În acest articol voi prezenta un ziarist evreu, botoșănean, care și-a onorat atât meseria, cât și orașul în care s-a născut, ziarist de care poate unii își mai aduc aminte, iar alții nu știu nimic. Este vorba de Victor Rusu, pe care l-am cunoscut la mijlocul lunii mai, 1944. Atunci numele lui era Isac Cotiugaru. Și l-a schimbat în Victor Rusu la scurt timp după ce a devenit ziarist.

Încă de la începutul adolescenței era cel mai bun prieten al viitorului meu soț, Israil Bercovici, pentru mine, Izu. Era mai tânăr decât Izu cu un an, deci născut în 1922. Din cele povestite de fiecare dintre ei, am reținut că era unicul copil la părinți, iubit și cocoloșit, în măsura posibilului, ei fiind foarte săraci, locuind în „calicime” – cartierul evreilor săraci din Botoșani, unde locuia și Izu.

După absolvirea școlii primare, părinții lui au reușit să-l dea la liceul comercial, unde a urmat câteva clase, ceea ce i-a permis să lucreze ca un fel de contabil la rude, încă din fragedă tinerețe. Tatăl lui era căruțaș și lucra și el la rudele care aveau o făbricuță de săpun și care, după cum îmi amintesc, profitau din plin după munca celor doi.

Botoșaniul de altădată

Mama lui era încă frumoasă, când am cunoscut-o eu, era o gospodină exemplară în unica lor cameră de locuit, știa să citească și o preocupau și evenimentele din afara casei.

Nu știu exact cum s-au cunoscut cei doi băieți. Victor activa încă din adolescență la BETHAR (sioniști de dreapta) și chiar era în grupul lor de conducere. Izu frecventa casa rabinică și nu era implicat în nicio grupare sionistă, de stânga sau dreapta. Știu că de la începutul premilităriei, cei doi erau nedespărțiți și, ulterior, când s-a instituit pentru evrei munca forțată sub pază militară,  aceasta i-a unit și mai mult. La muncă au format un grup împreună cu Ițic (Isac) Vaidenfeld, Israel Cuper, Izu Hafner, Iankale Herșcovici, Iancu Halperin și Weichselbaum(?), băieți foarte diferiți ca status social și cultural, dar foarte legați prin împrejurări, ducând aproape o viață de colectiv, ceea ce i-a ajutat să supraviețuiască nu atât fizic, cât moral, și chiar să-și completeze cunoștințele, învățând unul de la celălalt.

Pomenesc numele lor, deoarece pentru mine fiecare dintre ei a însemnat ceva. Din cele povestite de soțul meu, perioada de muncă obligatorie 1940-1944 a fost un fel de „universitate liberă”, o posibilitate de perfecționare la un nivel mai ridicat și diversificat ale celor știute sau necunoscute anterior. Fiecare a contribuit cu ceva: Vaidenfeld făcuse deja un an de politehnică la București, Cuper era medicinist, Victor era un bun cunoscător de literatură română și universală, Hafner – cu cele câteva clase de liceu comercial – era un mare descurcăreț, Halperin avea un talent artistic  remarcabil, Herșcovici era bunătatea întruchipată, Weichselbaum, ardeleanul, știa ebraica și Izu Bercovici avea profunde cunoștințe religioase și citise foarte multă literatură idiș. Astfel, fără să-și dea seama, au învățat cu folos unii de la alții în acei ani grei de suferință.

Botoșani

4 aprilie 1944, ziua intrării armatei sovietice în Botoșani, i-a prins pe acești băieți chiar în oraș. întâmplător erau într-o scurtă permisie pe care ei și-au prelungit-o, având în vedere evenimentele de pe front. Eu i-am cunoscut pe toți, în special pe Victor, foarte curând, când am început să lucrez (la două săptămâni după întoarcere) la Biroul Muncii care ținea de primărie, la serviciul de contabilitate, deși habar nu aveam ce înseamnă asta. Acest serviciu a fost înființat pentru a se evita ca autoritățile sovietice să-i ridice arbitrar, eventual chiar de pe stradă, pe cetățenii orașului, pentru diverse nevoi comunitare: curățenie, aprovizionare, strângere de bunuri din casele părăsite de cei care s-au refugiat cu armata și oficialitățile române odată cu apropierea frontului, sau chiar pentru săpare de șanțuri de apărare, frontul fiind la Iași. Dacă era nevoie de un număr de oameni pentru muncă, ei trebuiau ceruți de la Biroul Muncii care asigura și transportul și hrana lucrătorilor pentru perioada dată. Acolo lucra și viitorul meu soț și o parte din prietenii săi. Victor lucra la „serviciul de bunuri” al primăriei care inventaria, pentru păstrare, bunurile lăsate de cei care se refugiaseră, evitând furturile. Totuși, multe bunuri părăsite s-au pierdut. În această atmosferă, prietenia dintre Victor și Izu s-a adâncit. Dormeau chiar în același pat, deoarece nenorocita de casă din ,,calicime”, unde locuise Izu, fusese bombardată și familia încă nu avea un adăpost.

Pe atunci Victor nu dădea doi bani pe inteligența mea și ori de câte ori avea ocazia când ne întâlneam, se lega (pe bună dreptate) de greșelile mele gramaticale și de limbă, fără să țină seama că timp de trei ani, în deportare, m-am dezvățat aproape complet de vorbit. Sigur că mă simțeam prost și încercam să-mi corectez pe cât posibil greșelile, sau să le evit. Nu mai spun cât eram de necăjită când o imita în vorbire pe sora mea care nu apucase să facă decât două clase de liceu înainte de eportare și îi lipseau cuvintele, chiar cele uzuale, pentru că în casa noastră se vorbea limba germană. Dar cu toate aceste mărunte neajunsuri și ironii, pe atunci înghițite cu greutate, numai de dragul lui Izu, i-am tolerat prezența și l-am acceptat. Dar el era răutăcios nu numai cu noi, ci și foarte critic și ironic cu alți tineri și vârstnici, fără deosebire. Așa era el, egolatru și autoadmirativ, dar în același timp foarte timid, ceea ce îi poate explica, uneori, obrăznicia afișată în public. Dar asta o știu acum și n-am înțeles-o atunci.

Tot sub influența lui, peste câteva luni, am încetat pentru prima dată, să postesc de Yom Kipur. Sigur că azi nu are nici o relevanță, dar atunci a însemnat un pas greu pentru mine, deși aveam 21 de ani. Acasă, până la deportare, posteam de la 12 ani și în Transnistria, pe lângă posturile religioase, ne-am făcut obiceiul să postim în cele mai multe zile de luni și joi, cu credința sinceră că suferința fizică ar putea îmbuna soarta, dar și cu gândul de a mai economisi câte ceva. După ce l-am cunoscut pe Izu și pe prietenii lui, mi-am dat seama că el, cu toate cunoștințele religioase profunde, nu era deloc credincios practicant (pe atunci nu cunoșteam nici termenul de agnostic și nici semnificația lui, pentru că el asta era) și eu îl consideram ateu, greu de înghițit atunci pentru mine.

Și iată-mă la primul Yom Kipur, 1944, la Botoșani. Părinții și bunicii mei erau la sinagogă. Izu și cu mine ne-am dus la Victor și apoi au venit și ceilalți băieți. Și ai lui erau la sinagogă. Și acolo s-a încins, spre uimirea mea, o masă din cele pregătite de mama lui pentru masa de seară, după post. La început, cu mare timiditate și rușine, mai mult de gura lui Victor care râdea de reținerea mea, dar apoi luată de val, am mâncat și eu cu ei, fără vreun regret. Seara, când s-au întors părinții lui și au găsit în oală în loc de supa clasică doar apă și pietricele puse de fiul lor, și ei au râs de festa neobrăzată, dar fiind oameni tare de treabă, nu ne-au certat prea tare și s-au mulțumit numai cu o cafea cu lapte și pâine după o zi de post negru. Și așa m-am dezobișnuit de postit. După ani de zile, când soacra a venit să locuiască cu noi, după moartea socrului meu, am mai încercat de dragul ei să postesc. Dar ea a văzut ce dureri de cap am făcut și eu am fost fericită când ea m-a absolvit și mi-a spus că dacă postul îmi face rău, e mai bine să-l evit.

Vara anului 1944 a trecut repede pentru mine. Am trăit-o intens, după privațiunile fizice și psihice din Transnistria. Vreau să consemnez un episod despre care nu am știut atunci nimic. E vorba de încercarea pe care au făcut-o băieții de a se înrola voluntar în armata sovietică. Nu știu dacă ideea aceasta nu a răsărit în mintea lui Victor, pentru că el avea tendința de a inventa lucruri excentrice. Nu știu cum au intrat în legătură cu un ofițer rus, dar norocul lor a fost că acesta era mai deștept și i-a refuzat. Pe Victor l-a refuzat din cauza miopiei severe (purta ochelari cu o sticlă foarte groasă), pe Izu pentru că prietena lui (adică eu) nu era de încredere. Voluntar s-a dus unul singur, care a ajuns în cele din urmă până în Slovacia, după un antrenament foarte dur. De fapt, ca temperament și caracter, lui i se potrivea cel mai bine această aventură. Avea scopuri mai puțin idealiste și mai concrete ca ceilalți băieți.

Dar ziua de 23 August 1944 a lămurit lucrurile și cu toții parcă am început o nouă viață. Abia după câteva zile ne-am dat seama de importanța celor petrecute. Eram mult prea tineri și nepricepuți și credeam că vom fi capabili să schimbăm totul. Dar generația noastră s-a ales cu o mare deziluzie.

Vreau să mai amintesc (ceva ce nu e consemnat nicăieri), ceva sugestiv pentru elanul acestor tineri. În februarie 1945, ei au reușit să facă un spectacol de amatori, un fel de cabaret politic în limba idiș, intitulat Noapte-Zi, la care contribuția lui Victor a fost importantă, partea artistică fiind asigurată de viitorul meu soț și de Iancu Halperin, viitor artist emblematic în Israel. Populația evreiască, pe atunci încă foarte numeroasă, a apreciat foarte favorabil acest spectacol și a cerut repetarea lui. Astfel s-a aprins din nou gustul pentru teatru idiș al evreilor din Botoșani. Erau pe atunci aproape 30000 de evrei în Botoșani (au fost dislocați cei din satele și târgurile învecinate).

La scurt timp după 23 August a apărut la Botoșani ziarul Clopotul, inițiat și finanțat de Scarlat Calimachi, „prințul roșu”, cum i se zicea, iar Victor a devenit unul dintre redactori. Așa i s-a deschis drumul către București și nu după multă vreme spre ziarul Scânteia, deci către o carieră deosebită. De atunci ne-am despărțit, ne-am mai întâlnit doar ocazional, fiecare fiind preocupat să-și completeze studiile și să-și facă o carieră. El a urmat dreptul la București, dar nu a profesat niciodată, fiind ziarist, de multe ori și de prima pagină.

Între timp eu m-am căsătorit cu Izu și Victor s-a căsătorit cu Ruth, medic, fiica vestitului doctor Cohn din Botoșani, un doctor cunoscut pentru omenia lui. Ne-am reîntâlnit după mai mulți ani, când m-am transferat la București, unde lucra soțul meu și, progresiv, ne-am regăsit prietenii. Și așa prietenii lui Izu au devenit prietenii mei și m-am împrietenit cu Ruth care îl completa de minune pe Victor cu mintea ei, cu judecata ei liniștită, cu modestia ei și cultura ei profundă. Aproape în fiecare duminică ne întâlneam la ei, deoarece aveau o locuință mai confortabilă. Fetițele noastre, apropiate ca vârstă, s-au împrietenit și ele. Discutam în special despre frământările lumii evreiești: primele emigrații în masă, prost văzute de autorități, dar și despre multe probleme ivite în jur pe care nu le puteam înțelege. În general Victor nu-mi dădea prea mare atenție și eu mai mult ascultam.

Pe la mijlocul anilor 50, Victor a fost scos de la Scânteia și trimis ca redactor șef la ziarul ARLUS (era ceva legat de prietenia româno-sovietică). Deși Victor s-a achitat perfect de această „onoare”, eram conștienți că pentru el a fost o umilință nemeritată, dar care se încadra perfect în politica timpului față de evrei. În scurt timp Victor a reușit să facă publicația mai puțin rigidă și mai lizibilă. Îmi sunt proaspete în memorie discuțiile dintre prieteni cu privire la evenimentele acelor ani, greu de înțeles pentru noi, care intraserăm cu tot sufletul și entuziasmul tinereții în această lume nouă care promitea să rezolve cel puțin problema națională. Dar foarte repede ne-am lămurit. Pe mine, toate m-au luat pe nepregătite. Procesul „halatelor albe”, al medicilor de la Moscova, a fost hotărâtor. Pentru Izu și Victor și pentru mulți alții, evenimentele erau previzibile pentru că știau mult mai multe decât mine.

În timpul vizitelor noastre de duminică la Victor am întâlnit și alți ziariști, printre care și Obedeanu și soția sa, ulterior implicați în procesul jafului de la Banca Națională. Este adevărat că Obedeanu avea o gură mare și spunea vrute și nevrute, dar n-aș fi crezut, cum nu cred nici până azi, că oameni normali s-ar fi putut băga de bună voie într-un astfel de coșmar, pe care l-au plătit cu viața.

Pe Victor prietenia aceasta l-a costat în primul rând serviciul. A fost scos de la ziar și cu mare greutate a mai găsit un serviciu la asigurările de stat. Ani de zile nu ne-am văzut, la cererea lui Victor, ca să nu fim și noi implicați pentru că i-am cunoscut pe unii dintre vinovați. Familia Rusu a trebuit să se mute într-o casă mai mică. Abia după ce Victor a fost solicitat de șef rabinul Rosen să devină redactorul responsabil al Revistei Cultului Mozaic, am reluat legătura cu ei – soțul meu a lucrat un timp la pagina de ebraică și idiș. Revista a profitat mult de prezența lui Victor. Și fiicele noastre au mers pe căi diferite: Maria a intrat la medicină și Ada la conservator. Și așa, căile noastre s-au despărțit. Ei au emigrat în Israel, cred prin 1978, iar noi am rămas aici.

Distanța ne-a apropiat din nou și prietenia s-a închegat mai profund. Ei au venit în România și eu i-am vizitat de mai multe ori în Israel și ne-am telefonat foarte des. Nu le-a fost deloc ușoară adaptarea. Inițial Victor a lucrat la Ierusalim, la universitate, la revista catedrei de drept, și făcea naveta zilnică. El mi-a arătat minunatele vitralii pictate de Chagall din sinagoga universității. Ruth a lucrat la un spital din apropierea locuinței lor din Bath Yam. Maria a făcut o carieră medicală de succes și Victor a continuat să scrie la ziar în limba română, aș zice din ce în ce mai bine, în ciuda problemelor mari de sănătate, mai ales a ochilor. În final, când aproape că și-a pierdut vederea, Ruth a trebuit să învețe să bată la mașină ca să scrie textele dictate de el. Mai mult chiar, Victor a învățat să asculte cărți întregi la radio, deoarece nu mai putea citi singur la bătrânețe. Dar a continuat să scrie în limba română, pe care o stăpânea perfect, și foarte multe articole i-au apărut în Revista Cultului Mozaic și în publicațiile în limba română din Israel. A publicat mai multe volume, eu am primitșapte cu dedicație. Citez titlurile: Alef-Bet (1976), Jurnal israelian (2001), Vedere din Bat-Yam (2001), Elefantul și evreii (2003), Ultimii evrei (2004), Zile și nopți în Israel (2006) și Balada Târgului Evreiesc (2008), care a fost tradusă și în limba germană. Azi pot spune că eu l-am cunoscut mai mult prin cărțile sale. E adevărat că pomenește într-un articol și de prietenia cu soțul meu și chiar de mine, (poate că și-a mai îmbunătățit părerea despre mine) și nu pot spune că asta nu m-a flatat.

Scriitorul Ion Cristofor din Cluj scria despre el: „Unul din cei mai mari ziariști în viață este indiscutabil Victor Rusu” (2003). Dar eu cred că el va rămâne pentru totdeauna cel care a cunoscut viața evreiască, mai ales cea a evreilor săraci din Moldova, din Botoșani, unde s-a născut și unde e înmormântată mama lui care l-a iubit atât de mult. Oricum, scrisul său face cinste limbii române și orașului său natal. Victor Rusu a fost onorat cu Premiul Israel. S-a stins din viață în august 2011.

Mirjam Bercovici