Cum trec zilele oamenilor vârstnici.

De fapt poate nu ar fi trebuit să scriu un astfel de articol care nu este deloc încurajator, deoarece vârsta nu iartă pe nimeni. Dar am împlinit foarte recent o vârstă matusalemică și am primit multe, foarte multe felicitări. A doua zi am avut o stare sufletească mizerabilă: M-am tot întrebat dacă  aceste felicitări trebuie să mă bucure sau să mă întristeze, dacă cei din jur știu că sunt conștientă că numărătoarea inversă e pentru mine din ce în ce mai scurtă și că singura urare pe care o accept e cea de a fi sănătoasă ca să nu dau de lucru celor dragi din jur. Și ca o ilustrare pentru cei care citesc Baabelul vreau să le povestesc cum petrec zilele mele și probabil că și alții de vârsta mea care, cât de cât, mai sunt ancorați în prezent și încearcă să mai aibă o preocupare intelectuală.

Totdeauna am fost ordonată și mi-am respectat într-un fel un orar de viață. Acest orar îl urmez acum aproape cu sfințenie și în felul acesta am impresia că fac ceva, deși suma de peste zi este aproape nulă. Nu voi vorbi despre orarul fix al meselor, despre medicamentele multiple, vizita la medicul de familie la 3 luni și alte activități similare care au devenit obligatorii. Dar totul decurge acum  mult mai încet, începând cu micile tabieturi și terminând cu cititul care a devenit baza activității mele zilnice. Deși știam foarte bine că pensionarea nu este un dar făcut celui care a muncit, am mai lucrat încă mulți ani după aceea și regret că nu mai pot lucra în profesie și acum. Dar acum realizez că puterile fizice au o limită pe care o simt din plin, deși îmi reproșez că nu mă instruiesc în continuare și mă limitez la știrile sumare despre zilnicele cuceriri ale medicinei din presă, poate prea puțin din internet și aproape deloc din tratate noi de specialitate.

Oricum diminețile mele sunt ocupate de internet, de relațiile mele online cu cei câțiva prieteni vechi, cu sora mea și noutățile din țară și din lume de care Dumnezeu are grijă să nu ducem lipsă și care de cele mai multe ori sunt chiar foarte solicitante din punct de vedere emoțional. Baabelul îl citesc dintr-o suflare de câte ori apare și mi se pare că am început să-i cunosc pe toți colaboratorii, deși nu-i știu direct decât pe doi dintre ei. Dacă lipsește vreunul din  ediție, mă întreb ce i s-a întâmplat, ca și cum mi-ar fi un membru din familie. Din păcate prietenii s-au rărit în ultimii ani și de multe ori mi-e frică să dau câte un telefon ca să nu aud  o veste tristă.

Dintre preocupările mele de altă dată trebuie să recunosc că ascult din ce în ce mai puțină muzică. O pun și pe seama faptului că m-am oprit la Stravinski și muzica modernă îmi vine greu s-o ascult pentru că nu-mi spune nimic și acum, cum e cazul la actualul festival George Enescu, muzica secolului XXI este prevalentă.

Nu neg că mi-a plăcut și muzica ușoară și acum îl ascult  pe Leonard Cohen și pe George Dassin și cu mult drag muzică klezmer bună. Singurul concert mare la care am luat parte a fost cel al Leonard Cohen și moartea lui m-a îndurerat ca cea a unui bun prieten. Poate că el ar fi meritat mai de grabă premiul Nobel. Dar nu mi-a cerut nimeni părerea.

Dar și mai greu sunt în stare  să umplu cu ceva după amiezile care sunt mai lungi decât diminețile mai ales vara și atunci încerc să ies din casă. Plimbările mele sunt scurte. Pe zi ce trece conștientizez că picioarele mele îmbătrânesc mai repede și mă țin în loc. De fapt eu locuiesc acum în ghetoul pe care mi l-am creat singură și care se cheamă „Piața Iancului” și bucureștenii cunosc cartierul. Era cândva o periferie dar acum e socotit zonă centrală și locuința mea nu e deloc o locuință de ghetou. Dar perimetrul meu de mișcare e limitat ca într-un ghetou.  În acest perimetru sunt binecuvântată și cu un părculeț, chiar lângă casa mea, azi denumit „Parcul Tolbuhin” ajuns și problemă de dispută în ziare din cauza redenumirii făcute recent de primăria de sector. Eu îi zic parcul meu. E o oază de verdeață foarte bine venită, cu copaci și două tufe mari de magnolii care la începutul verii au fost magnifice. Flori nu prea s-au pus, dar are paznici . E parcul bătrânilor din cartier, al copiilor care vin și pleacă de la școală gimnazială de alături, al celor care-și plimbă câinii deși după regulamentul afișat nu e voie, e locul unde aproape zilnic mă duc ca să „socializez” cu un grup de femei mai tinere sau de vârstă apropiată cu a mea, aproximativ 10 la număr. Eu am dat (pentru mine) numele grupului nostru „văduvele negre” nu în sens peiorativ. Toate suntem văduve și vorbim despre soții noștri morți care au fost toți „adevărate bijuterii umane” și ne povestim despre ei numai amintiri frumoase. Și tot aici am fost întrebată de ce nu m-au văzut la biserică și la răspunsul meu că sunt „evreică” timp de câteva zile m-au întâmpinat mai răcoros. Faptul că am fost medic a compensat însă o parte din defectul meu din naștere  și cu timpul și eu am devenit mai conciliantă. Pe 8 Septembrie, de Sfânta Maria Mică, le-am servit cu bomboane așa cum face fiecare din grup la onomastica ei. N-am omis însă să accentuez că pe Maria, o chema Mirjam, că era evreică, ceea ce nu știa nici una. Și așa printre picături, mai dau un sfat medical, mai arunc în joc ceva despre ce unește diferitele  religii și așa trece timpul. Este foarte interesant că femeile nu se plâng de pensiile pe care le au și e clar că la o anumită vârstă nevoile sunt mici și nici una nu năzuiește la înnoirea garderobei. Putem fi recunoscute după rochii și ca material și croi. Dar mai toate au copii plecați din țară și stabiliți chiar definitiv în străinătate și așteaptă cu nerăbdare vești. Copiii și nepoții rămași aici lucrează și de cele mai multe ori discuțiile noastre îi includ și pe ei.

Există în parc și două bănci ocupate de bărbați singuri care uneori ne salută dar ei fac și puțină gimnastică pe parcela mică cu aparate deja parțial dezmembrate.

Din păcate mai sunt și doi bărbați bețivi, homeless, care-și fac veacul în parc nu numai vara ci și când e frig. De ei ne e milă și-i mai ajutăm să bea cu câte un ban.

Sigur că eu am avantajul că aș putea eventual participa la activitățile culturale grupului de vârstnici al Comunității evreilor la care sunt invitată. Dar distanța și efortul fizic îmi depășesc posibilitățile. Și totuși la evenimente deosebite fac acest efort cu mult drag și mă simt „ca acasă” dar nici aici nu mai cunosc pe mulți din cei prezenți…

Generația mea s-a dus. Schimbul de generații e evident pe toate  planurile.

Am lăsat la urmă cititul și televiziunea care fac parte integrantă din viața mea. Nu pot citi și nu mai pot vedea orice. Trebuie să fie pe gustul meu și asta nu e prea ușor. Programele actuale ca și revistele și cărțile sunt foarte comerciale și nu au nevoie de mine.

Nu vreau să vorbesc despre nopțile mele fără somn și despre nopțile dormite cu vise și coșmaruri din altă lume. Dar și ele fac parte din viața mea de om bătrân.

Dar eu n-am voie să păcătuiesc: Am un nepot drag, atent cu mine, care nu are de gând să plece din țară și câțiva apropiați din familie și prieteni care-mi sunt devotați și care-mi înfrumusețează viața asta de om bătrân, capricios și mofturos, care-i greu de mulțumit și care ar trebui să fie fericit cu ce are. Foarte mulți nu au nici atât.

P.S. Tocmai am citit un articol al lui George Banu din „Dilema”, despre Voce. Sper că vocea mea, la telefon cel puțin, nu s-a alterat atât de mult încât sentimentul iremediabilei îmbătrâniri care se poate astfel percepe să se nu se impună evident și flagrant și la acest mijloc de comunicare.

13 Sept. 2017. București

Mirjam Bercovici

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • G. Litatczek commented on October 1, 2017 Reply

    Am citit cu emoție articolul in care ma regăsesc. Si eu m-am oprit la Stravinski si Bartok și eu merg forte greu si numai ajutorul unui trolator (un cărucior pe care îl împingi) dar mai am si o formă de porfirie care îmi da bătaie de cap cu diverse alte disfuncționalități motorii. sigetve si cutanate. Ascult mult radio si mult mai puțin TV. Scriu la memorii,de curând am fost la Timișoara la un mare simpozion. Timpul trece si neputința creste..Baabel il primesc de la un fost elev si actual foarte bun prieten Gabi Gurman locuiește in Israel si a avut funcții înalte, e acum pensionar dar activ si vine de câteva ori prin tara si scrie mult românește. Bina ca ne-am regăsit si vom rămâne in contact. Eu locuiesc de peste un an la Petroșani care orășel este superb. Cele mai bune sentimente colegei me!e de generație și de spital. Am uitat să-ți spun ca Dacia mea a murit anul trecut. G L.

  • ivan klein commented on September 29, 2017 Reply

    Vazut-Citit-Placut.

  • Eva galambos commented on September 28, 2017 Reply

    Un articol minunat ca toate cele scrise de dumneavoastra. Oricand mi-ar face placere sa va vad. Doar un telefon …

  • Daniela Stefanescu commented on September 28, 2017 Reply

    Mirjam, draga noastra, ne-ai incantat din nou cu un articol minunat; in timp ce-l citeam, cu un ochi radeam la umorul tau irezistibil, cu celalalt plangeam, caci nostalgia si tristetea transpar printre randuri.
    Cat de bine ai conturat varsta a treia si ce noroc avem ca ne faci periodic partasi la ceea ce simti si gandesti. Iar de asta data ne dezvalui cum isi petrece ziua un om in etate, un om cu o viata extraordinara care este un exemplu pentru noi care citim cu atata placere ceea ce scrie: acest om este doamna doctor si scriitoarea Mirjam Bercovici.

  • George Farkas commented on September 28, 2017 Reply

    Intelepciunea si spiritul umorului,sunt trasaturi pe care articolul le releva din plin, In plus,am simtit acelasi lucru in ziua cand Leonard Cohen a plecat.Inseamna ca am putea fi de aceeasi varsta.

  • Nicole Sima commented on September 28, 2017 Reply

    Astăzi un articol „altfel”, dar scris cu același condei, cu aceeași sinceritate care te face părtaș direct la sentimentele autoarei. Nu lipsește hazul, iar ilustratia de inceput este o minune și vorbește de la sine.
    Despre un singur lucru nu vad nicio mențiune:
    scrisul. Noroc ca asta vedem cu toții aici, la Baabel și ne bucurăm.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *