Iosif Fermo (1879-1953), ziarist evreu de origine sefardă, a trăit o viață tumultuoasă, probabil foarte interesantă, incitantă, total diferită de cea a majorității contemporanilor săi proveniți din aceleași condiții etnice, sociale economice și culturale. Chiar și după atâția ani de la deces, acest personaj deosebit de complex, ca fețele unui caleidoscop, mai poate suscita discuții din numeroase puncte de vedere, atât între cei tineri, cât și între cei mai vârstnici și foarte bătrâni, pentru că el a făcut totdeauna valuri în jurul său, probabil de cele mai multe ori fără să vrea.

Imediat după 1989, când au reapărut partidele politice istorice, un jurnalist respectabil de la TVR și apoi alții, l-au pomenit cu diferite ocazii şi nu totdeauna de bine.

Cine a fost Iosif Fermo? A fost fiul lui Avram Fermo, provenit dintr-o familie foarte veche și bogată de evrei sefarzi, căsătorit cu o foarte tânără fată din familia Mircuș, despre a cărei bogățieNicolae Filimon spune în romanul Ciocoii vechi și noi că ar fi fost „cea mai bogată familie din București, căreia îi aparțineau toate clădirile de la gârlă (Dâmbovița) până la Cișmeaua roșie” (adică Piața Matache, deci întreaga viitoare Cale a Victoriei). Zestrea miresei, Solange Mircuș, ar fi fost de două milioane de galbeni. Avram Fermo și Solange au avut patru copii: Michel, Jaques, Iosif și Sophie.

Din legendele auzite de urmași, familia Mircuș a avut un rol important în găsirea terenului și realizarea cimitirului Bellu spaniol, unde bogătașii sefarzi se odihnesc pentru vecie, amintiți de monumente funerare deosebit de frumoase.

Solange Mircuș

Un unchi al lui Iosif Fermo, din familia Mircuș, un om cult, preocupat de artă, a fost cel care a adus în țară primele spectacole de operă italiană și teatru în limba franceză, cunoscut fiind apetitul pentru spectacole al locuitorilor din Bucureștii de altă-dată. Amintesc aceste amănunte pentru a intui mediul în care s-a născut și trăit I. Fermo.

Puținele date personale și încuviințarea de a scrie acest articol le-am obținut de la urmașii lui. În fața lor se vorbea  în șoaptă despre soarta tristă a bunicului.

I. Fermo era un om total ieșit din tipare. La 17 ani, după bacalaureat, a plecat de unul singur la Paris și prima sa ocupație a fost cea de ambalator la Galeriile Lafayette, franceza fiindu-i la fel de cunoscută ca și limba română. Și așa a ajuns ziarist.

Ani de zile a pendulat între Paris și București, reușind pe parcurs să-și facă numeroși prieteni, în cercuri din ce în ce mai sus-puse, mai ales gazetari și oameni politici, cu singurul scop declarat de a promova relații cât mai strânse franco-române, în avantajul surorii mai mici, România. Am putea spune că a fost un mare patriot român, așa cum susținea el însuși. În acest context a reușit să scoată și o revistă. Avea relații din ce în ce mai extinse și mai influente până la cel mai înalt nivel la Paris. Se pare că acesta i-a și rămas crezul care i-a condus și i-a marcat viața.

Se prezenta singur ca „liber cugetător”, adică ateu declarat, și nu a frecventat cercuri evreiești de niciun fel, deși nu și-a negat niciodată originea, dar nici cei din jur, fie ei evrei sau români, nu-l lăsau niciodată s-o uite.

Prima lui soție a fost evreică, o domnișoară Roth, dar au divorțat repede, iar fiicele în vârstă de 2 și 4 ani au rămas în grija tatălui, ceea ce era mai puțin obișnuit.

Fermo cu cei doi copii, la mare

A doua soție a fost Eliza Dumitrescu, descendenta unei vechi familii de boieri români care își puteau dovedi originile până la Brâncoveni și la Matei Basarab, dar și rudenia cu o veche familie austriacă. Din această căsnicie s-au născut trei băieți și o fată, care au trăit în bună înțelegere cu cele două surori mai mari.

Trei dintre cei patru copii s-au născut la Paris. Atunci când avea bani, trăiau în condiții foarte bune, chiar lângă Champs-Élysées, rue Galilée nr.2. Când locuia la București au fost perioade în care erau nevoiți să se mulțumească cu locuințe mai modeste și să se descurce cu puținii bani pe care îi câștiga ziaristul fără o leafă fixă.

Activitatea ziaristică a lui I. Fermo se întinde pe o perioadă lungă, cu mari zguduiri sociale și politice în Europa și în afara ei (Primul Război Mondial, marea criză economică, ascensiunea lui Hitler și Mussolini, cel de al Doilea Război Mondial, Cortina de fier, etc). A fost prieten și consultant de politică externă al multor politicieni români, în special al lui Tache Ionescu, și a pledat tot timpul pentru intrarea României în primul război alături de Franța. Dar era prieten și cu oameni de litere, în mod special cu Gala Galaction. Fermo a călătorit foarte mult în calitate de ziarist. A fost singurul jurnalist primit de ultimul sultan și după abdicarea acestuia a fost bun prieten chiar cu făuritorul revoluției din Turcia, Mustafa Kemal Atatürk. Adesea călătorea cu familia și evenimentele din Rusia i-au surprins tocmai la Petersburg. A văzut revoluția în direct, din hotel. A reușit chiar să-i ia un interviu lui Lenin pentru Daily Telegraph. În ultima zi în care ziariștii occidentali puteau părăsi Rusia a plecat la Londra, apoi la Paris și în cele din urmă la București.

Brevetul pentru Ordinul Legiunii de Onoare al Franţei

Nu am putut desluși cum câștiga bani suficienți pentru a întreține o familie atât de numeroasă. Probabil că era un fel de freelancer. Dar bunul său cel mai de preț erau cunoștințele sale în politică externă și de aici legătura sa strânsă cu Nicolae Titulescu pe care l-a însoțit în toate călătoriile, inclusiv la Liga Națiunilor, ajutîndu-l la făurirea Micii Antante, un proiect politic demn de secolul XXI. Aș zice că era un fel de consilier particular al lui N. Titulescu în anii cei mai buni și mai fertili ai acestui mare politician. Din păcate, îi 1937 Titulescu a fost silit să se expatrieze, întâi la Geneva și apoi în Franța. I. Fermo a rămas la București, continuând să scrie pentru ziare locale și să livreze știri diverselor agenții de presă, sau ziare.

Dar evenimentele s-au precipitat și începutul celui de a Doilea Război Mondial era iminent. I. Fermo și-a început colaborarea permanentă cu Universul, socotit atunci cel mai important ziar, cu orientare de dreapta, condus de Stelian Popescu. A continuat să lucreze în domeniul politicii externe, atât de controversate în acea perioadă. Polemicile lui cu Tudor Teodorescu-Braniște (tot evreu) de la ziarul de stânga Dimineața, erau vestite, dar asta nu-i împiedica să-și bea împreună cafeluța, mai ales că Fermo era văr bun cu soția adversarului său.

Și totuși, odată cu instalarea dictaturii regale, apoi antonesciene și ulterior adoptarea legilor rasiale împotriva evreilor, a făcut un compromis de neiertat pentru un profesionist de talia lui. Deși ca evreu nu mai avea drept de semnătură la un ziar român, a rămas totuși la Universul și a continuat să-și scrie articolele la pagina de politică externă, iscălite A.B., sau sub semnătura lui Stelian Popescu. Era un lucru bine cunoscut de ziariștii timpului că I. Fermo e „negrul” lui Stelian Popescu.

Nu încerc să-l scuz, să spun că altfel ar fi rămas muritor de foame. Avea și o familie numeroasă, obișnuită cu un anumit standard de viață, pe care nu și l-a putut satisface decât în aceste condiții umilitoare, mai ales că se pare că Stelian Popescu îl plătea mult sub nivelul obișnuit pentru un ziarist de talia lui. A fost nevoit să se mute tocmai în cartierul Sebastian, nu cel mai stimat atunci, și a resimțit din plin ce înseamnă să nu-ți poți iscăli articolele cu propriul nume. A trebuit să înghită ironiile și oprobiul colegilor ziariști, fără să știm azi ce a simțit cu adevărat. Scriitorul I. Ludo, vestit pentru pamfletele sale, îl lua peste picior și-l numea „segălică al boss-ului său”.

Nu pot să cred că aceasta și alte atenționări l-au lăsat rece pe ziaristul care fusese decorat în 1937 de către președintele Republicii Franceze cu ordinul de Cavaler al Legiunii de Onoare ca redactor de politică externă la jurnalul Universul din București, mai ales având în vedere că politica externă a României se schimbase cu 180 grade și România își arăta fără niciun echivoc adeziunea față de al Treilea Reich. Aceasta era și poziția ziarului Universul în anii dinaintea și apoi din timpul războiului antisovietic. Nu înțeleg cum a putut lucra în postura de „negru”, dar poate că ziariștii din vocație pot scrie orice… Mulți o fac și acum schimbându-și rapid atitudinea. Personal cred că el a suferit în acei ani, când singura lui fiică din a doua căsnicie, cu mamă româncă, era socotită de autorități evreică și nu s-a putut căsători cu logodnicul ei, român, din cauză că el, tatăl miresei, era evreu. Tinerii s-au căsătorit abia după 23 August 1944. Ce poveste paradoxală!! Dar I. Fermo nu s-a botezat la fel ca alții, ca să-i fie mai ușor. Mai mult, chiar unul din fiii săi era membru PCR în ilegalitate. Și ce-o fi fost în inima lui când a aflat că propriul său frate, Jaques, director de teatru, rămas la Paris, a murit la Auschwitz? Poate că totuși a regretat faptul că prin scrisul său a colaborat vrând-nevrând cu călăii fratelui său.

Și toate astea s-au întâmplat într-o singură viață!!

Dar povestea nu s-a terminat. A continuat și după 1945 să scrie la Universul și să trimită știri la agențiile de presă străine cunoscute anterior. Şi asta i-a fost fatal. În 1950 a fost arestat în urma unei știri minore trimise la France-Presse. A urmat un proces greu și cu toate că a fost apărat de un avocat bun (evreu) care a cerut clemență – având în vedere vârsta de peste 71 de ani și sănătatea precară – a fost condamnat la 10 ani temniță grea. Avocatul a spus că era, de fapt, o condamnare la moarte și așa a și fost.

Certificatul de deces de la închisoarea din Aiud

A murit în 1953, la Aiud, la 74 ani, de „congestie pulmonară”. Familia a primit actul de deces și hainele lui. Nu se știe unde a fost înmormântat. Imediat după proces soția a fost sfătuită să divorțeze, pentru a-și apăra copiii și nepoții de faptul că aveau un tată și bunic condamnat politic.

Când alți foști condamnați au relatat familiei ce bun povestitor era, ce om prietenos, etc., durerea celor care l-au iubit a fost și mai grea.

Cele două fiice mai mari și doi dintre fii (nu cel care era comunist) au ajuns în Franța. Unul dintre ei a fost ajutat să găsească de lucru chiar de Maurice Schumann, (om politic, ziarist și apoi ministru de externe al lui Georges Pompidou) deoarece acesta îi cunoscuse tatăl.

Soția a fost nevoită să se mute din locuința din Sebastian. A locuit la familia ei și în cele din urmă la fiică, ajutând-o cu mare dăruire la creșterea nepoților.

E tragic că numele I. Fermo și Menahem Fermo apar împreună cu dosarele marilor procese făcute în prima parte a anilor 50 evreilor sioniști, procese cu mare răsunet în străinătate. Dosarele se află la Muzeul Holocaustului de la Washington. E vorba de rude ale lui I. Fermo care au luat mult mai târziu legătura cu o nepoată a familiei.

Fermo nu a putut scăpa nici după moarte de stigmatul de a fi evreu, deși nu a fost niciodată alături de etnia sa, prin nici o luare de poziție, dar nici nu s-a dezis public de aceasta. În tot ce s-a scris despre el în timpul vieții și după moarte e etichetat ca „evreul I.Fermo”. Păstrând proporțiile, cam același destin l-a avut și Heinrich Heine, care deși s-a botezat în speranța de a putea scrie nelimitat, i s-a reproșat că e evreu și până astăzi apare în toate biografiile sale ca scriitor german de etnie evreiască.

Din toată această poveste tragică au rămas numai nepoții care nu și-au putut cunoaște bunicul decât din amintiri șoptite de cei din jur.

Mirjam Bercovici