Cine am fost, cine suntem ?

De multă vreme mă preocupă – mai mult din considerente practice  decât din vreo ascunsă afinitate pentru psihologia socială – subiectul identității evreiești. Am realizat mai târziu că subiectul  în aparență  simplu este foarte complicat   Și că generații de oameni studioși au scris foarte multe, au iscat numeroase polemici încercând să găsească definiții complete și corecte – spre uzul evreilor și neevreilor, a celor care iubesc poporul evreu dar și acelor care din motive confuze nu îl iubesc – prin care să  formuleze o idee clară asupra identității evreiești. Dar în loc să se clarifice ideia – odată cu trecerea timpului, cu  sporirea scrierilor   și accentuarea dezbaterilor,  ajunse chiar  la conflicte majore – ea s-a complicat, s-a încâlcit din ce în ce mai mult. Și ca să nu apelez la  opiniile și experiențele altora, am să apelez la propria mea memorie pentru a regăsi modul în care  a evoluat în conștiința mea preocuparea identitară.

Un copil (evreu:) ca toți copiii..

M-am născut la Lupeni și am crescut (până la vârsta de 6 ani) într-un cămin evreiesc, obișnuit pentru epoca la care ne referim (prima jumătate a secolului 20). Nu știu exact de la ce vârstă am început să am amintiri proprii. Sigur o parte a imaginilor care încerc să mi le împrospătez provin din surse ”externe”, ca povestiri ale mamei sau amintiri stârnite de cele câteva fotografii care le-am regăsit scotocind printre lucrurile vechi pe care le tot păstram. M-am născut ca toți copiii, țipând – probabil de dezamăgire că am ieșit la” lumină” noaptea:) – m-am născut aproape de miezul nopții, la ora 11.00, într-o zi de februarie. Legenda familiei m-a socotit aducător de noroc, căci emoțiile sosirii mele au ținut  lumea trează și astfel au reușit să stingă flacăra unui început de incendiu, care  ar fi putut deveni un incendiu mistuitor După opt zile de la naștere am fost supus ca toți băieții evrei ritualului de circumcizie  (nu rețin să mă fi durut:)  dar despre care nici acum nu m-am dumirit  dacă este semnul legământului avraamitic sau o pecetluire pe viață ca să nu mă pierd de turma căreia am aparținut la naștere. Poate nici una nici alta, ci pur și simplu un ritual practicat de toate credințele popoarelor din Orientul Mijlociu și nu numai. Oricum era primul semn vizibil și neretractabil că sunt altfel decât cei mai mulți din jurul meu, că am devenit un fiu al ”poporului ales”. De fapt termenul biblic ”Am Segula” (ebr.) înseamnă mai curând ”popor virtuos”. Termenul de ”popor ales” este ”ales” nefericit, sugerând o distincție aducătoare de avantaje, când de fapt este vorba de  o sumă de obligații suplimentare. Nu puține și nu ușor de îndeplinit. Poporul ”virtuos” poartă fără crâcnire ”jugul” Legii.

La vârsta de 6 ani

Nu am umblat la grădiniță. Pe vremea copilăriei mele,acest lux nu se practica. Mama  bunica, mătușa și alte persoane feminine din familie plus slujnica tânără se ocupau cu dedicație și pricepere de educația mea ”preșcolară”

 

La ”heder” ( prima-mea- școala evreiască:)

Bărbații adică Tata și Bunicu’ nu aveau timp să se ocupe de educația mea; ei trebăluiau de dimineața până seara  să aducă bani pentru familie. Singura lor contribuție a fost faptul că m-au trimis la heder când încă nu împlinisem 5 ani. Întrucât copiii de vârsta mea, cu care mă jucam în curte și pe strada Regele Ferdinand unde locuiam la Lupeni, nu mergeau la „heder” am început să pricep că eu eram altfel decât ei. Întâi am fost mândru de noul meu statut și încercam să-i fac pe tovarășii mei de joacă să mă invidieze. Pe urmă  am realizat că de fapt nu sunt deloc de invidiat pentru că trebuia să mă scol mai devreme, trebuia să învăț niște cuvinte pe care nu le înțelegeam, melamedul (învățător-ebr.) mă bătea cu o nuia în palmă când nu știam sau nu ”stăteam în banca mea”. Nu știam pe atunci că hederul, această perlă modestă dar strălucitoare a educației iudaice, pe care o detestam  mi-a  sădit sămânța  cunoștinței și conștiinței evreiești  care m-a însoțit în viață. Atunci încă nu am înțeles decât că nu-mi plăcea de loc.

Copii la heder cu melamedul

După un an  de chinuială, plânsete și „negocieri” cu Tata, l-am convins să mă „scutească” de corvoada hederului. Oricum în următorul an, care era 1941, hederul s-a închis, și toți evreii au fost goniți din Lupeni. Atunci am înțeles și mai bine că „noi” suntem altfel decât „ei” care ne-au gonit din frumoasa noastră curte și din frumoasa noastră stradă unde mă jucam atât de bine cu copiii „lor”. În „lagărul” de tranzit unde am fost evacuați  erau numai evrei. Nu aveam nici măcar pază sau cel puțin nu era vizibilă. Era vară, prima zi a verii anului  1941. Peste mulți ani aveam să înțeleg că în aceeași noapte Antonescu a lansat ordinul  „Ostași treceți Prutul” care avea să aducă moartea a sute de mii de oameni, Noi, copiii evreilor evacuați din comunele și satele văii Jiului, ne „băteam” intre noi în jocuri războinice în uriașa curte prăfuită a conacului de la Nălaț unde eram cazați „claie peste grămadă” cu mamele, mătușile și bunicele noastre.

Cu copiii la joacă

Bărbații au fost dinainte duși la muncă obligatorie, așa că nu prea avea cine să ne astâmpere. Femeile erau ocupate să gătească ceva mâncare din nimic și să spele rufele puține cu care am plecat în grabă. În acele zile negre ale copilăriei mele ne-am bătut între noi – mai în glumă, mai în serios – noi copiii evrei năpăstuiți de aceeași soartă. A fost prima experiență de acest tip -–dar nu și ultima – din categoria „frate-frate, dar brânza e pe bani”:) . Cele patru clase de școală primară le-am făcut (mulțumită regimului antisemit care a exclus copii evrei din școlile de stat:) în școli evreiești, cu învățători evrei minunați, învățători adevărați care ne-au îndemnat să iubim cartea, să respectăm părinții și strămoșii noștri, să nu uităm niciodată niciuna din Cele Zece Porunci .Așa am devenit „teenageri”, cu un atașament irevocabil iudaității noastre. Am descoperit că avem o țară Ereț Israel, pentru care trebuie să ne pregătim pentru că va trebui să muncim și să luptăm pentru ea. Devenisem sioniști entuziaști. După școală tot timpul nostru liber îl dedicam idealului nostru și chiar dacă aveam numeroase „ciocniri” cu „țofim” (”cercetași sioniști”) din alte organizații sioniste care răsăriseră ca ciupercile după ploaie în România (abia ieșită din război și devenită liberă pentru o scurtă perioadă:), dragostea de Țion ne unea și ne împăca după toate neînțelegerile. Timp de peste 4 ani – din August 1944 până în Martie 1949  – am activat  împreună cu zeci de mii de copii și tineri în mișcarea sionistă din România care număra în epocă în jur de 150 de mii de membri. Instructori special pregătiți, mulți din ei trimiși din Ereț-Israel (şlihim în ebr) se ocupau de educația noastră, Limba ebraică, patriotism evreiesc, istoria poporului evreu și geografia Palestinei, sportul și pregătirea fizică constituiau principalele  teme. Eram însuflețiți să refacem Statul Evreilor după două mii de ani de peregrinări, umiliri și suferințe. Unele din ele le-am trăit și noi înșine sau le știam de la apropiații noștri..Ne pregăteam cu sârg să fim gata pentru plecarea în Ereț Israel. Prima etapă era la Liceul Cultura din București. Apoi ”Alia” (emigrare-ebr)  Dar evenimentele s-au precipitat. Noiembrie 1947, hotărârea ONU de partajare a Palestinei, mai 1948 ”Declararea Independenței” Statului Israel.

Aici pentru mine firul vieții, ce speram s-o încep, s-a rupt căci părinții mei au fost arestați în martie 1949 de comuniști. „Ascensiunea” mea spre Israel a fost blocată dar alter ego-ul meu a „plecat” odată cu zecile mii de tineri și copii care  visau să ajungă în Ereț-Israel. Cei mai mulți,  spre deosebire de mine și alții ca mine, au izbutit să plece devenind  israelieni. Gândurile mele au fost alături de ei toți acești ani care au despărțit adolescentul care am fost, de „tânărul ” de 82 de ani care sunt astăzi. Am îmbătrânit odată cu „țara”. Am împărtășit ,măcar cu gândul și în suflet, toate marile momente de bucurie și tristețe , grija dificultăților și înfrângerilor, ca și euforia succeselor sau victoriilor. Sunt sigur că nu am fost singurul care a trăit aproape aievea o asemenea  dedublare.

 

Nagila Hava ve-nismeha…(să ne veselim și să ne bucurăm..)

Aproape 600.000 de evrei au devenit  din ziua de 15 Mai 1948 israelieni și aproape 13 milioane răspândiți – încă – prin toate țările lumii au împărtășit bucuria  lor fără limite, cântând și dansând pe străzile numeroaselor orașe ale lumii. Poporul evreu a reușit performanța unică în istoria universală de a-și restabili țara  după 2000 de ani de pribegie și amar.

Kibuț Galuiot (adunarea exilaților-ebr) – pe care textele religioase evreiești nu au încetat să o evoce de a lungul secolelor – s-a împlinit. Mulți au atribuit-o  unei intervenții divine, alții forței politice a mișcării sioniste și imensului sacrificiu al poporului evreu din Europa în anii teribili ai Holocaustului. Liderii evrei care în acel moment esențial și-au asumat misiunea de a lua  decizii care aveau să modeleze istoria „universală” a poporului evreu au dat dovadă de curaj, imaginație și înțelepciune.  Ziua de 5 Iyar (corespondent zilei de 15 Mai 1948 (după calendarul evreiesc) a devenit oficial Ziua Independenței (Yom Haațmaut)  După războiul de independență, guvernul a însărcinat un  consiliu special pentru a propune cea mai potrivită modalitate de a omagia și a păstra memoria soldaților care și-au dat viața în acest război. Acest consiliu,  după o largă consultare publică, a propus Guvernului ca ziua de 4 Iyar, ziua premergătoare sărbătorii independenței să le fie dedicată și să fie denumită ”Yom HaZikaron” în semn de recunoaștere că fără jertfa lor nu ar fi existat Ziua Independenței.

O altă chestiune delicată a fost denumirea dată  noului stat. Cu 50 de ani în urmă Teodor Herzl, inspiratorul  profetic al mișcării sioniste moderne, a denumit  – pe atunci ipoteticul – stat evreu drept ”Juden Staat”. Una din dilemele cu care se confruntau în acea perioadă artizanii unui viitor stat evreu potențial era limba oficială. Foarte mulți, printre care și Herzl, optau pentru o limbă de circulație internațională.  A fost marele merit al lui Ben Yehuda – care a avut curajul și știința de a moderniza din temelii limba ebraică, limba sfântă a Torei – astfel că la proclamarea independenței, noul stat avea o limbă proprie unificatoare a tuturor olimilor (imigranților-ebr) care aveau ca limbi materne peste o sută de limbi diferite.

Dansând cu prilejul Independenţei

Declarația de independență a fost redactată , semnată și publicată  în limba ebraică. Denumirea noului stat consemnat în  Declarație a devenit Medinat (Stat-ebr) Israel. Nu a fost o alegere ușoară. Erau multe alte propuneri „concurente”. De regulă statele politice, care s-au constituit sau proclamat de-a lungul istoriei mai vechi sau mai noi, au primit denumirea după numele poporului  majoritar. Era firesc să se întâmple așa și  în cazul noului nostru Stat . Dar care nume? În ordinea cronologică a denumirilor biblice  cele mai folosite  au fost: evrei, israeliți și iudei. Dar cel mai ades în Tora este pomenit, Am Israel , Bnei Israel și Ereț Israel (poporul, fii și țara lui Israel). Decizia inspirată susținută de Ben Gurion  de a se adopta pentru noul stat numele ”ISRAEL”a fost  acceptată fără rezerve, inclusiv de cei care sugerau alte denumiri (Ivria, Ziona, Herzlia, Iudea) dar mai ales de poporul însuși deși denumirile uzitate în Europa (cu câteva excepții printre care România  și Rusia) erau derivate din termenul de Iudeu (Iehudi-ebr). Englezescul ”Jew”,,franţuzescul ”Juif”, nemţescul ”Jude”, maghiarul ”Zsido” Pentru a evita orice echivoc, “Declarația de Independență” începe cu propoziția ” Țara Israel a fost locul de naștere a poporului evreu (Iehudi-ebr)….Aici  au creat primul lor stat și valorile culturale de importanță națională și universală….)

Victime și Eroi

Este subliniat în Declarația de Independență și  contribuția evreilor din Palestina, aflată sub mandat britanic, la efortul de război pentru învingerea Germaniei fasciste. Peste 30 de mii de soldați înrolați în Brigada Evreiască au luptat cot la cot cu trupele aliate.  Evreii din Diaspora  au fost nu doar victime în cel de Al Doilea Război Mondial, ci și eroi ai ei. Peste un milion de soldați  și ofițeri evrei  au participat  la lupte în cadrul forțelor armate ale Statelor Aliate. Cei mai mulți în armata americană și cea sovietică. Atunci când ne plângem martirii ne amintim cu durere în suflet și de eroi. De cei care s-au răzvrătit împotriva mașinii de război germane în Ghettoul din Varșovia, de cei care au luptat ca partizani prin munți și păduri în Ucraina  și Iugoslavia, de  cei care și-au jertfit viețile luptând pe fronturile din Europa în rândurile armatelor aliate. Tânărul Stat Israel, care imediat după Proclamația de Independență a fost atacat din toate direcțiile de armate numeroase având de înfruntat dificultăți care păreau insurmontabile, a alocat totuși o atenție specială pentru onorarea victimelor Holocaustului. Cu toate că în pături largi ale publicului israelian  în  special  în rândurile tineretului domnea un sentiment de ostilitate și dispreț față de evreii europeni care s-au lăsat duși spre pieire „ca oile spre abator”, guvernul a acordat o atenție prioritară pentru onorarea cuvenită memoriei celor 6 milioane de evrei care au pierit în Holocaust. În anul 1951  o hotărâre de guvern a dat semnalul pentru construirea celei mai importante instituții dedicată Holocaustului, cu numele de Yad va Șem (Monument și Memorial -ebr). Un puternic suport financiar și logistic din Diaspora a înlesnit realizarea acestui extraordinar lăcaș de cultură și memorie.

 

O lege care precede Constituția

”Declarația de  independență a fost primul și poate cel mai important document al Guvernului Provizoriu. Fără echivoc a exprimat faptul că  Statul Israel este un Stat Evreiesc și democratic. Atunci, în euforia momentului urmat de incertitudinile Războiului pentru Independență, puțini au fost cei care au avut vreun comentariu, care astăzi a stârnit pe lângă o susținere fermă a unei mari părți a poporului evreu, foarte multe contestări și obiecții. Arabii, in corpore, refuză să recunoască un asemenea statut Dar și unele  opinii de stânga  evreiești și israeliene  se opun acestei paradigme, afirmând că cele două calități nu sunt compatibile. Deci ori stat evreiesc ori unul democratic – susțin  mai ales cei care oricum nu sunt prieteni ai Israelului. Una din marile speranțe ar fi să dispară conjuncția ”și”. Să  avem pur și simplu un stat evreiesc democratic.

Printre primele legi votate de Knesset în 1950, imediat după încheierea armistițiului a fost Legea Reîntoarcerii (Hok haȘevut-ebr) care acorda dreptul la cetăţenie  oricărui evreu doritor să se stabilească în Statul Israel. Marea dilemă a fost să se definească cine este  evreu? Această dilemă a fost înlăturată, prin amendamente aduse legii. Orice persoană care a avut un bunic evreu sau  este  (ori a fost) căsătorită cu un evreu  este îndreptățit considerată ”evreu” deși nu este evreu halahic (conform  prescripțiilor religioase). Această reglementare rezonabilă, în consonanță cu realitățile istorice și, mai cu seamă salutară pentru continuitatea imigrației  și pentru consolidarea demografică vitală pentru Israel, a creat  o breșă între diferitele orientări și convingeri din lumea evreiască atât în Israel, cât și în diaspora. Dar în același timp a consolidat legăturile sufletești și familiale între cele două prezențe ale poporului evreu din Israel și din Diaspora. Aliaua continuă. Evrei din diferite țări se stabilesc în Israel – mai ales tineri – motivați de argumente sentimentale, sioniste sau fervoare religioasă ori pur și simplu căutându-și împliniri spirituale sau materiale ca oameni liberi de oriunde. Acest proces încurajat prin programe, proiecte  culturale și educaționale, de către mișcarea sionistă, este vital pentru menținerea trendului impresionant de dezvoltare a Statului Evreu. În acelaşi timp și din Israel – ca  din oricare țară liberă și democratică din lume – emigrează oameni, în căutarea unor oportunități mai potrivite așteptărilor proprii. Aproape un milion de israelieni trăiesc în diferite țări din Diaspora, cei mai mulți probabil în Statele Unite. Acest deficit  demografic trebuie să fie menținut în limite rezonabile, prin încurajarea imigrației evreilor din Diaspora, mai ales din țări în care naționalismul extremist, intoleranța sau terorismul afectează normalitatea vieții. Acest echilibru dinamic servește intereselor existențiale ale întregului popor evreu. Pentru că poporul evreu având acum și un stat propriu este un organism viu care, în   ciuda tuturor diferențelor, diferendelor și antagonismelor cu care se confruntă, trebuie să-și păstreze unitatea, solidaritatea și cultura, principalele valori care au asigurat perenitatea sa  de-a lungul celor aproape patru milenii de când legendarul Abraham  se zice că a  trecut râul Eufrat și a întemeiat familia „celor de dincolo de râu” ( Ivry-eb).

Abraham a fost şi primul ” evreu ” și este părintele comun ale celor trei mari religii din lume.

Tiberiu Roth

3 Comments

  • Daniel Bertalan commented on June 7, 2017 Reply

    Va multumim domnule Roth. Asteptam cu interes scrierile urmatoare.

  • Cepoi Alexandru commented on May 26, 2017 Reply

    Așa cum scrie in multe versete din Tanach-ul (Biblia evreiască), Dumnezeu si-a adus aminte de coliba căzută a regelui David și a ridicat-o când foarte putini mai credeau! Evenimentul este absolut remarcabil și trebuie să constituie o meditație profundă și pentru cei care cunosc și cred in Tanach, dar mai ales pentru cei care nu cunosc sau nu cred in Dumnezeu! După 2000 de ani în care Imperiul Roman, Europa și Islamul au făcut tot ce au putut să șteargă credința, cultura și poporul evreu, acesta reușește după Holocaustul celor 6 milioane de evrei să constituie un stat care luptă continuu de 69 de ani! Pentru orice om cu rațiune….aceasta este o minune, o profeție biblică împlinită magistral! Pentru cei care cred in morală celor 10 porunci, ceea ce trebuia demonstrat s- a demonstrat! De aici încolo Istoria va fi altfel de cum a fost!

  • MANDAL CORNELIU commented on May 26, 2017 Reply

    ALYA CONSIDER CA ESTE IMPORTANTA CA IMPLINIRE SPIRIUALA,DE A DEVENI CETATEAN AL TARII ANCESTRALE,ADICA DE UNDE TI SE TRAG RADACINILE MULTIMILENARE SI O CONSIDER O ONOARE SI O INDATORIRE SFANTA PE CARE ORICE EVREU TREBUIE S-O INDEPLINEASCA,ASTFEL CA SI STRAMOSII TAI SA REDEVINA MEMBRI AI STATULUI ISRAEL

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *