Mă jur că aș fi scris aceste rânduri chiar dacă ieri nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat și Thailanda n-ar fi în doliu. Dar pentru că la vârsta mea nu-mi mai permit neadevăruri, trebuie totuși să recunosc că subiectul de care mă voi ocupa în cele ce urmează trebuia să fie tratat ceva mai târziu, pentru că sistemul meu de gândire, oarecum didactic, mă obliga să prezint faptele în ordinea lor cronologică.

Adică după Hong Kong ar fi urmat un alt loc (al cărui nume îl țin încă secret!) și numai după aceea povestea mea despre Thailanda. Dar dispariția, de altfel așteptată, a unuia din cei doi amintiți în titlu, m-a obligat să trec peste regulile produse de gândirea mea închistată de vârstă și să povestesc câte ceva din cele simțite în acel loc al lumii, unde se întâlnesc în general turiști posesori de resurse modeste cu un popor posesor de resurse și mai modeste!

Pentru că Thailanda e țara unde poți petrece bine, chiar foarte bine, cu foarte puțini bani, fără să faci rabat nici la mâncare și nici la confortul camerei de hotel unde-ți petreci nopțile, punându-ți capul după o zi întreagă de hoinăreală.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc.

Subiectul pe care doresc să-l dezvolt e legătura incredibil de puternică între cei ce se nasc și mor în acele locuri cu două mari personaje, o legătură indestructibilă, incredibil de puternică și care afectează, foarte probabil, cel puțin 90% din populația țării.

Deci s-o luăm pe rând.

Primul loc i se cuvine aceluia care a apărut mai devreme,  Budha, un nobil nepalez, fără nici o legătură organică cu Thailanda. Și cu toate acestea proslăvirea și cultul budist au cucerit această națiune și au transformat-o în sclavă religioasă a unei personalități care, în mod cu totul neașteptat, nu a reprezentat în timpul vieții sale nici o existență religioasă și nici o teorie cu iz dumnezeiesc. Budha a propovăduit binele, a sfătuit pe cei loiali lui să facă numai lucruri merituoase, să mediteze asupra a ceea ce se poate întreprinde pentru a ameliora situația celor din jur și, mai ales, a încerca să înțeleagă mințile și suferințele altora. Ba mai mult, într-un fel sau altul, el a pus la îndoială capabilitatea zeilor de a influența viața pământenilor. Iluminarea individului, zicea el, poate veni, la fel de bine, din propriul său interior, fără intervenția unei puteri supranaturale. Și atunci, pe bună dreptate, te întrebi, oare cum se face că personalitatea unui (fără discuție!) ilustru filozof de acum 2500 ani a fost transformată într-o imagine divină, postată deasupra a toți și toate, proprietarul unor puteri ale căror limite nu pot fi determinate pentru simplul motiv că puterea sa e nemărginită? Interesant e să urmărești felul în care muritorii au găsit mijloacele necesare pentru un tip de adulare absolută. Monoteismul thailandez e prezent aproape la fiecare pas. Statuile lui Budha împânzesc orașele și satele acestei țări de aproape 70 milioane locuitori, unele concentrate în ”centre” statuare ce conțin sute de busturi și sculpturi, unele aurite, altele jigărite de vreme și de lipsa de mijloace pentru a le întreține, posesoare a unor fețe și poziții ale mâinilor oarecum diferite una de alta, dar de fapt toate reprezentând același zeu de proveniență umană, sursa de speranță pentru o viață mai bună a tuturor celor care cred în el.

Bine înțeles, budismul nu e numai apanajul religios al Thailandei. El numără azi peste 500 milioane de credincioși, răspândiți pe tot continentul asiatic, dar numai în Cambodia și Thailanda ponderea budiștilor depășește 90%. Nu de mult anumite cercuri thailandeze au încercat chiar să preia religia budistă și s-o prelucreze în așa fel încât să înlocuiască constituția existentă. Spre deosebire de alte religii, locul femeii în religia budistă e păstrat și respectat, ea permițând chiar anumite poziții ierarhice  asemănătoare cu cele ale călugărilor budiști, de aceea filozofia budistă pare a fi mai avansată decât multe religii, chiar dintre cele monoteiste.

Toate amănuntele de mai sus le poți obține din datele existente pe orice site de internet. Dar ca să înțelegi influența budismului asupra vieții cotidiene in Thailanda trebuie să petreci câteva zile bune în această țară. Și noi am făcut-o.

În primul rând în Bangkok, dar nu numai. Capitala Thailandei prezintă o serie de contraste pe care dacă nu le cunoști, aparențele te pot înșela la fiecare pas. De exemplu, dacă hotelul pe care ți l-ai ales se află în centrul orașului, senzația pe care o capeți de la bun început și cu care rămâi până la sfârșit e că de fapt te afli într-o adevărată metropolă, capitala unei țări afluente, posedând tot ce-i trebuie. Străzile sunt largi, mașinile luxoase, lumea foarte bine îmbrăcată, și prețurile …ca atare. Ce te derutează, doar un pic, sunt acele tuktukuri, motociclete cu trei roți și patru-cinci locuri, în care se poate circula prin tot orașul, în paralel cu mașinile și autobuzele. La prima vedere ai senzația că ele sunt un instrument turistic, făcut pentru a atrage imensa mulțime de străini care ar dori să se urce într-un asemenea vehicul îndeajuns de instabil, pentru ca o dată întorși acasă să se poată lăuda cu dezvoltatul lor spirit de aventură.

Dar hotelul nostru, de altfel modern și posesor al tuturor facilităților necesare, era la marginea orașului, chiar pe malul fluviului Chao Phraya, dar departe de tot ce se poate confunda cu un oraș modern! Și acolo, în acel cartier, înțelegi câteva lucruri.

În primul rând înțelegi că omul simplu nu are ce să caute în ”downtown”, decât dacă acolo își câștigă existența. Cum întreba regretatul Mircea Crișan?! Și cât scoate thailandezul pe lună?! N-am idee, știu doar că produsul  anual pe cap de locuitor e sub 6000 dolari, iar ca termen de comparație luați, vă rog, Statele Unite cu cei 58.000 dolari anual ! Și atunci înțelegi de ce e nevoie de tuktuk, ca mijloc de locomoție îndeajuns de rapid și suficient de ieftin pentru a face față nivelului de viață scăzut. Și mai înțelegi ceva, și anume că tot ce poți cumpăra în centru cu bani mulți, la periferie costă foarte puțin. De aceea nu prea vezi turiști în centru, dar îi întâlnești la tot pasul în acele cartiere în care totul e ieftin și la îndemâna tuturor.

În schimb e de neînțeles completa subjugare psihologică a poporului de către o mână de călugări budiști, care au transformat religia într-o sublimă sursă de câștig.

Această temă, în mod normal, te tentează s-o dezvolți și să-i arăți toate fațetele, una mai interesantă decât cealaltă. Nu voi cădea în păcat și nu voi intra în prea multe amănunte.

Iată doar câtea aspecte, extrem de interesante, mai ales pentru cel neavizat. Deci omul (în special femeile) vine la templu, face întâi o rugăciune, așa, departe de statuie (sau de statui) și apoi cumpără o ofrandă, un coș cu fructe, un buchet de flori sau cadouri frumos împachetate care conțin ceva de care tu, vizitatorule, nu ai cum să știi. Apoi urmează îngenuncherea în fața statuii aurite, a cărei poale sunt acoperite de cadouri și din nou rugăciunea. Nimic deosebit până aici, dar acum intervine partea interesantă. Aproximativ la fiecare oră, apare un călugăr și adună toate cadourile oferite până în acel moment, le pune în coșuri speciale și….le revinde la taraba foarte apropiată de locul respectiv!!

În documente se vorbește de ajutorul financiar pe care îl oferă guvernul thailandez instituțiilor și templelor budiste. Dar din ce în ce mai mult se amintește faptul că bugetul acestora e întreținut în cea mai mare măsură de donațiile oferite cu o deosebită venerație de către simpli cetățeni, în marea lor parte săraci, dar dispuși să ofere zeului odinioară pământean donații suficient de consistente pentru a acoperi nevoile curente ale templului. Cum ar zice românul, își rup de la gură pentru a eterniza evlavia celui care îi ajută să spere într-o viață mai bună.

Și acum câteva cuvinte despre cel de al doilea zeu, o personalitate complet diferită și posedând calității deice….temporare! Adică regele Thailandei. Sau mai bine zis un zeu mare și o zeiță ceva mai puțin importantă, adică regina. N-am idee, ce vezi mai des în Thailanda, statui budiste sau portrete ale perechii regale. Să nu fiu rău înțeles, numărul de portrete ale regelui depășește cu mult pe cel al reginei, dar totul împreună dă impresia că doar Budha e mai presus decât ocupanții tronului regal. În Thailanda fiecare zi reprezintă o culoare. Întrucât regele Bhumibol (Rama IX), recentul decedat, s-a născut într-o zi de luni, steagul lui  e de culoare galbenă, iar al reginei Sirikit de culoare albastră, culoarea zilei de vineri. Și aceste drapele sunt prezente, practic, la fiecare colț de stradă și mai ales pe frontispiciul fiecărei instituții oficiale. De cele mai multe ori portretele acompaniază steagurile respective, așa că toate orașele lasă impresia că în fiecare zi e sărbătoare!

Adularea perechii regale nu are margini, după cum nu are margini averea mobiliară și imobiliară a curții regale: palate, conace, terenuri, bănci, fabrici, hoteluri. În anul 2008 Rama IX ajunsese pe primul loc pe lista celor mai bogați monarhi din lume, cu o avere de aproximativ 35 miliarde dolari, el fiind posesorul celui mai mare diamant șlefuit din lume, faimosul Golden Jubilee Diamond.

Doliul național produs de decesul regelui nu are margini, pentru mulți totul a încetat să existe odată cu încetarea din viață a monarhului. Imaginile televizate spun totul. Și din câte înțeleg, urmașul (fiul cel mare al monarhului dispărut) e deja pregătit să-și ocupe locul și, bineînțeles, va urma o scurtă perioadă în care se vor schimba steagurile și portretele. Si acum mă întreb ce facem cu poziția reginei?! Care portret trebuie afișat, al mamei văduve sau al soției noului rege?! Probleme complicate  și eu sunt mulțumit că nu eu sunt cel care trebuie să le rezolve.

Și atunci stai strâmb și încerci să judeci drept: cum se face că într-o țară extrem de săracă, cu 11% din populație trăind sub nivelul minim de subzistenţă, în care aglomeraţia citadină e proverbială și în care traficul în marile orașe e practic sugrumat de imensul număr de mașini și lipsa de autostrăzi care să poată descongestiona intersecțiile, în care numărul de cerșetori e impresionant pentru oricine care vine din lumea așa zisă civilizată, în acea țară familia regală trăiește într-un lux pe care am curajul să-l numesc deșănțat și pe deasupra e adulată de întregul popor și plasată desupra oricărui muritor, pe un piedestal foarte aproape de cel creiat pentru Budha?!

Am plecat din Thailanda cu impresii amestecate. Mi-au plăcut oamenii și aș devora supa Thailandeză zilnic și în cantități demne de menționat. M-a impresionat gestul împreunării, ca de rugă, a mâinilor, de fiecare dată când ești întâmpinat de un thailandez, bărbat sau femeie. Zâmbetul ce-l zărești pe buzele fiecărui individ cu care ai contact e de-a dreptul molipsitor. Două-trei zile în această țară sunt suficiente pentru a înțelege de ce cam 30 milioane de străini hotărăsc anual să viziteze Thailanda.

Dar imaginile sărăciei, dublată de oarba încredere în zeii muritori, te împiedică să te bucuri din toată inima de tot ce vezi și simți.

Oare greșesc?! Oare sunt prea aspru cu un popor care niciodată nu a asuprit un alt popor și care nu dorește decât să trăiască în pace cu vecinii săi și să se bucure de existența permanentă a Budhei în mințile și inimile sale și de prestigiul, meritat sau nemeritat, al regelui?

Dacă greșesc, îmi cer iertare, ceea ce nu e de mirare dacă te gândești că cele de mai sus sunt scrise în ajunul zilei de Yom Kippur. când toată lumea ar trebui să ceară iertare de la toată lumea. Nimic nou sub soare.

Gabriel Ben Meron