mama m-a trimis la bunici să aștept la ei evenimentul mult dorit de mine: un frate. Dar n-a fost să fie pentru că „barza” mi-a adus o surioară și se pare că am cerut s-o ia și s-o ducă la alții pentru că ar fi greșit adresa. Numai când mi s-a promis că surioara va purta numele verișoarei mai mari, Sylvia, pe care o adoram, m-am liniștit și de atunci n-am regretat nici o dată că am o soră, dimpotrivă. Dar amândouă i-am  iubit pe bunici și pot spune că am crescut cu ei și chiar la ei, pentru că nu a fost zi în care să nu-i vedem și să nu stăm cu ei cel puțin 2-3 ore. Tot Câmpulungul avea o singură stradă și distanța până la ei era foarte mică și acesta a fost primul drum pe care l-am făcut neînsoțită. Și când am fost la grădiniță, apoi la școală, dacă nu mă opream la întoarcere, după amiaza sau chiar pe seară mergeam la bunici unde uneori îmi făceam chiar lecțiile, dar mai ales ascultam poveștile spuse de bunica, mai mult în idiș decât în germana de acasă, povești știute de mine de cele mai multe ori, dar de fiecare dată noi, pentru că bunica le adapta la evenimentele zilei. De obicei tata venea mai târziu să ne ia acasă și de fiecare dată ni se părea ca a venit prea de vreme.

Cred că bunica a fost brunetă în tinerețe, dar eu nu mi-o amintesc decât scundă, cu părul alb și coc mic, dar veșnic legată la cap cu un batic alb, ca o coroniță, pentru că se plângea mereu de dureri de cap și mă trimitea foarte des să-i cumpăr un praf de aspirină de la drogherie. Chiar împreună cu sora mea o dată i-am făcut o farsă de care ne-a părut rău: într-o hârtiuță veche de aspirină i-am pus sare și cu leul (?) cât ar fi costat medicamentul, am cumpărat bomboane umplute cu sirop de cafea, care ne plăceau mult. Dar minune: Durerea de cap a trecut și cu „sare” N-am mai repetat experimentul, dar se pare că efectele „placeboului’’ sunt adevărate de multe ori. Bunica purta totdeauna un șorț peste rochie, exceptând Sâmbăta, când purta o rochie mai bună și de sărbători când purta lanțul de aur cu ceas pe care-l admiram de fiecare dată. Bunica avea leac pentru toate, dar în primul rând pentru deochi și imediat ne stingea cărbuni dacă i se părea că ceva nu-i în regulă. Tot la bunici veneam direct de la școală când luam o notă mai mică pentru care mama, ambițioasă, ne cam certa și bunica, seara,  le spunea părinților vestea cea tristă despre notă. Mai greu a fost când progresiv bunica a început să orbească, adică a făcut o cataractă care atunci era o problemă și cu toată operația reușită la un doctor renumit la Cernăuți, rezultatul a fost negativ. Era cam pe la sfârșitul anilor 30 și a trebuit să ne obișnuim cu o bunică oarbă, dar care se descurca de bine de rău în casa ei, exceptând o căzătură în beci care s-a soldat cu fracturare de coaste, foarte dureroasă.

La bunica ardea toată ziua focul la plita cea mare și oricând puteai să bei un ceai, o cafea (de fapt cicoare) și chiar fără să cerem ne prăjea cartofi sau mere. Sigur că viața familiei se desfășura în bucătărie unde ne băteam ca să stăm pe un cufăraș al cărui conținut nu-l cunoșteam. Mai era bineînțeles masa, 2-3 taburete și un scaun cu spătar pentru bunicul, o banchetă pe care probabil au dormit pe rând copiii familiei, deoarece toată locuința în stil vagon, în prelungirea magazinului și a atelierului, iniţial avea numai o cameră și am asistat la clădirea celei de a doua care a devenit dormitorul separat al bunicilor. Apa o aducea cu găleata o femeie care făcea și curățenie; nici vorba de baie și w.c.-ul era un dezastru, mai ales iarna, pentru că acolo bunica ținea și câteva găini.

Bunicul era un om tăcut, serios și mai religios decât toată familia. Era gabai la templul și de două ori pe zi mergea să se roage. Era întotdeauna corect îmbrăcat, foarte curat,  dar nu l-am văzut purtând o chipa, ci numai cu o pălărie tare, cu boruri mici și o haină mai lungă decât tata.

Bunicul meu, aventurierul, care-și părăsise nevasta cu primii 3 copii, despre el am vorbit deja cu altă ocazie, a reușit în cei 2-3 ani cât a fost în America, să-și facă această casă modestă, dar foarte plăcută prin prezența celor care-i erau locatarii. Deși când l-am cunoscut avea deja un magazin mic de sticlărie și obiecte de uz casnic, a rămas până la sfârșit muncitorul harnic și conștiincios, cerând copiilor să-i urmeze pilda. Și cu toate acestea, era dornic să știe ce se petrece în lume și când i-a venit greu să mai citească singur, îi citeam eu, aproape zilnic, ziarul la care era abonat Morgenblatt pe care-l aducea la oră fixă poștașul și de multe ori chiar câte un ziar românesc, pentru că amândoi vorbeau bine românește, poate cu accent evreiesc, dar pe care eu nu-l resimțeam ca o tară. I-am citit pe parcurs scurte romane germane, dar el dorea să știe ce-i pe lume.

Bunica era analfabetă, dar asculta cu sfințenie știrile citite. Ea și la sărbătorile de toamnă asculta rugăciunile citite în idiș de către o femeie care şedea la capăt de rând la balconul unde stăteau femeile. Nu m-a deranjat niciodată faptul că bunica era analfabetă.  Știa atât de multe și avea interes pentru totul din jur, încât nu resimțeam că nu citește. În fiecare vineri, cumpăram la debit câte un fascicol dintr-un roman atunci modern „Crimele inchiziției și ale lui Torquemada” și i le citeam bunicii (probabil precursor al serialelor t.v. actuale) și ea le adapta la evenimentele zilei. Lui Torquemada îi zicea Grămadă, numele unui vecin pe care nu-l prea avea la inimă și repeta „Ce câine e acest Grămadă și ce poate el să facă evreilor”  Da, a resimțit-o pe pielea ei nu mult după aceea, ce pot face oamenii altor oameni.

Bunicul a fost nevoit pe parcurs să renunțe la atelierul de tinichigerie și apoi și la magazin, deoarece fiica cea mai mare, văduvă din primul război mondial care locuia cu ei, a plecat la verișoara Sylvia care trebuia să nască și eu am fost gestionara magazinului în curs de lichidare. Aveam timp, fusesem exclusă din școală. Nu țin minte dacă și când le-am făcut maghen davidurile obligatorii de purtat peste haine.

Pe seară, cu ușile întredeschise de la fostul magazin, după ce bunicul venea de la rugăciune, stăteau amândoi pe câte  un scaun și se uitau la cei care treceau, salutându-se ceremonios. Și de foarte multe ori stăteam și noi cu ei.

Cam așa ne-au surprins evenimentele care au zguduit lumea. Nu țin minte cine le-a spus despre deportare, probabil că tata și cine le-a făcut bagajele- probabil că eu. Nu-mi amintesc deloc ce au spus ei în Dumineca – 12 oct—când au ieșit din casa lor, dacă au încuiat-o, dacă au vorbit cu vecinii, cui au dat în grijă pisica iubită pentru care bunica de obicei nu se culca până n-o vedea în casă. Dar de atunci până la gara de est a Câmpulungului, 3 km. de centru, ei au fost în grija mea și răspundeam de ei. Aveau pe atunci, după socoteala mea, în jur de 84 de ani – mult mai puțin decât am eu acum – și-i socoteam foarte, foarte bătrâni. Mergeau foarte greu mai ales pe acel drum al Golgotei noastre. Cum i-am urcat în tren? Au stat pe jos? Au mâncat ? Au spus ceva? Nu-mi amintesc nimic. Parcă totul e șters cu buretele sau spre binele meu am vrut să uit totul. Cum și-a făcut în tren nevoile bunicul meu cel totdeauna așa de curat?

Mi-amintesc numai la trecerea peste Nistru de la Atachi la Moghilev că bunica cea oarbă a zis: Nu recunosc aici nimic. Nu am fost aici niciodată !! Oare au intuit că aici e sfârșitul lor?

Și tata, după câteva zile de stat ascunși la Moghilev, de frica să nu

ajungem ca alții în convoi și pe jos în lagăr, a decis să-i lase la azilul de bătrâni, înjghebat recent tot de deportați, mai ales că sosise și sora lui cea mai mică cu familia, deportați din Cernăuți. Ei erau și mai nevoiași ca noi pentru că întâi au fost siliți să plece din casa lor din Sadagura la Cernăuți și suportaseră un an de ocupație sovietică. Tata a lăsat o sumă (?) de bani unui medic cunoscut din Câmpulung, unul dintre șefii de la azil și ne-am luat „rămas bun” de la bunici… pentru totdeauna. Asta am simțit-o și o simt și acum. Poate că am greșit că nu i-am luat cu noi, ceea ce atunci practic ni s-a părut imposibil, dar acesta-i lucrul pe care și l-a reproșat și tata și noi, cele două nepoate, care i-am iubit atât de mult.

Ceea ce am aflat mult mai târziu de la mătușa rămasă la Moghilev, dar foarte nevoiașă, este că a murit mai întâi bunicul și ulterior bunica, care nici n-a știut că bunicul s-a stins înaintea ei.

Doliul nostru, Kadișul spus apoi de tata, tifosul exantematic, viața din ghetou și toți cei 3 ani petrecuți de noi acolo au estompat durerea acută.

Dar când am reîncercat să redevenim oameni ne-am dat seama că nu am fost alături de bunici atunci când au avut cel mai mult nevoie de noi și nici nu știm unde au fost înmormântați.

În 1967  eu am fost la Moghilev și recent relativ, în 2014, a fost sora mea să le căutăm mormintele. Ei n-au morminte și au ajuns într-una din gropile comune din cimitirul din Moghilev, așa cum sunt și multe altele răspândite prin toată Transnistria.

Fie-le țărâna ușoară și memoria binecuvântată.

 

 

București, 09 Octombrie, 2016

Mirjam Bercovici

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Nicole Sima commented on October 21, 2016 Reply

    Scrisa cu caldura si duiosie, povestea acestor bunici este, cu siguranta, povestea multor bunici ai vremurilor de trista amintire. Am ramas cu ochii impaienjeniti de lacrimi si cu sufletul plin de o revolta neputincioasa.
    “Fie-le tarana usoara si memoria binecuvintata.”

  • Andrea Ghiţă commented on October 20, 2016 Reply

    O impresionanta prezentare a bunicilor bucovineni care duceau viata evreiasca traditionala din acea vreme. In cele povestite de Mirjam Bercovici, despre bunica ei, o recunosc si pe bunica Mamei (z.l.), asa cum e descrisa in cartea ei de memorii: nici ea nu stia sa citeasca, dar mergea la sinagoga de Shabat. Si ea purta peste saptamana sort peste rochie si avea capul legat cu basma. Si ea avea mintea deschisa spre tot ce e nou…Bunica Mamei a pierit la Auschwitz ducandu-si o nepotica in brate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *