Întâlniri de gradul III

Poate am mai scris câte ceva din cele care constituie povestea acestui articol, poate aş fi dat uitării perioada în care s-a întâmplat şi persoanele care au fost  ”eroii” ei, dacă nu s-ar fi ivit  articolul scris de George Farkas – în  revista Baabel – despre  trecerea spre cele eterne, a unei rude, un evreu clujean Jenö (Eugen) Farkas care a fost un pasionat şahist şi a trăit până la impresionanta vârstă de 103  ani. În cele scrise cu concizie şi căldură, de George, mi-a sărit în ochi un nume – Adam Pollak – numele  unui om care mi s-a părut special  încă  de atunci, de când l-am cunoscut. Acest ”atunci” a fost acum 44 de ani 🙂  şi locul în care ne-am cunoscut (în anul 1972) a fost Lima capitala, exoticului Peru. Parcursul meu profesional de inginer  la Uzinele de Autocamioane din Brașov, o întreprindere ”mamut” cu peste 20.000 de angajaţi, a avut o traiectorie promiţătoare, –  ceace pentru mine, tânăr evreu cu ”dosar de cadre” descalificant  –  mi s-a părut un miracol. Am parcurs destul de repede treptele ierarhice „industriale” şi m-am trezit inginer şef al Uzinei, poziţie care era de mare complexitate tehnică, dar şi administrativă. Dincolo de muncă şi răspunderi, un asemenea „post” presupunea şi o experienţă temeinică , pe care era de presupus că am dobândit-o în cei 15 ani deja lucraţi  în uzină. În anii precedenţi avusesem o conlucrare strânsă şi fructuoasă cu marea companie germană MAN –  producătoare de motoare, autovehicule şi autobuze –  de la care uzina braşoveană a achiziţionat licenţa de fabricaţie pentru o serie din produsele lor şi cu care aveam legături tehnice substanţiale. Astfel a fost aproape firesc faptul că germanii  de la MAN m-au invitat (prin conducerea uzinei:) să-i însoţesc la o licitaţie organizată  în Peru pentru o investiţie majoră şi anume o fabrică de motoare auto.

 

Cu soţia mea, Vera, înainte de plecarea în Peru

În ţara incaşilor

Peru era o ţară în curs de dezvoltare, cu mari ambiţii. În toată America de Sud, bătea un „vânt de libertate” şi independenţă economică. Latino-americanii voiau să scape de „tutela” Statelor Unite şi cochetau după exemplul cubanez cu modelul „socialist”. Sigur că mâna şi banii sovieticilor şi sateliţilor lor (printre care şi România) susţineau –  nu neapărat dezinteresat –  această tendinţă .Unul din aceste proiecte de însemnătate naţională a fost crearea unui parc industrial lângă oraşul Trujillo, al doilea oraş ca mărime din Peru, aflat în nordul ţării. Cele mai importante obiective industriale, care se doreau a fi create, erau fabrica de autovehicule şi fabrica de motoare auto. De elaborarea caietelor de sarcini, organizarea licitaţiilor, evaluarea rezultatelor şi atribuirea contractelor se ocupa agenţia guvernamentală  ”Induperu”.  În acest context MAN compania germană de la care am achiziţionat licenţa  motoarelor Diesel fabricate la Brasov,  ne-a făcut propunerea să participăm împreună la licitaţia din Peru şi, în ipoteza câştigării, să realizăm investiţia împreună. Nu vă voi reţine  atenţia şi timpul cu detalii tehnice şi economice legate de un astfel de proiect de mare anvergură, destul să subliniez că noi realizasem un proiect asemănător în România, sub „anvelopa ” tehnică asigurată de MAN, astfel încât aveam capacitatea tehnică corespunzătoare pentru a participa la  competiţia în care se mai înscriseseră firme cu nume de rezonanţă (Mercedes, Volvo, Ford  Perkins). Ca să nu mai continui ”suspense”-ul, licitaţia nu am câştigat-o noi, ci cunoscutul producător englez de motoare  „Perkins” din Peterborough . Din păcate noi  am aflat asta după aproape 3 luni de tensiune, când s-a adjudecat contractul. Deşi se spunea încă de pe atunci (şi cu certitudine se afirmă şi astăzi) că ţările din America de Sud sunt cele mai corupte din lume, licitaţia la care am luat parte  şi oamenii care au administrat-o ne-au lăsat o impresie de „fairness”, corectitudine şi profesionalism. Dar până să ajungem la această concluzie  am petrecut două luni la Lima, cu multă alergătură, cu momente tensionate dar cu şi  mai multe momente de bucurie.

Lima linda

Plaza de Armas în Lima, Peru

Frumuseţea lumii sud-americane este inegalabilă şi mărturisesc, fără ezitare, că m-am îndrăgostit de această lume sau măcar de imaginea care mi-o făcusem despre ea. Îmi amintesc cu nostalgie de libertatea şi sinceritatea care parcă pluteau în  aer pe străzile animate de oameni, fete şi femei  etalându-şi, fără ostentaţie, frumuseţea. Vegetaţia obsedant de verde parcă îmbrăţişa florile viu colorate în toate nuanţele imaginabile,  care împodobeau casele fastuoase  de pe străzile liniştite ale cartierului Miraflores,  la capătul cărora se întinde infinit Oceanul Pacific . Lima este un oraş mare, astăzi cu 9 milioane de locuitori. Distanţele sunt lungi, cele mai obişnuite mijloace  de transport în anii aceia erau autobuzele şi maxi-taxi-urile. Cândva transportul urban era asigurat de tramvaie, dar societatea de tramvaie a dat faliment cu câţiva ani mai înainte (în 1965). Autobuzele nu erau foarte aglomerate, iar maxi-taxiurile cu trasee fixe erau cel mai rapid şi comod mijloc de a călători prin oraş. Am evocat transportul comun din Lima, nu ca un amănunt tehnic, ci ca o experienţă umană de neuitat. Cred că nicăieri mai mult ca în autobuzele pline, dar nu tixite, sau în maxi-taxiurile care se opreau (uneori prea des:) ca să permită doritorilor să urce, nu poţi simţi   cu adevărat politeţea, bunul simţ şi profunda democraţie a peruanilor. Amerindieni, spanioli, metişi, negri şi mulatri, chinezi, japonezi, europeni de origine franceză, italiană, germani, evrei (foarte puţini dar influenţi:) trăiesc alături în armonie şi respect reciproc. Cel puţin aşa se vede din autobuz:). Oamenii erau prietenoşi, politicoşi,  serviabili,  zâmbeau mult (mai ales femeile:), Temperatura blândă contribuia din plin la senzaţia de bine care te cuprindea. La Lima nu plouă niciodată. În perioada ”rece” se aşează un fel de ceaţă asupra oraşului ,care te face umed dacă umbli afară. Am ajuns la Lima prin luna septembrie a anului 1972.

 

Lima linda

„Business as usual”:)

Eram o delegaţie „stufoasă”, condusă de Mişu Pora, director adjunct al „intrepriderii de comerţ exterior Maşinexport”. În regimul comunist comerţul exterior era monopol de stat (ca şi comerţul interior, de altfel:)  Această companie avea în portofoliu exporturile complexe, cum era şi acest obiectiv peruan. Eu eram „specialistul tehnic”, ceilalţi erau jurişti, economişti, finanţişti (printre ei probabil şi securişti:), un grup de 6 bărbaţi. După o escală la Paris şi un zbor care ni se părea nesfârşit, am ajuns la „capătul lumii”, pe aeroportul din Lima  unde ne aştepta  şeful Agenţiei economice (din cadrul Ambasadei), un om tânăr, simpatic, care împreună cu soţia lui formau conducerea şi personalul agenţiei. După câţiva ani a lăsat baltă agenţia şi a cerut azil politic în careva ţară din America Latină. Dar la data sosirii noastre el era  singurul reprezentant al României în Peru. Ambasadorul, acreditat în mai multe ţări din America de Sud, îşi avea ”sediul” în San José, capitala statului Costa-Rica din America Centrală. Prima surpriză a fost cu cazarea. Noi abia aşteptam să ajungem la hotel să ne putem odihni după lunga călătorie de la Bucureşti la Lima, dar spre dezamăgirea noastră,  am aflat că nu vom sta la hotel, ci în apartamente închiriate în diferite locuri în oraş – soluţie mai ieftină şi mai confortabilă. În scurt timp am ajuns la frumosul apartament cu 4 camere şi tot confortul unde urma să locuim – în următoarele 9 săptămâni –  împreună cu unul din avocaţii din delegaţie, foarte simpatic, volubil şi tonic care pe deasupra se descurca şi cu pianul. N-am apucat să savurăm moliciunea ispititoare a paturilor din noua locuinţă, pentru că au început să ne viziteze vecinii, tineri şi mai vârstnici, domni volubili şi doamne zâmbitoare, toţi extrem de prietenoşi voiau să ne cunoască şi să „socializeze”. Comunicarea era destul de anevoioasă căci doar colegul meu ”rupea” ceva spaniolă, dar cu zâmbete, gesturi şi frânturi de engleză ne-am descurcat până la urmă şi am devenit prieteni. În vremea aceea aproape oriunde te duceai în lume  când spuneai că eşti din România era sinonim cu ”Ceaucescu, Nadia Comăneci , Ilie Năstase”  această „tripletă”fiind  cel mai frecvent obiectul discuţiilor cu  puţine cuvinte asezonate cu zâmbete şi dat din mâini.

 

Din ”diaspora” în Patrie şi vice-versa 🙂

Noroc de Pisco băutura naţională din Peru, care ne-ajutat mult ca noi să ne exprimăm şi ei să ne înţeleagă. Nu peste tot erai servit cu Pisco. În localuri mai elegante (dar şi mai scumpe:) sau la recepţii mai simandicoase se servea „Ballantines”. Prima recepţie la care a fost invitată, prin Agenţia Economică, întreaga delegaţie a fost una „semioficială”. Eram chiar curioşi, căci  şeful de Agenţie ne-a  explicat că amfitrionul  este un român bogat, care a creat deja o tradiţie ca ori de câte ori vin la Lima  oaspeţi oficiali din România oferă pe cheltuiala lui  o recepţie în onoarea lor.

Adam Pollack

Vila somptuoasă spre care ne îndreptam se afla în Miraflores –  splendida zonă rezidenţială a Capitalei –  şi .ne întâmpina învăluită în lumină şi cu porţile deschise.  Chelneri şi chelneriţe, în uniforme negre, străjuiau scările largi de la intrarea în vilă unde stăteau gazdele să ne întâmpine. Bărbatul înalt, bine făcut, părea cam de vârsta mea (aveam atunci 37 de ani:). Soţia suplă, elegantă cu trăsături fine. Frumoasă.  Am reţinut de la şeful Agenţiei, că perechea se numea Adam. Nu am fost curios şi nu am reţinut numele întreg. Întâmpinându-ne şi-au rostit numele în clar, Adam Pollak şi Lily .Vorbeau curat româneşte fără accente străine. Nu mi-a trebuit prea mult studiu să-mi dau seama că sunt evrei (din România:). Şi Adam m-a „dibuit”. Deşi se zice că ”atunci când doi evrei se întâlnesc, vorbesc despre al ”treilea” de această dată –  nu chiar imediat ci după ce am băut ”per tu” la primul pahar de whisky –  am descoperit că aveam un prieten comun, unul foarte bun şi apropiat amândurora,  dar din diferite perioade de viaţă. Prietenul era român şi era din Luduş. Cu ocazia asta am aflat deci că Adam este ardelean, că a copilărit la Luduş a  ajuns ca student la Bucureşti, la Institutul Politehnic, a absolvit Facultatea de Mecanică în specializarea de  tehnologia Construcţiilor de Maşini devenind –  ca toţi băieţii deştepţi care se descurcau cu matematica în acele vremuri –  inginer. Această alegere, regretată de mulţi,  lui Adam i-a folosit într-un mod neaşteptat . În anii  60 emigrau anual în Israel (adică făceau „Alia” –  urcau spre Ţara Sfântă) zeci de mii de evrei din România.. A făcut alia şi proaspătul inginer Adam Pollak. Israel este o ţară minunată dar ”laptele şi mierea” curseseră pe aici, cu vreo două milenii înainte…  În zilele noastre, în anii aceia –  deceniul marilor schimbări,din 1960/70 –  curgea doar sudoare şi sânge. Era epoca muncilor grele necalificate, desţelenirilor de pământuri, construcţiilor de drumuri, a  locuinţelor de bloc strâmte şi improprii, a câştigurilor mici şi a inflaţiei mari. Un efort al unei naţiuni adunate din toate colţurile pământului,  oameni practic străini unii de alţii, care nici măcar nu ştiau limba ţării în care au emigrat. Şi unde mai pui că pe lângă eforturi şi frustrări era teama de terorişti arabi şi ameninţările neîncetate ale ţărilor vecine –  tot arabe –  care erau hotărâte să şteargă Israelul de pe hartă şi să-i arunce pe evreii (care au scăpat de Holocaust) în mare. Foarte mulţi din noii veniţi au preferat să plece în locuri mai puţin stresante. Care aveau rude în ”occident”  plecau spre ele. Printre aceştia s-a aflat şi tânăra pereche Pollak – Adam şi Lily – care aveau rude apropiate (unchi, mătuşă) în Peru. Probabil că ar fi preferat Statele Unite, Canada, Australia, Anglia – destinaţiile preferate ale evreilor scăpaţi din ”lagărul” socialist, dar trebuiau să se resemneze căci uneori accepţi ce găseşti, nu alergi după ce doreşti. Au ajuns la Lima au fost primiţi cu căldură de unchi şi mătuşi, dar li s-a spus –  ceea ce de fapt era de aşteptat –   că au la dispoziţie o lună întreagă să-şi găsească o locuinţă. Locuinţă nu e greu de găsit, oferta e mare şi diversă, dar trebuie să ai resurse ca s-o plăteşti, fie că o închiriezi fie că o cumperi.

Bate şi ţi se va deschide…

Aşa că s-au pus pe răsfoit ziare şi reviste în căutarea unui post pentru un inginer tehnolog, cu studii de specialitate la Politehnica din Bucureşti. Pe atunci încă nu devenise pepiniera plagiatorilor şi instituţia avea un nume bun. Deci Adam şi Lily s-au pus cu ”burta” pe ziare în căutarea râvnitului loc de muncă. Nu a fost deloc uşor pentru că deşi erau ziare multe, slujbe pentru ingineri mecanici, tehnologi nu se găseau deloc:) Au găsit în schimb  un anunţ pentru un post de şofer. Adam, presat de timp şi de grija zilei de mâine a acceptat slujba fără sa stea prea mult pe gânduri. Întâmplările pot genera oportunităţi. De astă dată chiar  s-a potrivit. Adam se angajase ca şofer tocmai la proprietarul unei făbricuţe care producea piese ambutisate (printre altele şi carcase de cartuşe, care se consumă multe în America de Sud:) „Şoferul”, ca toţi şoferii, nu avea altă treabă decât să îl plimbe pe stăpânul maşinii unde dorea acesta şi să aibă grijă de ţinuta şi funcţionarea maşinii. Dar cum o bună parte din timpul său ”boss”-ul stătea la propria lui fabrică „şoferul” nostru, nefiind obişnuit să stea degeaba, a cerut permisiunea să „caşte gura” la utilajele şi procesele tehnologice din fabrică. Dar el nu căsca gura, ci observa. Cu ochi de inginer specialist în domeniu. Din aceste observaţii au rezultat iniţial câteva sugestii pentru îmbunătăţirea modului de lucru, pe care le-a sugerat patronului, şi care au fost surprinzător de eficiente. Restul a decurs parcă de la sine. În scurt timp a schimbat volanul cu planşeta de proiectare , apoi într-un timp şi mai scurt a devenit directorul fabricii. Inovaţii tehnice, experienţe organizatorice, idei de marketing au contribuit la o dezvoltare neaşteptată şi rapidă a fabricii, urmare directă a capacităţii manageriale ale proaspătului director care a devenit -– drept recompensă pentru contribuţiile sale – coproprietar al fabricii şi un om bogat, cu o excelentă şi recunoscută poziţie socială. Cam aici era Adam Pollak atunci când l-am cunoscut, fiind invitatul lui la o copioasă recepţie, pe care a oferit-o delegaţiei economice româneşti din care făceam parte. Cred că ne-am plăcut reciproc. Eram cam de aceeaşi vârstă, de aceeaşi profesiune, de aceeaşi „naţie”, cu acelaşi prieten, întâlnindu-ne, pe nepregătite, la 12.000 de kilometri, într-un oraş cu 9 milioane de locuitori, chiar n-aveam nici-un motiv să nu fi simţit poate chiar instantaneu un sentiment de încredere amicală. Ne-am întâlnit de câteva ori hoinărind prin Lima ca „băieţii”, am savurat împreună deliciile bucătăriei peruane (care ca orice lucru din Peru are rădăcini incaşe:), amabilitatea serviciilor şi frumuseţea apetisantă, dar plină de bun simţ şi bună creştere, a cântăreţelor – cele mai multe acompaniindu-se  cu chitara  –  care, invitate se aşezau la masa ta, cântând pentru tine. Un fel de ”gheişe” sud-americane, dar evident cu alt temperament:). Am fost împreună şi cu soţia lui Adam, la o coridă. Nu am fost în viaţa mea la lupte cu tauri . Pe de o parte mi se părea o barbarie şi un fel de orgie sângeroasă nedemnă de o societate civilizate, pe de altă parte mă fascina această dispută  de dragul luptei între om şi animal, luptă inegală care se termină cu moartea unuia din combatanţi, de regulă animalul, dar – rar de tot- – se mai întâmplă ca omul să fie răpus. Cu o oarecare ezitare am cedat curiozităţii. Nu regret, a fost o experienţă fără egal, nu doar lupta în sine ci mai ales spectacolul şi spectatorii. Un stadion rotund în care lumea (bărbaţi şi femei:)  îmbrăcată elegant şi multicolor ca la un „fashion-show” –  vuia ca pe un stadion de fotbal, încurajând când taurul când toreadorul  cu OLÉ –  îndemn devenit şi la noi  binecunoscut în momente mult mai grave.

Peru, chinezii şi oltenii…

Trujillo 1972

Plăcerea de a fi la Lima şi de a ne bucura de farmecul noilor prieteni şi prietene, vecini şi vecine, şi de atracţiile turistice  a fost întreruptă de obligaţii profesionale, doar nu ne-am dus acolo să ne distrăm, ci să muncim pentru reuşita proiectului. Aveam  de 2-3 ori pe săptămână întâlniri oficiale cu reprezentaţii partenerului nostru Induperu, între timp sosiseră şi cei trei specialişti de la MAN, ei neavând nevoie să fie mai mulţi, ca să se supravegheze unul pe altul. Aveam în program să vizităm locul investiţiei, parcul industrial care se pregătea de zor, era situat la 400 kilometri nord de Lima în oraşul Trujillo, al doilea oraş ca mărime din Peru cu aproape un milion de locuitori. Când ne-am apropiat  de Trujillo, la posturile de radio din maşinile cu care călătoream, a răsunat muzică populară românească şi salutări adresate delegaţiei noastre. Oricât ştim că acestea sunt acte obişnuite de PR, ne-au căzut bine. Alcaldele (primarul) oraşului ne-a invitat să luăm masa la un restaurant chinezesc. Am avut parte de o primire fastuoasă în stil chinezesc, personalul  în straie chinezeşti era format din chinezi autentici, dar surpriza a fost oferită de patronul îmbrăcat şi el în costum chinezesc, dar faţa lui arăta mai degrabă european decât chinez. „Europeanul” ne-a salutat cu un zâmbet larg şi cu un „bine aţi venit” rostit în cel mai pur dialect oltenesc . „Nea Mărin”, stabilit de mulţi ani în Peru, avea mai multe restaurante chinezeşti, în care servea cu succes şi nişte delicioase sarmale olteneşti cărora le zicea ”pacheţele de toamnă cu carne (ceea ce era chiar adevărat:) şi orez” Şirul întâlnirilor noastre neaşteptate s-a încheiat la Lima  la o recepţie  unde a participat „floarea” emigraţiei române din Peru. Erau acolo, regalişti, carlişti, ţărănişti, liberali, foşti legionari, dar şi câţiva intelectuali de bună calitate. Am ascultat o hărmălaie de opinii, noi ferindu-ne să scoatem vreo vorbă cu conotaţii politice. Chiar dacă am fost socotiţi probabil nătângi, mai preferat să tăcem şi am lăsat ”turnătorii” fără trofee. În fine cei trei directori (procurişti) de la MAN, ne-au spus ca au închiriat un elicopter care să-i ducă până la Machu Picchu,  celebra fostă capitală a imperiului incaş şi că mai aveau un loc liber.  M-au invitat (pe spezele lor:) să-i însoţesc în această „aventură”. Nu m-am dus pentru ca să nu iasă vorbe. Şi pe urmă mi-am zis că am să văd Machu Picchu, data viitoare. În euforia unei alte lumi, mi s-a părut că în curând voi putea veni din nou. Acel „în curând” nu s-a mai ivit. Am fost încântat că fiul meu, Roby, într-un incredibil de interesant periplu prin toată America Latină, după 30 de ani (în 2002) a recuperat „pierderea” mea,  ajungând şi la Machu Picchu. (Încă nici eu nu mi-am pierdut speranţa:)

 

Orice început are un sfârşit

Chimbote, Peru La Garza

”Sejurul” nostru în Peru se apropia de sfârşit. S-a dat publicităţii rezultatul licitaţiei, care a fost adjudecată de alte companii spre dezamăgirea (mai ales ) al celor de la MAN.  Pentru noi a fost într-un fel o uşurare, căci dimensiunea şi dificultatea proiectului depăşeau capacitatea noastră reală (nu cea de propagandă care era …nelimitată).  Încă de la plecare prieteni cunoscători m-au sfătuit să fac pe „dracu în patru” şi să-mi „aranjez” o   escală la Madrid unde nu aveam voie (spuneau ei:) să ratez două lucruri: vizitarea Muzeului Prado şi un spectacol de ”flamenco”.  Cu sprijinul prietenilor de la Agenţie, am reuşit. Am ajuns la Madrid spre asfinţit , dar era încă lumină şi puteam privi traseul.  De la aeroport spre  hotel am luat un taxi şi pe drum, de la şoferul de taxi, am primit –  într-o ciudată limbă ”Spanglish” 🙂 pe care, culmea o şi înţelegeam –  primele şi cele mai cuprinzătoare informaţii despre Spania lui Franco unde, în ciuda dictaturii, domnea o libertate mult mai largă decât în „dermocraţia noastră socialistă”. Prima surpriză care m-a şocat au fost nişte afişe mari, in culorile alb-albastru, cu bine cunoscuta puşculiţă Keren Kayemeth (Fondul Naţional pentru Israel) atât de familiară în perioada adolescenţei mele sioniste şi pe care nu o mai văzusem în spaţii publice din 1949 când a fost interzisă Mişcarea Sionistă în România. Am fost şocat pentru că regimul Franco  a fost un regim fascist, aliat cu Germania hitleristă în pragul celui de Al Doilea Război Mondial, a cărei uvertură a fost războiul pierdut de Spania republicană. Franco însă a păstrat neutralitatea Spaniei în războiul mondial şi nu a aderat la politica hitleristă de exterminare a evreilor din Europa. Nu a fost un prieten al evreilor, dar a permis tranzitul prin Spania a câtorva mii de evrei care au reuşit să fugă din infernul nazist, nu a permis introducerea în Spania a legilor rasiale  de la Nüremberg, argumentând că edictul de expulzare a evreilor din 1492 era încă în vigoare şi deci orice altă legislaţie antievreiască era fără obiect. Inchiziţia spaniolă a avut grijă ca edictul de expulzare să fie aplicat întocmai. Mii de evrei s-au convertit atunci să scape cu viaţă, dar rămânând mai departe fideli iudaismului în intimitatea lor familiară. Aceşti „marani” au perpetuat într-un anume sens continuitatea culturii iudaice în Spania. Cei care nu s-au convertit –  marea majoritate a evreilor spanioli(sefarzi) –  s-au răspândit în toată lumea dar mai ales în Imperiul Otoman şi în Africa de Nord. Unii au ajuns  clandestin cu vase expediţionare spaniole şi portugheze în America de Sud. De frica inchiziţiei s-au stabilit în zone greu accesibile, în nordul Peru (regiunea Cajamarca) sau în jungla Amazoanelor (regiunea Iquitos).  Comunitatea evreilor din Iquitos există şi în zilele noastre  Din cei 3000 de evrei care trăiesc în Peru câteva sute fac parte din această mică comunitate, desigur  marea majoritate locuiesc în Lima.

O altă întâlnire „miraculoasă”

Flamenco la Madrid

Până am ajuns la hotel şi m-am înregistrat, s-a făcut seara. Nici vorbă de Muzeul Prado. Rămânea să caut un local cu ”flamenco” acest faimos şi ispititor dans spaniol. Amabila tânără de la recepţie mi-a recomandat un tur de noapte la câteva baruri din Madrid, printre care şi un bar cu flamenco  M-am urcat în minibuzul  gata de plecare şi m-am aşezat pe singurul loc liber  lângă un tânăr . În autobuz erau doar perechi aşa că am înţeles că nu am alternative decât să-mi petrec noaptea în compania acelui tânăr care părea „inofensiv”:) La primul bar am intrat în vorbă folosind primul gest de socializare – pe atunci eram fumător – şi i-am oferit partenerului ad-hoc, o ţigară, La rândul lui mi-a oferit „un foc”. Chibriturile îmi-erau cunoscute, din Peru:) Imediat s-a legat discuţia dintre noi povestindu-ne, unul celuilalt,  impresiile despre Ţara Soarelui (de la chibrituri până la bancnote ”Sol”- soare – era numele dominant şi imaginea lui stilizată omniprezentă)  În treacăt am pomenit   numele lui Adam Pollak ca o persoană remarcabilă pe care am cunoscu-o în timpul sejurului meu în Peru .La care comeseanul meu tânăr mi-a replicat senin ”el este unchiul meu”:) Evident după ce mi-am revenit din surpriza unei asemene potriviri absolut improbabile, am petrecut o noapte plăcută, cu tânărul israelian care îşi făcuse excursia tradiţională de după încheierea celor 3 ani de armată. Am savurat împreună ”Madrid by night” şi  mai cu seamă inegalabilul dans ”flamenco” pentru care poposisem, de fapt,  la Madrid. Multe alte evenimente s-au succedat în viaţa mea, a familiei  mele, a ţării şi chiar a lumii  şi doar foarte rar, din când în când mai primeam fragmente de veşti despre Peru şi chiar despre Adam Pollak. Am păstrat nostalgia timpului scurt dar plăcut petrecut în Peru.

 

Evreii care au traversat ecuatorul

Cele mai frecvente informaţii  din America de Sud le-am primit în ultimii 20 de ani prin Organizaţia Sionistă Mondială. Ca preşedinte al Asociaţiei Sioniste din România (ASR) am devenit membru al Consiliului General al WZO (World Zionist Organization) şi am participat frecvent la întâlnirile periodice ale  conducătorilor organizaţiilor sioniste din lume. America Latină a fost una dintre „oazele” în care şi-au găsit refugiu numeroşi evrei goniţi din Europa, de pogromuri, legi rasiale, deportări, începând  de prin 1870. Au fost şi încercări pre-sioniste de a găsi acolo un spaţiu vital pentru zeci de mii de evrei lipsiţi de adăpost şi resurse existenţiale. Diaspora evreiască din America de Sud  a devenit semnificativă, mai ales după cel de Al Doilea Război Mondial, în special în Argentina, (peste cinci sute de mii de evrei) Brazilia (cca150 de mii) în restul ţărilor (Chile, Uruguay, Mexic, Venezuela, ş.a.) cca !50 de mii. O vie activitate sionistă caracteriza viaţa evreiască din America de Sud şi valuri de Alia au contribuit la consolidarea prezenţei acestor evrei vorbitori  mai ales de limbă spaniolă, în Israel. În Peru numărul evreilor s-a menţinut constant la o cotă joasă (în jur de trei mii), dar rolul jucat de ei în viaţa economică şi politică a ţării a fost incomparabil mai important decât impactul lor demografic. Cam in perioada şederii mele la Lima s-a conturat ideea unei zone de comerţ liber şi de uniune vamală între ţările din vestul continentului dominat de zona muntoasă. Pactul Andin (Bolivia, Ecuador, Columbia, Chile şi Peru) în care Peru – cea mai mare şi mai bogată din aceste ţări –  urma să joace rolul de „lider”.  Proiectele de industrializare (printre care şi parcul industrial din Trujillo) aveau în vedere perspectiva acestei ”pieţe comune”. Democratizarea conducerii politice se impunea cu precădere. O succesiune de militari deveniţi preşedinţi,  prin lovituri de stat, nu au fost în măsură să servească acestui deziderat. Personalitatea remarcabilă a lui Belaunde Terry, un intelectual de marcă, animatorul partidului Acţiunea Populară, a readus de două ori (1965 şi 1980) Peru pe calea progresului democratic, al libertăţii presei,  dar pentru o scurtă vreme , întreruptă brutal de mişcările cu iz comunisto-anarhist Sendero Luminoso şi Tupac Amaru. A fost atribuit unui japonez naturalizat în Peru –Alberto Fujimori – meritul de a fi restabilit ordinea ţării, perturbată de aceste mişcări ”revoluţionare”. După 10 ani de prezidenţie, Fujimori  (supranumit El Chino) a fost nevoit să fugă din Peru, din cauza unui uriaş scandal de corupţie de care el se făcuse vinovat.

Prietenul preşedintelui

Adam Pollack cu preşedintele Toledo şi Garcia Marquez

Preşedintele care i-a urmat a fost Alejandro Toledo, primul preşedinte  băştinaş amerindian. Pentru a sublinia acest moment istoric, inaugurarea preşedinţiei la Lima a fost urmată de o ceremonie care a avut loc în 29 Iulie 2001, la Machu Picchu, capitala pierdută a Incaşilor. Alejandro Toledo unul din cei 16 copii ai unei familii sărace, de ţărani indigeni care în copilărie îşi câştiga puţinii bani ca lustragiu, cu o ambiţie şi un efort  ieşit din comun a absolvit liceul – primul  absolvent al unui liceu din toată familia sa  – la Chimbote un oraş în nord pe coasta Pacificului, port de pescari, care dintr-un sat de o mie de locuitori a crescut în secolul XX,  devenind un oraş cu 350 de mii de locuitori.  Alejandro a devenit jurnalist la un ziar local. În 1965 un cutremur urmat de un tsunami a distrus oraşul. Organizaţii de ajutor americane l-au susţinut pe tânărul ambiţios să-şi continue studiile în Statele Unite. A obţinut rezultate strălucite, calificări academice de mare prestigiu la celebra Stanford University. Aici a cunoscut o studentă originară din Israel, Eliane Karp, cu care s-a căsătorit, Eliane Karp devenind prima „First Lady” evreică din istoria Peru.

Eliane Karp şi preşedintele Toledo

Preşedinţia lui Alejandro Toledo a constituit o perioadă specială în istoria ţării, însoţită de 4 ani consecutivi de creştere economică, de reforme remarcabile în educaţie, sănătate, administraţie şi restabilirea drepturilor şi demnităţii indigenilor. Printre prietenii lui apropiaţi, poate cel mai apropiat de el, a fost Adam Pollak.  Adam a continuat ascensiunea ca om de afaceri de succes fiind considerat unul din cei mai importanţi oameni de afaceri, cu participări şi interese însemnate în industria petrolului şi industria extractivă. Împreună cu soţia lui Mariana joacă un rol important şi binefăcător în societatea peruană şi susţine apropierea şi bunele relaţii între Peru şi Israel. Nu este singurul evreu cu contribuţii remarcabile în politica peruană; David Waisman a fost vicepreşedintele Republicii (2001-2006); Salomon Lerner Ghitis a fost prim ministru (2011); Efraim Goldenberg a fost prim-ministru (1994-1995) ministru de externe  şi ministru de finanţe (1999-2000) .

Familia Pollack. Adam, soţia sa Mariana şi cele două fiice

Nu aş fi scris aceste rânduri, dacă nu s-ar fi întâmplat încă o „întâlnire miraculoasă” cu Adam Pollak. Un văr al lui, George Farkas,  un baabelian împătimit, care scrie lucruri deosebite în revista noastră  Baabel a scris acest ferpar în amintirea lui  Farkas Jenö, un evreu din Cluj care s-a întors spre veşnicie după 103 ani de viaţă. Şi am aflat astfel că Adam Pollak, ruda lui apropiată este bine, sănătos şi împlinise, cu câteva zile în urmă, 80 de ani.

AD MEA V’ ESRIM  Adam.!

Mă bucur că după 44 de ani am devenit oficial prieteni. Pe Facebook şi pe bune! Poate ne şi revedem la Lima sau  –  de ce nu  –  la Ierusalim :)?!
Tiberiu Roth, 25 decembrie 2016

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Virgiliu Ganea commented on January 1, 2017 Reply

    Exceptional articol despre prietenul meu drag,Adam,cu care am fost coleg de an la Politehnica din Bucuresti si coleg de camera la caminul studentesc si cu care ma intalnesc in fiecare vara cand vine in Romania..Toate etapele pe care Adam le-a parcurs plecand dela 0 intr-o tara complet straina si de unde a ajuns unul din cei mai importanti oameni din America de Sud.Cred ca daca cineva ar face un film despre viata si cariera lui Adam ar avea un succes deosebit ori unde in lume.
    Va felicit din toata inima pentru acest articol si va urez:
    LA MU,TI ANI !
    Cu toata consideratia,
    Virgiliu Ganea ,p.H.D

  • Teșu Solomovici commented on December 31, 2016 Reply

    L-am cunoscut și eu pe Adam Pollack, prin soția mea, Marta, și ea clujeancă. Venise în Israel, s-a stabilit pentru o vreme în Israel, unde a dezvoltat o afacere uriașă: „Sismica”, pe care a lansat-o la Bursă. Un om remarcabil. „Portretul” său făcut de Tiberiu Roth e viu și interesant. Teșu Solomovici

  • DORA FRADIS commented on December 30, 2016 Reply

    Il felicit pe D-l Roth pentru foarte interesanta poveste traita in Peru dar, mai ales pentru datele bine documentate despre evreii din America de Sud si nu numai.
    Jerome Moses

  • Plugaru Valer commented on December 29, 2016 Reply

    Renunt la a observa preocuparea autorului pentru a populariza viata evreiasca ori unde o intalneste si o observa (cu ravna si nu lipsit de concluzii). Fac aceasta pentru a-i ura sa se intample si sa fie intr-un ceas bun.
    Cu stima, V. Plugaru.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *