IOSIF AVRAM FERMO, un nume neobişnuit, un om neobișnuit, un evreu neobișnuit.

Iosif Fermo (1879-1953), ziarist evreu de origine sefardă, a trăit o viață tumultuoasă, probabil foarte interesantă, incitantă, total diferită de cea a majorității contemporanilor săi proveniți din aceleași condiții etnice, sociale economice și culturale. Acest personaj deosebit de complex ca fețele unui caleidoscop, chiar și după atâția ani de la deces, poate suscita discuții din numeroase puncte de vedere, atât între cei tineri, cât și între cei mai vârstnici și foarte bătrâni, pentru că el a făcut totdeauna în jurul său valuri, probabil fără să vrea, de cele mai multe ori.

Imediat după 1989, când au reapărut partidele politice istorice, un jurnalist respectabil de la tvr și ulterior alții, l-au pomenit cu diferite ocazii şi nu totdeauna, de bine.

Cine a fost Iosif Fermo ? A fost fiul lui Avram Fermo, provenit dintr-o familie foarte veche și bogată de evrei sefarzi, căsătorit cu o foarte tânără fată din familia Mircuș, despre a cărei bogăție în romanul ,,Ciocoii vechi și noi”, Nicolae Filimon spune că „Ar fi fost cea mai bogată familie din București căreia îi aparțineau toate clădirile de la gârlă (Dâmbovița) până la Cișmeaua roșie” (adică până la Piața Matache, deci întreaga viitoare Calea Victoriei). Zestrea mamei lui Iosif Fermo (Solange Mircuș) ar fi fost de 2 milioane de galbeni. Avram Fermo și Solange au avut 4 copii, Michel, Jaques, Iosif și Sophie.

Din legendele auzite de urmași, familia Mircuș a avut un rol important în găsirea unui loc și realizarea cimitirului Bellu spaniol unde bogătașii sefarzi se odihnesc pentru vecie și monumentele lor funerare sunt deosebit de frumoase.

Solange Mircus mama lui Fermo

Un unchi al lui I. Fermo, din familia Mircuș, un om cult, preocupat de artă, a fost un fel de agent voluntar care a adus în țară primele spectacole de operă italiană și teatru în limba franceză, cunoscut fiind apetitul pentru spectacole al locuitorilor din Bucureștii de altă dată. Amintesc aceste amănunte pentru a intui mediul în care s-a născut și trăit I. Fermo.

Puținele date personale și încuviințarea de a scrie acest articol le-am obținut de la urmașii lui I. Fermo care își aduc aminte de bunicul lor, Iosif Fermo. În fața lor se vorbea  în șoaptă despre soarta tristă a bunicului.

I. Fermo era un om  total ieșit din tipare, deoarece la 17 ani, după bacalaureat, a plecat de unul singur la Paris și prima sa ocupație ca să se întrețină, a fost cea de ambalator la Galeriile Lafayette, franceza fiindu-i limbă la fel de cunoscută ca și cea română. Și așa a ajuns ziarist. Din păcate nu pot da amănunte despre cine i-ar fi fost mentor sau l-ar fi ajutat.

Ani de zile a pendulat între Paris și București, reușind pe parcurs să-și facă numeroși prieteni, în cercuri din ce în ce mai suspuse, mai ales gazetari și oameni politici, cu un singur și ferm scop declarat, de a promova relații cât mai strânse franco-române, în avantajul surorii mai mici, România. Am putea zice că a fost un mare patriot român, așa cum susținea el însuși. În  acest context a reușit  să scoată și o revistă care a apărut o vreme, având relații din ce în ce mai extinse și mai influente până la cel mai înalt nivel la Paris. Se pare că acesta i-a și rămas crezul care i-a condus și marcat viața.

Se prezenta singur ca „liber cugetător” când răspundea la această întrebare cheie, adică ateu declarat și nu a frecventat cercuri evreiești de nici un fel, deși nu și-a negat niciodată originea, dar nici cei din jur, evrei sau români nu-l lăsau niciodată s-o uite.

Prima lui soție a fost evreică, o domnișoară Roth. Împreună au avut 2 fiice dar au divorțat repede, fiicele în vârstă de 2 și 4 ani rămânând în grija tatălui, ceea ce era mai puțin obișnuit.

Fermo cu cei doi copii, la mare

A doua soție a fost Eliza Dumitrescu, descendenta unei familii foarte vechi de boieri români, care-și puteau dovedi originile până la Brâncoveni și chiar la Matei Basarab, dar și rudenia cu o veche familie austriacă. Din această căsnicie s-au născut 4 copii, 3 băieți și o fată, care au copilărit și au trăit în bună înțelegere cu cele 2 surori mai mari până la sfârșitul vieții lor.

Nu pot da date exacte cu privire la timpul cât a locuit la Paris unde s-au și născut 3 dintre cei 4 copii. Știu numai că atunci când avea bani trăiau în condiții foarte bune, chiar lângă Champs-Élysées., rue Galilée nr.2. Şi atunci când locuia la București au fost perioade când erau nevoiți să se mulțumească cu locuințe  mai modeste și să se descurce cu puținii bani pe care-i câștiga ziaristul fără o leafă fixă.

Activitatea ziaristică a lui I. Fermo se întinde pe o perioadă lungă de timp, perioadă cu mari zguduiri sociale și politice în Europa și în afara ei (Primul Război Mondial, anii depresiunii mondiale în economie,  ascensiunea lui Hitler și Mussolini, cel de al Doilea Război Mondial, Cortina de fier, etc).

E de menționat însă că a fost prieten și consultant de politică externă al multor politicieni români, în special al lui Tache Ionescu, și a pledat tot timpul pentru intrarea României în primul război alături, de Franța.  Dar era prieten și cu oameni de litere, în mod special cu Gala Galaction. Fermo a călătorit foarte mult în calitate de ziarist. A fost singurul jurnalist pe care l-a primit ultimul sultan, dar în mod neobișnuit, după abdicarea acestuia, a fost bun prieten chiar cu făuritorul revoluției din Turcia, Abdul Kemal Atatürk. De multe ori călătorea cu familia și evenimentele din Rusia i-au surprins tocmai  la Petersburg. A văzut revoluția în direct, din hotel. A reușit chiar să-i ia un interviu lui Lenin, pentru Daily Telegraph. În ultima zi posibilă oferită de noua stăpânire sovietică ziariștilor occidentali de a părăsi Rusia, reușește să plece via Anglia, Londra, să ajungă la Paris și în cele din urmă, mult mai târziu la București.

Brevetul pentru Ordinul Legiunii de Onoare al Franţei

Nu am putut desluși care era modul lui de a câștiga bani suficienți pentru a întreține o familie atât de numeroasă. Probabil că era un fel de „freelancer”. Dar cel mai important lucru pe care l-a putut oferi  au fost cunoștințele sale în politică externă și de aici legătura sa strânsă cu Nicolae Titulescu, pe care l-a însoțit în toate călătoriile inclusiv la Liga Națiunilor și l-a ajutat la făurirea Micii Antante, un proiect politic demn de secolul 21. Aș zice că era un fel de consilier particular al lui N. Titulescu în anii cei mai buni și fertili ai acestui mare politician. Din păcate, Titulescu a fost silit să se expatrieze în anul 1937, întâi la Geneva și apoi în Franța și I. Fermo a rămas la București, continuând să scrie pentru ziare locale și să livreze știri diverselor agenții de presă – France Presse – sau ziare  ca Daily Telegraph ș.a. Dar evenimentele s-au precipitat și începutul celui de a doilea război mondial era iminent. Nu știu exact de când a început colaborarea lui permanentă cu ziarul „Universul”, socotit atunci cel mai important ziar, cu orientare de dreapta, având ca director pe Stelian Popescu, și a continuat să lucreze în domeniul politicii externe, atât de controversate în acea perioadă. Polemicele dintre articolele lui cu cele ale lui Tudor Teodorescu Braniște (evreu) de la ziarul concurent „Dimineața”, declarat de stânga, erau vestite. Dar asta nu i-a împiedicat să-și bea împreună cafeluța, mai ales că Fermo era văr bun cu soția adversarului său.

Și totuși, odată cu instalarea dictaturii regale, apoi antonesciene și ulterior, ca urmare a intrării României în războiul antisovietic și adoptarea legilor rasiale împotriva evreilor, nu înțeleg ce l-a determinat să admită un compromis de neiertat pentru un profesionist de talia lui, deși fiind evreu  nu mai avea drept de semnătură ca ziarist la un ziar român, a rămas totuși la Universul și a continuat să-și scrie articolele la pagina de politică externă, iscălite A.B. sau sub semnătura lui Stelian Popescu. Era un lucru bine cunoscut de ziariștii timpului că  I. Fermo e „negrul” lui Stelian Popescu.

Nu pot să încerc să-l scuz și să spun că altfel n-ar fi avut bani nici de pâine, mai ales că avea o familie numeroasă, obișnuită cu un anumit standard de viață, pe care altfel nu și l-ar mai fi putut satisface decât  în aceste condiții umilitoare, mai ales că se pare că Stelian Popescu îl plătea mult sub nivelul obișnuit pentru un ziarist de talia lui. A fost nevoit să se mute tocmai în cartierul Sebastian, nu cel mai stimat atunci și a resimțit, cred din plin ce înseamnă să nu-ți poți iscăli articolele scrise cu propriul nume. A trebuit să înghită ironiile și oprobiul colegilor ziariști, fără să știm azi ce a simțit cu adevărat. Scriitorul I. Ludo, vestit pentru pamfletele sale îl lua peste picior și-l numea „segălică al bossului său”.

Nu  pot să cred că aceasta și alte atenționări l-au lăsat rece pe ziaristul care fusese decorat în 1937 de către președintele Republicii Franceze cu ordinul de Cavaler al Legiunii de Onoare ca redactor de politică externă la jurnalul „Universul” din București, mai ales având în vedere politica externă a României care se schimbase cu 180 grade și România își arăta fără nici un echivoc adeziunea față de al Treilea Reich. Aceasta era și poziția ziarului Universul, în anii care au precedat și apoi în timpul războiului antisovietic.  Mi-e greu să înțeleg cum a mai putut lucra chiar în postura de „negru”, dar poate că ziariștii din vocație pot scrie orice… Mulți o fac și acum schimbându-și rapid atitudinea. Personal cred că el a suferit în acei ani când singura lui fiică din a doua căsătorie, cu mamă româncă, era socotită de autorități evreică și nu s-a putut căsători cu logodnicul ei, român, din cauză că el, tatăl miresei, era evreu. Tinerii s-au căsătorit numai după 23 August 1944. Ce poveste paradoxală !! Dar I. Fermo nici măcar nu s-a botezat în acel timp ca alții, ca să-i fie mai ușor. Mai mult, chiar unul din fiii săi era membru PCR. în ilegalitate.  Și dacă mă gândesc ce-o fi fost în inima lui când după 1945 a aflat că propriul său frate, Jaques, director de teatru, rămas la Paris a murit la Auschwitz, poate totuși a avut regrete față de faptul că prin scrisul său a colaborat vrând, nevrând, cu călăii fratelui său.

Și toate astea s-au întâmplat într-o singură viață !!

Dar povestea nu s-a terminat. A continuat să scrie la Universul și să trimită știri la agențiile de presă străine cunoscute anterior și după 1945. Şi asta i-a fost fatal.

În 1950 a fost arestat în urma unei știri minore trimise la France-Presse, se pare,  și a urmat un proces greu, individual și cu toate că a fost apărat de un avocat bun (evreu) care a cerut clemență – având în vedere vârsta, peste 71 de ani, și starea de sănătate precară – a fost condamnat la 10 ani temniță grea. Avocatul a spus că era, de fapt, o condamnare la moarte și așa a și fost.

Certificatul de deces de la închisoarea din Aiud

A murit în 1953, la vârsta de 74 ani, la Aiud, de „congestie pulmonară”. Familia a primit actul de deces și legătura cu hainele rămase. Nu se știe unde a fost înmormântat. Soția a fost sfătuită imediat după proces să divorțeze, ca să apere astfel pe copii și pe nepoți de faptul că aveau un tată și bunic condamnat politic.

Faptul că alți foști condamnați au povestit ulterior familiei ce bun povestitor era, ce om prietenos, etc., a accentuat durerea celor care l-au iubit.

Cele două fiice mai mari și doi dintre fii (nu cel care era comunist) au ajuns în Franța, unde unul dintre ei a fost ajutat să găsească de lucru, deoarece îi cunoscuse tatăl, chiar de Maurice Schumann, om  politic, ziarist și ulterior ministru de externe al lui Georges Pompidou.

Soția a fost nevoită să se mute din locuința din Sebastian. A locuit la familia ei și în cele din urmă la fiică unde a ajutat cu mare dăruire la creșterea nepoților.

Tragic e că numele I. Fermo și Menahem Fermo apar împreună cu dosarele marilor procese făcute în prima parte a anilor 50 evreilor sioniști, procese cu mare răsunet în străinătate, dosare care se află la Muzeul Holocaustului de la Washington. E vorba de rude ale lui I. Fermo care au luat mult mai târziu legătura cu o nepoată a familiei.

Fermo nu a putut scăpa nici mort de stigmatul de a fi evreu, deși prin nici o luare de poziție vreodată nu a fost alături de etnia sa, repet, dar nici nu s-a dezis public de aceasta. În tot ce s-a scris despre el în timpul vieții și după moarte, e etichetat ca evreul I.Fermo. Păstrând proporțiile, cam același destin l-a avut și Heinrich Heine, care deși s-a botezat în speranța de a putea scrie nelimitat, în viață fiind, i s-a reproșat că e evreu, și azi în continuare, în toate biografiile sale apare ca scriitor german, de etnie evreiască.

Din toată povestea asta, într-un fel tragică, au rămas nepoții care nu și-au putut cunoaște bunicul decât din amintiri șoptite de cei din jur.

Mirjam Bercovici

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Teșu Solomovici commented on December 16, 2016 Reply

    Excelent articol. L-am cunoscut în Israel pe Menahem Fermo, și am în bibliotecă cartea lui de memorii. Saga acestei familiie parte din istoria tribului nostru. Teșu Solomovici

  • Daniela Stefanescu commented on December 15, 2016 Reply

    Desi sunt o ruda mai indepartata a lui Iosif Avram Fermo, stiu din familie ce om de cultura extraordinar a fost, ce personalitate marcanta a timpului. Si mai ales imi amintesc cat de impresionata eram, copil si adolescenta fiind, cand auzeam de nenorocirea abatuta asupa familiei dupa ce un astfel de om, care in plus era in varsta, era sot, tata si bunic, a fost aruncat in temnita, semnandu-se astfel, cum aminteste Mirjam, de fapt condamnarea lui la moarte. O tragedie despre care este bine sa se stie, mai ales azi, ca sa nu se mai repete astfel de vremuri.
    Multumesc familiei ca a adunat toate datele si ca acum exista acest articol despre el.

  • eva galambos commented on December 15, 2016 Reply

    Un articol excelent, un subiect foarte interesant și, recunosc, deși sunt ziaristă, nu am auzit pomenit niciodată acest nume. Chiar dacă nu este o imagine din cele mai ”roze”, trebuie să-i cunoaștem pe toți conaționalii noștri, să-i prezentăm, să-i privim critic dar să nu-i dăm uitării. Mulțumesc d-na Bercovici.

  • Nicole Sima commented on December 15, 2016 Reply

    Într-adevăr, am un regret din ce in ce mai mare că nu mi-am cunoscut bunicul, omul cu o personalitate ieșită din comun, cu un destin al cărui final teribil mă ingrozește mult mai mult astăzi, când sunt mai aproape de vârsta lui de atunci.
    Copil fiind, aflam din poveștile mamei, ce om generos și ce mare patriot era el. Avusese o mulțime de decorații, avusese un caiet cu semnăturile celor mai mari personalități ale vremii, dar bunica mea le-a ars și aruncat, de teamă. Mă bucur că s-a „salvat” măcar Legiunea de Onoare, distincție atât de importantă.

    Am fost martora apropiată a frământărilor, documentărilor, „chinurilor facerii” prin care a trecut Mirjam în ultimele săptămâni. S-a străduit să adune cât mai multe date despre I. Fermo, ne-a întrebat și pe noi, fratele meu aducând un aport mai mare, el știind mai multe, dar a adunat informații din foarte multe alte surse. O muncă extraordinară pentru care îi mulțumesc din suflet cu admirație.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *