3 noiembrie – Ziua lui Erika Deutsch

Mama avea memoria zilelor de naştere. Ţinea minte aniversările tuturor rudelor, prietenilor, colegilor de catedră şi felicita întotdeauna sărbătoriţii. În şirul acestor date sărbătoreşti era una specială: 3 noiembrie. În fiecare an, în 3 noiembrie, Mama îmi spunea: „Astăzi e ziua prietenei mele din copilărie, Erika Deutsch…”

Mama a trecut la cele veşnice, însă eu, legatara amintirilor Mamei,  în fiecare an, la 3 noiembrie, îmi aduc aminte de Erika, aşa cum a rămăs ea în memoria Mamei: o fetiţă de şcoală primară din Gheorgheni. Cum era Erika?  Brunetă, veselă, prietenoasă şi generoasă – îmi răspundea Mama.

Erika Deutsch, fiica unui avocat prosper, era colegă de clasă cu Mama, la şcoala primară din Gheorgheni şi îi căutase prietenia, fără a ţine cont de faptul că provenea dintr-o familie de muncitori săraci din colonia forestieră. Mama ţinuse minte ziua de naştere a Erikăi nu numai pentru că a fost prima sindrofie la care fusese invitată, ci şi pentru că i se făcuse o farsă. Momentul, unul dintre cele mai memorabile din copilăria Mamei, în anii dinainte de război, apare şi în cartea ei: Székely Sárika, Szurika Éva lánya (Ed. Mega, Cluj, 2007). Am să reproduc fragmentul din versiunea românească a cărţii: Sara Székely, Surica, fiica Evei (traducere Andrea-Julika Székely Ghiţă, Ed. Hasefer Bucureşti, 2008):

Părinţii Erikăi Deutsch m-au invitat la ziua ei de naştere. Împlinea 10 ani, în 3 noiembrie, şi eu eram foarte emoţionată că aveam să merg la prima sindrofie, într-o casă de oameni înstăriţi. Am îmbrăcat rochiţa mea cea mai frumoasă, cusută de mătuşa Frida, mama mi-a împletit cosiţele şi mi-a legat funde mari în ele. Apoi am plecat la Erika, strângând sub braţ cartea care i-o cumpărasem în dar. Familia Deutsch locuia pe strada Deák Ferenc, într-o casă frumoasă, înconjurată de o grădină cu flori şi o curte mare. Aveau patru camere, baie, bucătărie şi o verandă închisă cu sticlă. Când am intrat în camera copiilor, am rămas mută de uimire. Mobila era de culoare roz, iar în centrul camerei trona o masă mare, ovală, plină de bunătăţi, mai ales dulciuri. Copiii invitaţi se simţeau în largul lor, alergau şi se hârjoneau. Toată casa era întoarsă cu susul în jos. Copiii clămpăneau la pian şi puseseră stăpânire chiar şi pe fotoliile de piele din biroul de avocatură al tatălui Erikăi. La un moment dat am început să ne jucăm de-a v-aţi ascunsa şi pe mine m-au pus să mijesc prima. Mi-a fost destul de greu să găsesc locurile unde s-au ascuns fetiţele care cunoşteau bine casa în care eu mă aflam pentru prima oară. Nu reuşeam s-o găsesc nicicum pe una dintre invitate, Rozica, şi riscam ca „urma să scape turma”. Văzând disperarea mea, sărbătorita a ridicat marginea feţei de masă, a deschis un dulăpior, despre care crezusem că e piciorul mesei, şi a scos-o pe fetiţa care locuia în vecini şi venea des pe la Erika, cunoscând ascunzătorile locuinţei. Aveam impresia că Rozica mă cam dispreţuia.

Apoi mama şi bunica Erikăi ne-au invitat la masă şi ne-au tratat cu cozonac şi cafea cu lapte şi frişcă. Mi s-a părut delicioasă, mai ales că niciodată nu mai băusem aşa ceva. După aceea au adus tortul ornat în care erau înfipte 10 lumânări aprinse. Când am vrut să gust din felia de tort din farfuria mea, Rozica a arătat cu degetul către cosiţele mele şi a început să ţipe, ca din gură de şarpe. Am privit şi eu într-acolo şi am observat un şoarece pitit sub fundă. Am tras o spaimă atât de mare încât am izbucnit în plâns, în timp ce fetiţele din jur, râdeau de se prăpădeau. Văzând cât sunt de speriată, Erika şi mama ei au început să mă liniştească, scoţând şoricelul şi arătându-mi că e o jucărie, din cele care se vând la bâlci. Dar degeaba, mie-mi trecuse pofta de petrecere şi nici măcar n-am gustat din tortul acela minunat şi apetisant şi am rămas cu o frică şi o silă teribilă de şoareci.

Când am ajuns acasă, mama era foarte curioasă cum am petrecut la Erika, cu ce bunătăţi ne-au servit, cum erau îmbrăcate fetiţele invitate. Dar eu i-am răspuns în doi peri, atât eram de necăjită şi ruşinată de cele întâmplate. Apoi m-am cuibărit în braţele ei şi am plâns din toată inima. Mama încerca să mă consoleze, spunându-mi că în decembrie, când aveam să împlinesc 10 ani, aş putea invita câteva fetiţe în vizită, pentru că şi ea ştie să coacă prăjituri şi cozonaci. Apoi ne-am gândit că nu le puteam servi cafeaua cu lapte, în ceştile noastre desperecheate şi ar fi trebuit să cumpărăm un serviciu de porţelan. Din păcate, visul acesta nu s-a realizat.

Mama mea, Sara Székely (n. Tabák) la vârsta când era colegă cu Erika

După terminarea claselor primare – intraseră în vigoare legile antievreieşti – elevilor evrei le era interzis să urmeze gimnaziul public, iar la cele confesionale creştine nu erau primiţi decât extrem de rar. Comunităţile mari din Transilvania de Nord au înfiinţat licee evreieşti, dar la Gheorgheni nu funcţiona niciunul. Mama, orfană de tată şi săracă, nu putea să-şi permită să plece să înveţe la Liceul Evreiesc de la Cluj sau de la Oradea,  astfel încât – graţie unor doamne binevoitoare – a fost primită la Orfelinatul Israelit Baron Hirsch din Budapesta unde putea urma şi gimnaziul. Erika a rămas la Gheorgheni, continuându-şi studiile ca elev particular al Liceului Evreiesc din Oradea. S-a optat pentru această soluţie pentru a-şi putea ajuta sora care suferea de un handicap.  Cele două prietene aveau să se mai reîntâlnească în vacanţele când Mama revenea în Gheorgheni. Una dintre aceste întâlniri este descrisă tot în cartea Mamei:

M-am întâlnit cu Erika şi cu Boghi care nu frecventau şcoala, ci se pregăteau cu o tânără profesoară, Blanka Herskó, pentru examenele particulare de la Liceul Evreiesc din Oradea. Erika mi-a povestit că sora ei mai mare, Boghi, care suferise de paralizie infantilă şi era în aceeaşi clasă cu ea, nu putea ţine pasul la învăţătură. Ţin minte că Boghi plângea mult, întrucât unii copii îşi băteau joc de handicapul ei. Tatăl lor fusese luat în armată, într-un detaşament de muncă pentru evrei şi arareori primeau câte un semn de viaţă de la el. Mama prietenelor mele, Tanti Magda, care înainte se ocupase mult de Boghi, trebuia să se îngrijească de întreţinerea familiei. Dădea ore de pian, croşeta la comandă şi îşi instalase chiar şi războiul de ţesut pentru a completa garderoba învechită a fetelor.

Ultima vacanţă petrecută de Mama în Gheorgheni a fost în vara lui 1943 şi s-a prelungit până târziu, în toamnă. Din cauza lipsei lemnelor de foc şcoala a început mult mai târziu. În primăvara anului următor, trupele germane au ocupat Ungaria şi soarta evreilor din provincie a fost pecetluită prin aplicarea soluţiei finale.

Erika şi Boghi Deutsch au fost deportate la Auschwitz, împreună cu ceilalţi evrei din Gheorgheni, în jur de o mie de suflete. Erika, Boghi şi mama lor au pierit la Auschwitz, la fel ca mama Mamei mele – Eva – şi mama acesteia – Rifca – alături de alte câteva zeci de unchi, mătuşi şi verişori. Mama ar fi împărtăşit cu siguranţă aceeaşi soartă dacă ar fi fost acasă, la Gheorgheni,  şi nu la Budapesta, la Orfelinatul Baron Hirsch, aflat sub protecţia Crucii Roşii Internaţionale şi a lui Raoul Wallenberg.

Mama citind din cartea ei, la lansarea din Gheorgheni, 2007

În luna mai 2007 am fost cu Mama în oraşul ei natal să-şi lanseze cartea autobiografică. A fost un moment impresionant. Mama părăsise Gheorgheniul cu 60 de ani în urmă, la 16 ani, pentru a pleca la Cluj, la studii. Avea să revină sporadic, cam o dată la douăzeci de ani, pentru a-şi revedea o altă prietenă din copilărie: Evi Csergő… Nu prea mai avea cunoştinţe în oraş şi totuşi, sala unde avea loc lansarea de carte era ticsită de lume. Printre cei prezenţi se afla şi o doamnă în vârstă care adusese cu ea o fotografie îngălbenită, dinainte de război, în care apăreau mai multe colege evreice din clasele primare. Doamna enumera cu lacrimi în ochi numele colegelor deportate la Auschwitz:  Berta Segal, Suri Kahan, Erika Deutsch…

În iureşul emoţiei nu am apucat s-o rog să identifice în vechea fotografie chipul Erikăi… Iată că acum, după 10 ani, am avut norocul ca prietena mea, Evi Szmuk, originară din Gheorgheni – probabil singura care îşi mai aminteşte de Bunica mea, Eva – s-o recunoască pe Erika Deutsch, în imaginea filmată a fotografiei.

“Erika este a doua fetiţă din stânga, din rândul întâi, o recunosc după surâsul e”, mi-a spus Eva Szmuk.

Erika Deutsch într-o fotografie veche

Astfel, după 72 de ani de la deportarea şi uciderea ei, am aflat cum arăta chipul Erikăi Deutsch, prietena Mamei din clasele primare: o fetiţă brunetă cu un surâs cuceritor. Nădăjduiesc că acest articol este asemenea unui dar oferit peste timp fetiţei născute în 3 noiembrie 1930 şi pierite la Auschwitz, în vara lui 1944.

Andrea Ghiţă, Cluj, 02 noiembrie 2016.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

11 Comments

  • Marina Zaharopol commented on November 7, 2021 Reply

    O evocare cutremurător de dureroasă imortalizată în cartea de memorii a mamei dv. Mulţumesc pentru relatare!

  • Marica Lewin commented on November 5, 2020 Reply

    Andrea, aceasta povestire unica mi-a amintit ” Excursia fetelor moarte”, a scriitoarei Anna Segers.

  • BORIS MEHR commented on November 5, 2020 Reply

    reiau -DEASUPRA ORICĂROR STATISTICI, DOVEZI DOCUMENTARE STAU ASEMENEA EVOCĂRI PE CARE NUMAI UN OM FĂRĂ INIMĂ ȘI MINTE LE POATE IGNORA SAU NEGA

  • Thomas Lewin commented on November 5, 2020 Reply

    M-au impresionat atât evocarea lui Erika cât și a Mamei Dvstră.Sunt convins că ați reușit să emoționați pe toți cei care citesc textul și care văd fotografiile.

  • Marica Lewin commented on November 5, 2020 Reply

    Mi-au dat lacrimile., atit de dureroase sunt amintirile si atit de emotionant scris

  • Eva Grosz commented on November 3, 2019 Reply

    O povestire foarte frumos scrisă și impresionantă !!

  • erika Bajenescu commented on November 3, 2019 Reply

    Absolut impresionant…..mi-au dat lacrimile….povesti emotionante dintr-o lume frumoasa intrerupta brusc de tot ceea ce s-a intamplat mai urat in lume…..

  • Zsoka Pop commented on November 3, 2018 Reply

    Impresionant!

  • Plugaru Valer commented on November 3, 2016 Reply

    EMOTIONANT

  • Paula C. - Jerusalem commented on November 3, 2016 Reply

    Teribil de emotionant

  • Mirjam Korojan commented on November 3, 2016 Reply

    Este atit de frumoasa si atit de trista aceasta povestire. Mi-a placut foarte mult, findca e scrisa exceptional. Multumesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *