Viaţa unui evreu modest din Iaşi

În anul 1999 am scris împreună cu dr. Beno Hoișie, cumnatul meu, medic ca și mine la serviciul de asistență medicală a Comunității evreilor – eu la București și el la Iași – un volumaș de numai 99 de pagini, în limba germană care a apărut în Editura Hartung – Gorre la Konstanz, în Germania. Este vorba de 18 portrete nemedicale ale unor pacienți pe care i-am îngrijit la domiciliu mai multă vreme, a căror poveste de viață merită  a fi reținută. Titlul cărții este sugestiv: Die Letzten, vielleicht, în românește „Poate ultimii”. Am recitit-o recent cu ocazia vizitei mele la Iași și cred că titlul și unele din poveștile scrise atunci sunt încă actuale. Nu voi traduce cartea, ci poate una sau două dintre aceste povești de viață, care și azi, după atâția ani, mi se par deosebite. De ce am ales atunci acest titlu descurajant?

Trebuie să recunoaștem că numărul celor care se recunosc sau mai bine zis se declară a fi evrei este din ce în ce mai redus. În primul rând din motive obiective.  Acum 18 ani mi se părea că eram foarte puţini, dar, spre bucuria mea, mai nou încep să sper că vor mai exista evrei – nu pot şti câţi –  încă multă vreme în România. Oameni având ½, ¼, 1/8 origine evreiască, care la un moment dat își vor aminti de aceasta și se vor declara ca atare. De aceea, azi aș da un alt titlu acestei cărți: „Nu chiar ultimii”…

Povestea domnului Leizer F. (scrisă de dr. B.Hoișie și tradusă de mine) e o poveste simplă. Nu aduce nimic nou, dar tocmai prin obișnuitul ei ne arată viața pe care o duceau evreii în România, nu intelectualii, nu titrații, nici negustorii cei bogați, ci oamenii mărunţi, să nu-i zicem plebea, ci mai bine , oamenii de toate zilele.

Leizer F. a trăit toată viața la Iași. S-a născut în anul 1923 într-o familie obișnuită de meseriași evrei, cu 9 copii: 6 băieți și 3 fete. Căsuța în care locuiau era situată în mijlocul cartierului evreiesc, care poartă și acum numele „Târgul Cucu”. Din lipsă de mijloace materiale numai unul dintre ei a putut urma mai mult de școala primară, ceilalţi au îmbrățișat diverse meserii. Leizer își amintește că chiar dacă ar vrut să învețe, familia nu ar fi avut cum să-l întreţină, pentru că absolvise școala primară în plină criză economică mondială ale cărei urmări au fost resimțite mai ales de păturile mai sărace al țării. Bineînțeles că nici meseriașii  nu aveau de lucru și condițiile de viață se înrăutățeau cu fiecare zi care trecea. În comunitatea evreiască din Iași, familia era cunoscută și respectată, deoarece tatăl era un autodidact inteligent care participa la toate activitățile sociale ale evreilor, fiind un exemplu demn de urmat şi pentru copiii săi, mai ales prin dorința de a cunoaște și a se instrui. În familie erau respectate strict prescripțiile religioase și mai ales cele privitoare la sărbători. Conviețuirea armonioasă între membrii familiei era bine cunoscută în ulița evreiască și toți vecinii și cunoscuții o respectau pentru aceasta. Din pricina sărăciei, copiii au fost nevoiți să-și găsească de lucru, de la o vârstă fragedă. Tânărul Leizer a început să muncească iarna, atunci când nu aveau bani, tăind lemne la un depozit învecinat. El își amintește  cum veneau acolo nevoiașii ca să cumpere numai câte 5 sau 10 kilograme de lemne. Și familia lui se lupta atunci cu greutăți materiale pentru a putea supraviețui. Locuiau înghesuiți în 2 camere, lucru obișnuit la meseriașii evrei în perioada dintre cele două războaie mondiale. Tatăl avea o tâmplărie care se continua cu locuința și Leizer, fiul, a început să lucreze alături de el. Astăzi, zice el, că a încercat să învețe  de la tatăl și maestrul său, nu numai meseria, ci și  o anumită morală a muncii, aceasta fiind și explicația că munca lor a fost întotdeauna apreciată de beneficiarii ei.

Trec peste considerațiile binecunoscute acum ale instalării dictaturii legionare și apoi antonesciene, premergătoare războiului, resimțite și descrise de dl.Leizer F. în adolescența sa, socotite atunci inevitabile pentru un tânăr din Iași, oraș cu o populație de aproape50% de evrei

Deși azi se cunosc bine evenimentele Pogromului de la Iași, țin să le redau în felul în care și le amintea domnul Leizer deoarece fiecare amintire este unică.

De îndată după declararea războiului alături de Germania hitleristă, se bănuia că avea să se întâmple ceva rău, deoarece pe casele vecinilor creștini apăruseră cruci ca să le diferențieze de cele ale evreilor. Apoi au apărut zvonuri în cartierul evreiesc – care aveau să se adeverească în 29 iunie 1941 – că toată populația evreiască era obligată să se prezinte la chestura poliţiei, pentru a fi înscrisă într-o evidență. Cei mai mulți s-au supus, dar foarte curând s-a văzut că era vorba de o capcană pentru a-i aduna într-un singur loc. Şi ca nimeni să se poate ascunde, casele evreiești au fost percheziționate de grupuri de civili care i-au dus la poliție. Pe unii i-au împușcat pe drum, înainte de a ajunge la poliție. Casele s-au golit  și abia în centrul cartierului s-a decis ca femeile și  copiii mai mici să fie trimiși acasă. Bărbații au fost încolonați și duși la poliție, expuși pe drum celor mai neplăcute modalități de înjosire, de multe ori chiar din partea foștilor vecini sau cunoscuți. Mulțimea a fost adusă în curtea chesturii sub loviturile cu bâte ale autorităților, soldați și polițiști și unii chiar omorâți pe loc. Când familia F., tatăl și 4 fii au ajuns acolo, se puteau vedea deja 4 grămezi de cadavre. Unul dintre băieți a fost omorât pe stradă. Familia nu a aflat niciodată când și unde a fost înmormântat. Din curtea poliției se puteau vedea bine pe acoperiș tunul și armele polițiștilor români îndreptate către mulțimea de evrei. Cu moartea în față, oamenii au încercat să se salveze unii prin escaladarea zidului înalt de aproximativ 2 metri, dar toți au fost omorâți fără milă. Și tatăl lui Leizer  încercat să fugă și a scăpat doar printr-o minune. În ziua de 29 iunie 1941, începând de la ora 10.00 toți evreii au fost arestați în curtea poliției într-o atmosferă de frică de moarte de nedescris, sub un soare torid și neiertător.

Curtea Chesturii din Iaşi în ziua pogromului

În cursul nopții următoare au început să plece primele trenuri cu evrei în direcția Târgu Frumos-Roman-Călărași. Cu acest transport au dispărut tatăl și unul dintre frați. Leizer a rămas toată noaptea cu ceilalți 2 frați pe asfaltul din curtea poliției și în 30 iunie, la 5 dimineața, au fost duși și ei la gară. Și aici, în mijlocul pieții, toți evreii au fost siliți să se culce pe jos pentru a fi numărați și înregistrați. Apoi au fost duși la vagoane, natural fiind vorba de vagoane pentru vite și în fiecare urmau să fie înghesuiți câte 80 de oameni. Un comisar care avea misiunea să-i repartizeze, a profitat de ocazie să-i mai bată. Oamenii au fost înghesuiți în vagoanele neîncăpătoare chiar și  câte 120, încât înăuntru era imposibil să te miști, groaznic de murdar și întuneric în plină zi și de afară se auzeau înjurăturile ceferiștilor care-i însoțeau.

Încă o scenă despre care spune Leizer pe care n-o va uita niciodată: Un tren al Crucii Roșii tocmai trecea pe linia vecină. Evreii însetați din vagoanele parțial închise au sperat că cel puțin de aici vor primi un ajutor și au început să se roage pentru apă. Un ofițer cu o găleată plină cu apă a apărut în fața vagoanelor și cu o mutră cinică a vărsat apa pe peronul încins și apoi au fost bătute în cuie ușile vagoanelor. Acei puțini evrei care au încercat să se salveze sărind din  vagoane, au fost prinși de ceferiști și omorâți cu bâte de lemn. În cele din urmă trenul a început să se miște. Pentru Leizer, acesta a fost primul drum cu trenul…

Drumul până la Podu Iloaiei, la 22 de kilometri depărtare, a durat mai multe ore, până după amiaza. În vagoane se declanşase infernul: cei mai bătrâni și mai șubrezi au căzut primii, doborâți de căldură și sete. Oamenii au murit unii după alții încât cei rămași în viață și-au găsit loc printre și peste cadavre. Unii în disperarea lor au început să bea urina  vecinului. Era cumplit de înfricoșător și totuși Leizer și frații lui erau fericiți că cel puțin erau împreună. La oprirea trenului, vagoanele au fost deschise. Leizer a coborât în timp ce  unul dintre frați a mai rămas înăuntru. Oamenii au fost mânați inițial pe un câmp lângă o mlaștină, dar curând au fost preluați de evreii din localitate și duși la sinagogă. Aici s-au putut spăla, au primit haine  curate și ceva de mâncare. Noaptea au petrecut-o în case evreiești și a doua zi au apărut jandarmii care i-au adunat pe cei care au supraviețuit și i-au dus din nou la tren unde-i aștepta un tablou de infern: mormane de cadavre cu degetele tăiate  pentru a li se fura inelele. Li s-a cerut să identifice pe cei morți. Ulterior unii fost recunoscuți de rude, vecini, cunoscuți sau chiar de proprii copii; la alții s-au găsit acte prin buzunare. Cadavrele deja în stare de putrefacție au fost duse la cimitirul evreiesc din localitate și înmormântate de supraviețuitori, în gropi comune fără ceremonii, apoi acoperite cu var și pământ.

Trenul morţii

În a treia zi, o parte dintre supraviețuitori au ajuns la Iași. Dar despre asta domnul Leizer vorbește mai puțin pentru că-l urmăresc cele trăite anterior. Este adevărat că nici ceea ce a urmat nu a fost un concediu de odihnă. Imediat a început munca obligatorie pentru evrei, pentru el  inițial la țară, la culesul grânelor la un moșier, de fapt mai omenos, apoi după un nou scurt sejur de 48 de ore în beciul poliției, a ajuns la muncă tocmai la Cetatea Albă în Basarabia, la o carieră de piatră și la șosele, sub pază militară și expunere directă la bunul plac al comandantului, în condițiile cele mai mizere. În cele din urmă a ajuns la Predeal, tot în condiții de lagăr, dar a putut lucra ca tâmplar pentru că întâmplător șeful avea nevoie de niște rame pentru tablouri. În sfârșit, în iunie 1944 a obținut un fel de permisie și a ajuns la Iași, dar pe drumul de întoarcere la Predeal, cineva l-a recunoscut fiind că era evreu şi a fost aruncat din tren.

Leizer Finkelstein

A ajuns din nou acasă, la Iaşi, în pragul evenimentelor de la 23 August 1944, când totul s-a schimbat și se părea că și evreii vor deveni „oameni”,  Brusc, atmosfera s-a schimbat în oraș. Leizer s-a alăturat unui grup de tineri sioniști de stânga, dar nu a reușit să emigreze în Palestina. La sfârșitul anului 1947 a fost angajat ca tâmplar la căile ferate și de acolo, după o muncă foarte bine apreciată și lăudată, a ieșit la pensie în 1983. În continuare a lucrat ca tâmplar la Comunitatea Evreilor din Iași, fiind oricând gata să ajute și să fie de folos celor care aveau nevoie de el. Dar evreii din Iași erau din ce în ce mai puțin ca număr și tot mai bătrâni. A fost în vizită de 2 ori cu soția sa, doamna Dvora, în Israel la familie. Nu a avut copii. În aceste condiții a devenit pacientul medicului Comunității.

Eu l-am văzut și cunoscut pe domnul Leizer F. după mulți ani, la decorarea de către președintele României a primului lot de evrei supraviețuitori ai Holocaustului. Am stat chiar lângă el și mi s-a părut că e un om frumos nu numai fizic, ci și în interior și am întrebat pe cei care-l știau din Iași ce fel de om este. Toți mi-au confirmat că nu m-am înșelat. Era un om modest, foarte harnic, un bun meseriaș și un mare sufletist. La fel cum a trăit în  liniște, s-a despărțit în urmă cu câțiva ani de lumea care i-a lăsat amintiri grele și negre în tinerețe. La  scurtă vreme l-a urmat şi soția.

Aceștia erau evreii obișnuiți din România. Mulți erau meseriași, unii foarte buni și harnici, mulți au făcut sacrificii mari pentru a-și școli copiii cât mai bine,  ca măcar aceștia să reușească să urce pe o treaptă mai înaltă a societăţii. Astfel mulți evrei au ajuns medici, avocați, ingineri, comercianți și fabricanți, profesori, scriitori, chiar academicieni, apreciați și invidiați, iubiți și urâți, după cum au fost vremurile.

08/01, 2017

Mirjam Bercovici

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Roza Arsene Brumfeld commented on January 13, 2017 Reply

    Impresionant! Atat de vizuala descrierea dlui Leizer. Imi aminteste de vecinul meu , de pe Calea Vacaresti 117, nene Zeilig lazar.modest si bun , un bun meserias , tinichigiu. A plecat in Israel cu sotia Blanca. Fiica lor a deveni medic stomatolog in israel! Fie le aminirea binecuvantata. Am crescut alaturi de ei si i am iubit mult!
    Roza Arsene-Brumfeld

  • eva galambos commented on January 12, 2017 Reply

    L-am cunoscut și eu pe Leizer F, i-am luat un interviu și m-a emoționat demnitatea și modestia lui. Mă bucuram de fiecare dată când mergeam la Iași și-l întâlneam. Arăta ca un stejar falnic. Mi-a părut foarte rău când am auzit că a plecat printre noi. Mi se părea că e nemuritor.

  • Iolanda Seinberg commented on January 12, 2017 Reply

    Cutremurator!!!
    Eu cunosc toate aceste fapte avand ambii parinti din Iasi.
    Ar fi bine ca aceste fapte sa apara si-n alte publicatii ca sa cunoasca toata lumea faptele reale…
    Imi pare foarte bine ca pot citi aceste articole f. f. interesante. M
    ulte multumiri si La multi ani!

    • Andrea Ghiţă commented on January 12, 2017 Reply

      Stimata doamna Iolanda, multumim pentru comentariu. La aceasta adresa gasiti un film despre Leizer Finkelstein (z.l.) pe care l-am realizat cu mai multi ani in urma, difuzat pe TVR https://www.youtube.com/watch?v=v8g2UVNQxHk

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *