O discuție reușită despre Holocaust

Am evitat în ultimul timp ieșiri în public pentru discuții pe tema Holocaustului, din motive personale și, mai ales, pentru a nu le banaliza prin repetare. Au trecut atâția ani de atunci, nu numai pentru mine, dar mai ales în percepția celor tineri, încât tot ce aș mai putea spune pare o poveste tristă și nu toată lumea este dispusă sau, mai bine zis, nu este pregătită să audă și să înțeleagă despre ce e vorba. Sunt atât de multe probleme actuale care merită discutate încât a persevera pe aceeași temă, mi se pare de multe ori aproape inutil. Și totuși am acceptat invitația Institutului E. Wiesel de a vorbi, mai bine zis, de a discuta despre Holocaust cu un grup de elevi – după  mine prea mici – din clasa V-a,  în 20 martie, chiar la sediul instituției.

Sincer să spun, îmi era frică de această întâlnire pentru următoarele motive: întotdeauna am emoții când trebuie să vorbesc în public, mai ales despre această temă, un fel de trac pe care nu am reușit să-l depășesc nici după atâția ani, mai ales că nu sunt în stare să citesc un text pregătit pentru că am nevoie să văd reacția directă, ochii celor care mă ascultă și, în funcție de aceasta, îmi ordonez ce vreau să zic. În cazul de față era vorba de copii, cărora mai de grabă le-aș fi povestit un basm decât ororile trăite de mine în post adolescență. Mai este important pentru mine că nu vreau niciodată să am un ton moralizator sau acuzator, mai ales, când e vorba de copii așa de mici și trebuia să găsesc o formă care să-i intereseze  ca să fie atenți. Mai mult, nu știam dacă au habar despre Holocaust. M-am gândit că poate ar fi bine să-mi pună ei întrebări și eu să improvizez în funcție de acestea. Și am lăsat lucrurile să curgă și cred că n-am făcut rău pentru că a fost mai ușor decât mi-am închipuit.

Cu o punctualitate neașteptată au intrat în sală, vreo 20 de copii, fetițe și băieței, de 12- 13 ani, curăței și frumușei, conduși de două profesoare de vârstă medie și pe loc m-am simțit în largul meu, doar am fost pediatru, și m-am simțit cu ei ca atunci, după pensionare, când am lucrat ca medic școlar, deci nu ca un pediatru specializat pe oncologie.

Am făcut un mic rezumat introductiv cu privire la viața mea de elev la vârsta lor și apoi de adolescent în orașul meu natal, multicultural, în perioada premergătoare celui de al Doilea Război Mondial și apoi le-am citit câteva fragmente din jurnalul meu, apărut sub forma de carte „Jurnal de Ghetou” în 1995, despre ororile celor 3 ani de deportare, dezumanizare, mizerie, boli, moartea bunicilor ajunși în gropi  comune, jurnalul, întoarcerea pe jos în țară și apoi despre dificultățile reluării unei vieți normale.

Spre surpriza mea, a fost o liniște perfectă, dar nu din lipsă de interes, ci dimpotrivă, din atenție față de cele auzite și chiar înregistrate în mințile unor copii deștepți și pregătiți să înțeleagă, așa cum a rezultat din numeroasele întrebări pe care s-au grăbit și să mi le pună. Chiar și aceia care mi s-au părut mai puțin atenți au dovedit că nu le era străină tema și pot afirma că nu am pierdut timpul cu această discuție.

În timpul discuției noastre am avut aproape aceeași senzație ca la recentul spectacol final de la concursul de interpretare  pianistică „Ada Ulubeanu” unde am ascultat premianții, elevi ai liceelor de muzică, începând cu cei din  clasele mici. Cu relativ puțina mea pregătire muzicală mi-am dat seama că acești copii sunt mult mai bine pregătiți ca altădată și-mi puneam întrebarea ce vor mai învăța când vor ajunge la facultate. Sigur că nu toți vor ajunge soliști, dar unii mi se păreau deja deosebit de buni. Așa am simțit și în timpul întrebărilor pe care mi le-au pus  acești copii. Sigur că nu mi le-am notat, dar încerc să mi le amintesc.

Autoarea alături de elevii din clasa a V-a

De ce ați fost deportată ? Au mai fost și alții deportați în afară de evrei? Ce deosebește ghetoul față de un lagăr? Cum și din ce ați trăit dacă ați fost obligați să depuneți banii înainte de plecare? Ce ați pus în bagaje? Cum v-ați spălat dacă spuneți că nu exista apă curentă și nu aveați nici toalete? Cum arată o casă cu pământ pe jos, fără lumină și fără încălzire? Cum se poate merge pe jos timp de 2 săptămâni? De ce nu v-ați întors acasă, la Câmpulung? Nu vă e dor de acasă ? De ce nu ați mai vizitat orașul natal ? Toate întrebările acestea pertinente au incitat la discuții între mine, copii și între ei. Sigur că s-au întrebat și prostii ca de exemplu: Dacă l-am cunoscut pe Hitler, dacă sunt sigură că s-a sinucis, dacă ni s-a oferit mâncare la cantină, pe ce am dormit sau similare. M-au întrebat ce regret din viața mea și ce aș face acum altfel și, ce-i mai interesant, de ce am rămas în România. În măsura posibilului am încercat să le răspund acestor copii și să-mi justific opțiunile. Da, m-au întrebat de ce m-am făcut medic și ce aș fi studiat dacă nu aș fi trecut prin deportare. E interesantă – am  întâlnit această confuzie și la adulți, chiar și la intelectuali – confundarea actualei regiuni de pe stânga Nistrului numită Transnistria, care aparține  republicii Moldova, și Transnistria  cu lagărele și ghetourile numeroase din Ucraina, teritoriu dat de armata germană în administrație românească în timpul înaintării armatei în fosta Uniune Sovietică.

La sfârșit, le-am arătat câteva din fotografiile familiei mele, recuperate de la rude, ca să vadă evrei, copii adulți și bătrâni, ținând seama că nici unul nu cunoscuse în carne și oase vreun evreu.

A fost nevoie, după mai bine de 2 ore, să pun eu capăt șirului neîntrerupt de întrebări ale acestui grup minunat de copii, de copii buni, desigur pregătiți de profesori serioși (menționez că cei care i-au însoțit nu erau profesori de istorie cum m-am așteptat, dar unul dintre ei vizitase Israelul și cred că și asta conta) și după calde strângeri de mână și chiar îmbrățișări și fotografii făcute ne-am despărțit.

Mărturisesc că nu mi-a părut deloc rău că am primit invitația și pot afirma că astfel de discuții nu sunt inutile, indiferent de vârsta interlocutorului. Cred că acești copii își vor aminti că au existat în istoria relativ recentă a României episoade triste printre care deportarea din țară în Transnistria a unei întregi populații a fost unul din cele mai negre.

Mirjam Bercovici

București, 21 martie 2017

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • G. Litatczek commented on April 25, 2017 Reply

    O salut cu drag respect și emoție pe fosta colega de la Fundeni. Discuția cu copiii ar fi fost utila chiar și pentru mine care am fost contemporan cu evenimentele menționate. Am citit cu emoție textul.

  • Nicole Sima commented on April 25, 2017 Reply

    Întotdeauna m-a durut cand am auzit afirmația – spusă cu un oarecare dispret: “copiii (sau tinerii) din ziua de azi”. Articolul de fata e pe sufletul meu din multe puncte de vedere, dar voi mentiona doar unul; ne da speranța ca acesti copii “din ziua de azi” care poartă in ei binele si frumosul vor deveni adulți de calitate. Asta depinde enorm de indrumatorii lor. Felicitari

  • Daniela Stefanescu commented on April 24, 2017 Reply

    Foarte interesant si impresionant articolul, nu numai prin subiectul acesta grav care, oricand e abordat cu atata emotie, tulbura si dupa scurgerea atator ani. Dar ce m-a impresionat la fel de mult este reactia copiilor, a unor copii mici, dar frumos educati si bine pregatiti de profesorii lor. O experienta deosebite traita recent de autoare in contact cu cei mici, pe care ma bucur ca ne-a impartasit-o.

  • Roth Maria commented on April 23, 2017 Reply

    Si eu cred ca aceste intilniri sunt foarte utile, chiar daca discutia porneste de la nivelul 0.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *