11 aprilie 2017. 72 ani de la Eliberarea Lagărului Buchenwald

Mă numesc Vasile Nussbaum. În vara lui 1944 am fost deportat la Auschwitz,  din Cluj, unul dintre oraşele mari ale Ungariei din acea vreme. După ce am trecut prin mai multe lagăre naziste, am ajuns la Buchenwald. Aveam 16 ani când m-am eliberat şi m-am întors acasă. Am învăţat, mi-am luat bacalaureatul şi apoi m-am înscris la facultate. Mâncam la cantina facultăţii. După un răstimp, şeful cantinei, un bărbat cam de vârsta pe care ar fi avut-o tatăl meu – dacă ar mai fi trăit – m-a lăudat:

– Dumneata nu prea dai de lucru personalului. Farfuria o laşi curată şi toate firimiturile le aduni în palmă. Ai învăţat asta acasă,  de la părinţii dumitale?.

– Nu, altundeva, părinţii îmi muriseră înainte de asta.

După mulţi ani, m-am dus la medic din cauza unor afecţiuni. Mi-a luat tensiunea şi a găsit că e cam mare.

– Trebuie să faceţi câteva analize medicale, ca să pot să-mi dau seama de ce suferiţi.

Peste câteva zile am revenit la el cu analizele făcute. Le-a studiat şi mi-a zis:

– Din câte văd şi glicemia are valori mai ridicate decât normalul. Tatăl dumneavoastră era hipertensiv? Cineva din familie, tata sau mama suferea de diabet?

– Nu ştiu, au murit de tineri…

– Atunci aveţi fraţi, surori care au hipertensiune sau diabet?

– Am avut un singur frate, mai mic decât mine, dar şi el a murit…

– Dar ce s-a petrecut cu familia d-voatră? Vreun accident de circulaţie?” — Au fost ucişi în lagărele naziste. Îmi pare rău, dar nu am moştenit nici măcar… ereditatea.

Soţia mea mă întreabă:

– Dimineaţa, când sună deşteptătorul, te trezeşti, nu caşti şi nu-ţi întinzi oasele, ci sari din pat şi alergi la chiuvetă. Cu cine semeni, cu tata?

– Nu ştiu, în copilărie, pe când ne trezeam noi, copiii, tata era deja plecat la lucru.

– Tu nu-ţi faci probleme, din nimic. Pe toate le iei uşor, toate lucrurile ţi se par fireşti… Eşti un optimist. Tatăl şi mama ta erau tot aşa?

– Nu ştiu. Între 1940-1944 am dus-o foarte greu, în timpul legilor antievreieşti, din ce în ce mai aspre, nu prea era rost de optimism…

– De câte ori vine vorba de copilărie, nu spui altceva decât „nu ştiu, nu ştiu”. Până la urmă ai habar cine eşti?

– Nu…Nu ştiu, pentru că nu am cum să ştiu cât din persoana mea este determinată de ereditate şi cât este moştenirea de la Buchenwald. Dar un lucru e sigur, şi acest lucru l-am ştiut încă de atunci, aşa cum sună în refrenul imnului acestui lagăr: „Buchenwald, mein Schicksal bist!” Buchenwald e destinul meu…https://www.youtube.com/watch?v=deYpbmHpHPI

Das Buchenwaldlied

Wenn der Tag erwacht, eh’ die Sonne lacht,
die Kolonnen ziehn zu des Tages Mühn
hinein in den grauenden Morgen.
Und der Wald ist schwarz und der Himmel rot,
und wir tragen im Brotsack ein Stückchen Brot
und im Herzen, im Herzen die Sorgen.

O Buchenwald, ich kann dich nicht vergessen,
weil du mein Schicksal bist.
Wer dich verließ, der kann es erst ermessen.
wie wundervoll die Freiheit ist!
O Buchenwald, wir jammern nicht und klagen,
und was auch unser Schicksal sei,
wir wollen ja zum Leben sagen,
denn einmal kommt der Tag: dann sind wir frei!

Und das Blut ist heiß und das Mädel fern,
und der Wind singt leis, und ich hab’ sie so gern,
wenn treu sie, ja treu sie nur bliebe!
Und die Steine sind hart, aber fest unser Tritt,
und wir tragen die Picken und Spaten mit
und im Herzen, im Herzen die Liebe.

O Buchenwald, ich kann …
Und die Nacht ist so kurz, und der Tag ist so lang,
doch ein Lied erklingt, das die Heimat sang.
Wir lassen den Mut uns nicht rauben.
Halte Schritt, Kamerad, und verlier nicht den Mut,
den wir tragen den Willen zum Leben im Blut
und im Herzen, im Herzen den Glauben.

O Buchenwald, ich kann …

 

 

 Vasile Nussbaum

 

5 Comments

  • Korojan Mirjam commented on April 23, 2017 Reply

    O perspectiva inedita de prezentare a ororilor fascismului.Credeam ca nu se mai poate spune nimic nou in aceasta tema si iata !Un briliant!

  • Mirjam Bercovici commented on April 23, 2017 Reply

    Te înțeleg foarte bine . Eu n-am fost într-un lagăr de exterminare, dar am fost într-un ghetou în Transnistria. De când m-am întors nu sunt în stare să realizez unde e pentru mine,,acasă,,

    • George Apostol commented on April 25, 2017 Reply

      Scuzați intervenția: Și bunica mea, Else Axelrad a fost la Moghilev cu soțul ei, Leopold (Poldi). Aveau pe atunci cam 50 de ani. I-ați cunoscut cumva?

  • Roth Maria commented on April 23, 2017 Reply

    Cum se spune in zilele noastre, un articol super tare. Simplu si rascolitor pina in maduva oaselor.

    • Ivan Klein commented on April 23, 2017 Reply

      greu de gasit un comentariu mai potrivit la acest articol . ivan klein

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *