Popas în Casa Memorială Elie Wiesel

În august 2002 eram la Sighetu Marmaţiei, cu o echipă de filmare, pentru a relata despre vizita lui Elie Wiesel. Venise însoţit de preşedintele Iliescu, iar sighetenii ieşiseră cu miile pe străzile oraşului pavoazat ca de sărbătoare. S-a organizat un miting în centrul urbei, unde au luat cuvântul renumitul fiu al oraşului, preşedintele ţării şi oficialităţile locale. S-a vizitat sinagoga şi casa evreiască de la muzeul etnografic,  unde s-a încins o horă mare. Oaspeţii şi gazdele, de toate vârstele, au dansat plini de însufleţire. Cu aceeaşi ocazie a fost inaugurat şi muzeul amenajat în casa familiei Wiesel,  în care se născuse şi copilărise Elie, până în mai 1944, când a fost deportat la Auschwitz, alături de părinţii  şi surorile sale, împărtăşind soarta evreimii din Sighet, din întreaga Transilvanie. Casa din care a fost ridicată familia Wiesel, jefuită şi devastată, avea să fie locuită de străini, până după 1989, când, la iniţiativa Muzeului Maramureşului şi cu susţinerea Guvernului României, avea să fie transformată în casă memorială.

elie-wiesel-si-marele-rabin-mezuza

Elie Wiesel şi Marele Rabin Menachem Hacohen aşează mezuza pe uşa Casei Memoriale

La întâlnirea cu sighetenii, Elie Wiesel şi-a exprimat dorinţele şi speranţele legate de noul locaş al memoriei.

Dacă cineva intră în acest muzeu şi spune „Acum ştiu cum a fost viaţa evreiască  din Sighetul înainte de tragedie”, nu este bine. Dacă însă cineva intră în acest muzeu şi spune: „Aş dori să aflu cine erau oamenii  care locuiau în această casă, ce făceau dimineaţa după ce se trezeau şi seara înainte de a se duce la culcare. Oare le era teamă să iasă pe stradă de Crăciun ? Ce relaţii aveau cu vecinii creştini şi de ce au fost condamnaţi cu toţii la moarte ? Dacă cel care a vizitat muzeul va încerca să caute răspuns la aceste întrebări în cărţi, să afle mai multe discutând cu oamenii, cu bărbaţii şi femeile din acest oraş şi din alte oraşe şi sate, atunci mai există o speranţă. Am fost în multe ţări, am văzut multe oraşe am trăit în multe case, dar cu excepţia celei din Ierusalim, nici o casă nu este mai importantă pentru mine decât cea care acum găzduieşte muzeul, fie ca această casă să devină parte din opera mea, să păstreze amintirea mea şi a dumneavoastră. – a spus Elie Wiesel, la în incinta sinagogii din Sighet, în august 2012.

Elie Wiesel vorbindu-le sighetenilor la sinagogă

Elie Wiesel vorbindu-le sighetenilor la sinagogă

În ziua inaugurării apucasem să văd casa memorială doar în fugă, preţ de câteva cadre filmate, pentru că trebuia să  ţinem pas cu şirul evenimentelor. Aveam să revin – tot cu o echipă de filmare – abia peste 14 ani, curând după trecerea la cele veşnice a lui Elie Wiesel, care de-acum patrona interiorul dintr-un tablou îndoliat. Casa renovată şi-a păstrat culoarea tencuielii, dar interiorul a fost recompartimentat şi reamenajat pentru a servi dublului scop, de casă memorială şi muzeu al culturii evreieşti.

exterior-1

Casa memorială Elie Wiesel din Sighet

Am fost întâmpinaţi de Alin Pralea, tânărul muzeograf, profesor de istorie, care şi-a început ghidajul vorbindu-ne despre evreii din Sighet, care în perioada interbelică alcătuiau 39% din populaţia oraşului. Fotografiile expuse în holul de la intrare – multe dintre ele provenind din arhiva Joint din anii 1920-1930 – reflectă freamătul vieţii evreieşti din urbe: negustori în faţa tarabelor, mici meseriaşi, vânzători ambulanţi, învăţăcei şi învăţători talmudişti, ţărani, copii care se joacă pe stradă. Pulsul vieţii evreieşti avea să fie sugrumat odată cu ghetoizarea şi deportarea la Auschwitz unde avea să piară majoritatea covârşitoare a evreimii sighetene.

muzeograful Alin Pralea

muzeograful Alin Pralea

Trecând pragul primei camere – fosta băcănie a familiei, în prezent amenajată ca odaie de locuit – am sentimentul că sunt, peste timp, oaspetele dispărutei familii Wiesel, deşi nicio piesă din mobilierul actual nu le aparţinuse lor. După ce au fost ridicaţi, casa a fost jefuită şi devastată. Totuşi câteva episoade bine alese de ghidul nostru, evocă viaţa cotidiană a părinţilor (tatăl, Şlomo – Raţiune şi mama, Sara – Credinţă), a celor trei surori Hilda, Bea şi Ţipora şi a fratelui lor Elie, dedicat studiilor religioase, încă din fragedă copilărie.

interior-bun

Scrinul, radioul vechi, masa pregătită de Şabat, colecţia de sfeşnce şi farfuriile ornamentale decorate cu motive iudaice, cele câteva obiecte de cult, redau atmosfera unei case evreieşti din Sighetul interbelic şi ne ajută să reconstituim cu gândul, măcar, un crâmpei din viaţa tihnită, dinainte de Holocaust.

masa-de-sabat-mai-bunaTânărul muzeograf ne povesteşte despre destinul tragic al familiei deportate şi supraviețuirea adolescentului Elie,  despre drumul aventuros în urma căruia a  devenit gazetar şi scriitor. Expunerea sintetică este ilustrată cu întâmplări emblematice şi trimiteri la sursele bibliografice din opera lui Elie Wiesel. Există şi obiecte donate de alţi sigheteni supravieţuitori, unele având poveşti impresionante, precum fotografia familiei Liebermann sau cărţile poştale din timpul războiului, din arhiva familiei Hillmann. În vitrine regăsim şi pozele altor sigheteni cunoscuţi: scriitoarea Hedi Fried, din Suedia şi compozitorul Hary Maiorovici care a trăit la Cluj până la sfârşitul vieţii (el mi-a făcut cunoştinţă cu Elie Wiesel).

Scrin cu fotografia fraţilor Liebermann

Scrin cu fotografia fraţilor Liebermann

Vitrină cu fotografiile compozitorului Hary Maiorovici

Vitrină cu fotografiile compozitorului Hary Maiorovici

O altă sală ilustrează cu panouri, fotografii, hărţi şi date, etapele deportării la Auschwitz, a evreilor din Sighet.

alin-explicand-holocaustul

Muzeograful Alin Pralea în faţa panourilor care vizualizează etapele deportărilor din Maramureş

Cate postala din ghetou

Carte poştală din ghetou

Turul casei memoriale se încheie în sala dedicată lui Elie Wiesel unde sunt expuse exemplare din cărţile sale şi panouri cu fotografii reflectând momente esenţiale din viaţa lui, precum şi colaje cu imagini ale vizitelor efectuate la Sighet.

Nu am fost singurii vizitatori ai Casei Memoriale Elie Wiesel. În răstimpul petrecut acolo au mai sosit câţiva turişti din străinătate. După cum ne-a spus Alin Pralea, numărul vizitatorilor cu plată se ridică anual la circa 3000, dar în afara lor vin şi alţii, mai ales participanţi la acţiunile tematice prilejuite de diferite evenimente comemorative sau aniversare. Uneori tânărul muzeograf, profesor de istorie, îşi ţine orele în ambianţa muzeului.

discutand-cu-vizitatorii

De vorbă cu un turist sudamerican care-şi căuta rădăcinile

Am părăsit muzeul cu gândul la Elie Wiesel şi dorinţa exprimată de el în ziua inaugurării. Mă gândesc că, acum după decesul celui care primise Premiul Nobel pentru Pace datorită acţiunilor sale în favoarea păcii şi strădaniei de fi un mesager care dezvăluie omenirii ororile comise în lagărele de exterminare, casa memorială ar putea face şi mai mult pentru a merita să fie „parte din opera” scriitorului. Cred că ar face faţă cu prisosinţă unui proiect naţional sau transfrontalier de studiere a Holocaustului în şcoli, organizării unor tabere sau concursuri având ca subiect istoria evreilor maramureşeni sau personalitatea lui Elie Wiesel.

Doresc succes instituţiei şi muzeografului bine pregătit care – cred eu – ar fi păcat să nu-şi continue specializarea prin studii de masterat şi doctorat.

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Plugaru Valer commented on October 20, 2016 Reply

    Este vorba despre lucruri care nu pot si nu trebue uitate. Ca urmare fiecare evocare isi are insemnatatea si mesajul propriu. Adunate, si autoarea o face cu multa aplecare spre concretul lucrurilor, realizeaza o ampla caracterizare a etniei de-a-lungul mai multor decenii ale secolelor XX si XXI. Relatarea de fata merita o atentie deosebita prin continutul ei special.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *