Amintiri din scurta mea studenție în Clujul anilor 1976-1977

Nu e ușor să evoci lucruri petrecute cu patruzeci de ani în urmă.  Toate amintirile pălesc cu timpul, dar cele neplăcute se destramă mai repede ca celelalte, ceea ce inevitabil face ca vremurile demult apuse să ne apară mai fericite decât erau în realitate, mai ales că pe atunci eram tineri.  Deci trebuie să am grijă să nu idealizez „vremurile fericite de odinioară”.  Îmi închipui că cititorul cunoaște destul de bine situația precară din Clujul anilor 1970.  Dar din perspectiva mea de atunci, ca student occidental, cetățean relativ nou al RFG, greutățile nu-mi apăreau atât de mari ca cele pe care localnicii le-au suferit pe propria lor piele, ca să nu mai vobim de cele pe care le-au avut de suferit în deceniul următor.

Cum se face că am fost nevoit să studiez la Cluj, cu toate că absolvisem liceul la Frankfurt cu un bacalaureat strălucit?  Explicația e simplă.  La vârsta de 13 ani am plecat din Oradea împreună cu părinții și ne-am stabilit la Frankfurt.  M-am adaptat cu ușurință  la condițiile locale și la viața școlară.  Am învățat temeinic limba germană și după câțiva ani am reușit să obțin o notă mai mult decât acceptabilă la bacalaureat.  Și totuși nu a fost suficientă pentru o universitate germană.  În anul acela toate mediile de bacalaureat din statul Hessen au fost scăzute cu 0,2 puncte ca să corespundă cu rezultatele din celelalte state.  Ca atare mi-a ieșit o medie de 1,7 pe baza căreia nu puteam fi admis la o universitate germană, dar care îmi ajungea pentru a studia în România, mai ales că înțelegeam bine limba și mai aduceam și valută forte.

Înarmat cu intenții bune, cu valuta sus-amintită și cu niște scrisori de recomandare nu prea utile de la dentistul meu din Frankfurt, am plecat la București în septembrie 1976 să cer un loc la medicină la Cluj.  Birocrația din capitală a durat aproape o lună – numai despre ea aș putea să umplu mai multe pagini – dar până la urmă m-am urcat în trenul de noapte spre Cluj și am început viața veselă de student.

De la început am fost repartizat la cămin.  Cu mărcile mele aș fi putut cu ușurință să închiriez o cameră mobilată, confortabilă, centrală, la vreo văduvă.  Dar după obiceiurile vremii, străinii erau supravegheați în mod de-a dreptul obsesiv și am fost obligat să stau la cămin.  Așa că am intrat cu zâmbetul pe buze într-o cameră de patru paturi, în căminul 6 al complexului studențesc Observator.

Complexul Observator ieri şi azi

Am fost întâmpinat cu răceală de trei figuri încruntate, cu aspect vădit levantin – viitorii mei colegi de cameră.  Abia mi-am aruncat bagajele în colțul pe care mi l-au indicat și în loc de salut unul din ei m-a întrebat: „Ești evreu?”  Întrebarea a fost atât de directă și de neașteptată, încât am răspuns pe negândite „Da.”  În timp ce dădeam răspunsul vedeam deja cu ochii minții execuția mea iminentă.  Totuși n-aș putea spune că cei trei aveau o atitudine cu adevărat ostilă.  La început au fost neprimitori, morocănoși, dar cu timpul a apărut între noi un soi de camaraderie.  Doi dintre băieți erau palestinieni și al treilea era iordanian (pe atunci încă nu era nicio deosebire) și toți trei repetau anul întâi, adică erau deja al treilea an în țară și vorbeau binișor românește.  Sigur că Orientul Apropiat era un subiect frecvent de discuție și nu odată mi-am exprimat cu înțelegere, chiar cu sinceritate, părerea de rău pentru suferințele refugiaților palestinieni.  Mă gândeam și la suferințele evreilor alungați din țările arabe, dar nu îndrăzneam să le pomenesc cu voce tare.  Pe iordanian l-am cucerit prin cunoștințele mele de geografie.  E un vechi șiretlic al meu să-i impresionez pe străini, spunându-le nu numai care e capitala țării lor, dar și care e al doilea oraș ca mărime, ceea ce mă face să apar extrem de cult.  În cazul acesta i-am vorbit despre frumusețile orașului Irbid.  Într-adevăr relațiile dintre noi s-au îmbunătățit treptat, până ce după trei săptămâni a sosit un nou student arab, căruia i-a fost repartizat patul meu.  Intr-un fel îmi părea rău să mă despart de „verii” cu care începusem să mă obișnuiesc, dar trebuia să mă supun cerințelor administrației căminului.  Astfel m-am mutat într-o cameră cu trei colegi români, unde am rămas până la plecarea mea din Cluj.

Studenții facultății noastre puteau fi împărțiți după diferite criterii.  Intâi eram noi, mediciniștii.  Apoi era un grup mai mic, căruia nu-i dădeam atenție – farmaciștii.  Iar la urmă un soi de „caz special”, studenții de la pediatrie, care aveau de la început cursuri separate, o ciudățenie rămasă după modelul sovietic.  O altă împărțire era după origine: o jumătate din studenții de la medicină erau cetățeni români, cealaltă jumătate erau străini.  Străinii la rândul lor erau pe jumătate din țări în curs de dezvoltare, care după contract le plăteau studiile și altă jumătate, din occident, care-și plăteau singuri taxa școlară în valută: la început erau $150, mai târziu $180 pe lună.  Occidentalii se împărțeau și ei în două grupuri cam de aceeași mărime.  Unii nu aveau nimic comun cu România, erau acolo numai pentru că nu reușiseră la admitere în țara lor.  Aceștia trebuiau să urmeze întâi un curs de un an de limba română.   Apoi eram noi, foști emingranți români din Germania sau SUA, care tot nu reușiserăm la admitere, dar nouă ne era mult mai ușor pentru că știam limba și eram admiși direct în anul întâi.  În paralel, la stomatologie se afla un grup destul de omogen din RDG, venit în cadrul unui program de schimb de studenți din țările socialiste.  Aceștia aveau o tendință foarte accentuată să fraternizeze cu noi, cei din RFG, până când au prins de veste securiștii lor de la Stasi și le-au interzis categoric să aibă legături cu noi, „elementele infectate de capitalism și imperialism”.

În anul întâi de medicină se studiază în primul rând anatomia și fiziologia umană.  Cu prof. Telea, care adesea apărea cam cherchelit la cursuri, am făcut niște exerciții de fizică și de chimie despre care nu-mi mai amintesc aproape nimic.  Singurul lucru care mi-a rămas în memorie e un lichid galben care picura dintr-un vas, viteza picăturilor fiind o măsură a viscozității lichidului.  Dar anatomia era foarte interesantă, mai ales că învățam aproape totul direct în sala de disecție, punând singuri mâna.  Conf. Dr. Vaida (care mai târziu a plecat în Israel) ne desena cu cretă colorată scheme amănunțite ale diverselor structuri ale corpului uman, pe care apoi încercam cu bisturiul în mână să le punem în evidență pe cadavru.  Uneori se făceau în sala de disecție și examene inopinate.  Colegii români înțepeneau alarmați, pe când cei din occident ședeau destul de relaxați în fundul sălii.  Din limbajul trupului lor se vedea în ce măsură colegii noștri localnici își însușiseră atitudinea servilă obișnuită peste tot.  Inegalitatea cu care erau tratați studenții reiese și din faptul că colegii români erau obligați să presteze diverse servicii în incinta căminului, pe când noi, occidentalii, „clienții platnici”, eram scutiți.  Acest sistem crea o societate împărțită în clase, cu totul contrar ideologiei curente.

Activitățile studențești aveau loc în centru, în Hasdeu, așa încât cel puțin de două ori pe zi mergeam la deal și la vale, ca o turmă.  Adesea o luam pe scurtătură, pe aleile Grădinii Botanice și prin curți.  Autobuzele circulau foarte neregulat.  Îmi amintesc bine de acele zile cenușii și noroioase de noiembrie, când așteptam uneori ore în șir autobuzul, iar când venea era supraaglomerat și nu oprea.  Când ni se ura de atâta așteptat, o luam pe jos pe drumul anevoios înspre casă, pe deal în sus.  Hrana pe care o primeam la cantina Observator nu era foarte apetisantă, dar cel puțin era suficientă.  O metodă oarecum acceptabilă de a ne îmbunătăți hrana era să luăm uneori masa la restaurantul „Vărzărie – Păstăioase” de pe actualul Bulevard al Eroilor.  Precum îi spune și numele, meniul era modest și nu prea variat.  În plus luam uneori un desert mai de soi la cafeneaua „Croco”, frecventată de boema orașului – dacă reușeam să găsim o masă liberă.

Clădirea Croco…azi

De mâncăruri alese nu prea aveam parte, în schimb viața de societate era foarte bogată.  Cu studiul mă ocupam destul de puțin, prea erau multe distracțiile care mă îmbiau.  În scurt timp s-au format grupuri de prieteni cu interese și cu înclinații asemănătoare.  În gașca mea erau mai ales colegi occidentali: Torbjörn Waldner din Suedia, Renate Appeltauer din Germania (la origine șvăboaică din Banat) și Iosi Șlomovici din SUA (originar din Dej).  Cu toții împreună sau numai cu unii din ei alergam cu sufletul la gură după distracții.  Având la dispoziție valută, puterea noastră de cumpărare era practic nelimitată.  Uneori ne permiteam adevărate excese hedoniste: mergeam la teatru, la cinema, la operă și apoi la restaurant, totul în aceeași zi.  Evident că după așa un program trebuia să întrerupem cursurile timp de mai multe zile ca să ne odihnim.  Mai puțin obositoare erau orele de chitară primite ocazional de la Iosi, care se chinuia fără succes să mă învețe măcar trei acorduri pentru „Norwegian Wood”.

Costul întreținerii mele la Cluj, împreună cu taxa școlară relativ modestă, era plătit de părinți.  Suma era mult mai mică decât cea care mi-ar fi fost necesară pentru a studia undeva în Germania.  În plus aveam lei din belșug.  În principiu era interzis de schimbat mărcile „la negru”, dar cursul oficial era de-a dreptul ridicol, nimeni nu-l întrebuința, fiecare își obținea leii pe alte căi.  Pe neașteptate am dat peste o metodă nu chiar legală, dar foarte comodă, pentru a face rost de moneda locală ca să-mi îmbunătățesc hrana și să-mi plătesc escapadele.  Vizavi, în căminul 7, locuiau studenții de la electrotehnică.  Unul dintre ei, un băiat înalt, ungur, mi-a cerut să-i aduc din Germania așa-numite „circuite integrate”, pe care era dispus să mi le ia cu 300 de lei bucata.  Erau niște piese de mărimea unei unghii, cu opt piciorușe ca de păianjen; la Frankfurt le cumpăram cu câteva mărci duzina.  În felul acesta obțineam un curs de 1 la 100 față de cursul oficial de 1 la 5.  Banii primiți pe un săculeț plin de asemenea drăcovenii mi-au ajuns pentru câteva luni.  Abia mai târziu am aflat că în Europa de răsărit aceste piese nu se găseau din motive de embargo și de aceea erau foarte căutate de inventatori de tot felul.  În plus clientul meu mi-a făcut o mică favoare: a meșterit ceva la telefonul căminului ca să pot vorbi gratuit cu rudele mele din Oradea.  Șmecheria a funcționat numai pentru scurt timp, până când compania de telefoane a prins de veste și a pus capăt escrocheriei.

La Cluj funcționa o mică comunitate evreiască.  La cantina de acolo primeam uneori o farfurie de supă de pui.  Dar pe Iosi și pe mine ne atrăgea nu atât supa cât fetele evreice de care se ne legăm, fete care abia așteaptau să se lege cineva de ele.  Mi-am găsit și eu o fată pe gustul meu, pe nume Lia Goldner, dar n-am apucat să întreprind nimic pentru că ea în scurt timp a plecat în Israel.  Iosi a avut mai mult noroc, cunoscând-o acolo pe viitoarea lui soție, Carmen, cu care trăiește fericit până azi.  Celelalte facultăți erau și ele terenuri de vânătoare după fuste.  Mai ales pe la Conservator se învârteau niște studente unguroaice foarte atrăgătoare, merita osteneala!  Eu am avut o legătură romantică cu o colegă drăguță, brunetă, o olteancă pe nume Steluța Ţecu.  Din păcate totul a început cu doar trei săptămâni înainte de plecarea mea neașteptată din Cluj, așa că nu a avut urmări serioase.

Într-o zi un incident neobișnuit a stârnit agitație.  A fost un caz grav de profanare de morminte.  Lucrul s-a petrcut în felul următor.  Ca mediciniști trebuia să studiem temeinic anatomia, în primul rând scheletul.  Facultatea de medicină avea o colecție de oase umane pe care studenții le puteau împrumuta.  Coada la oase era foarte interesantă pentru că la ghișeu stătea o doamnă blondă, zveltă, în floarea vârstei.  Studiul atributelor ei fizice era nu mai puțin atăgător ca studiul oaselor pe care le împrumuta.  Iar numărul cu totul insuficient de oase disponibile ne dădea ocazia să trecem foarte des pe la doamna respectivă, chiar atunci când știam dinainte că nu avem nicio speranță de succes.  Într-o zi am avut rara șansă să primesc un os sacru (os al bazinului), să-l iau acasă și să-l studiez în tihnă timp de luni de zile.  Un student din Peru a fost însă mai puțin norocos.  După mai multe eșecuri la ghișeul de împrumut, acesta s-a hotărât să-și procure singur materialul didactic.  Cum a reușit să pună mâna pe un schelet nu mai știu exact, dar ancheta judiciară a ajuns la concluzia că l-a dezgropat din cimitirul orășenesc.  Nu-mi mai amintesc cum s-a încheiat incidentul, dar e un exemplu clar al marilor diferențe culturale care existau între studenți.

Sfârșitul scurtei mele șederi la Cluj s-a anunțat la începutul primăverii anului 1977, sub forma unei scrisori de la părinți.  Din ea am aflat că cererea mea de a fi admis la medicină la Frankfurt a fost reconsiderată și că aveam șanse să fie aprobată în curând.  Eram aproape sigur că părinții mei nu au înțeles exact mesajul încâlcit, scris într-o germană birocratică și voiam să le spun cum să procedeze în continuare.  Comunicarea directă și imediată era dificilă – în zilele noastre, când ne stau la dispoziție internetul și telefonul mobil, această stare de lucruri ni se pare greu de înțeles.  Scrisoarea părinților mei a ajuns după zece zile.  Voiam să le telefonez imediat, dar aceasta era o acțiune complicată, care lua mult timp.  Trebuia mers la poștă, de preferință la o oră când nu era coadă la convorbiri inernaționale, numai că ora potrivită nu se găsea aproape niciodată.  La ghișeu se depunea o cerere de convorbire.  Apoi urma o așteptare destul de îndelungată.  Uneori totul era în zadar, legătura nu venea deloc, dar eu am avut noroc și peste o oră sau două m-am grăbit spre cabina indicată, ca să le explic părinților să…  Numai că ei m-au anunțat scurt și cuprinzător că aprobarea tocmai sosise, eram admis la medicină la Frankfurt.  Era clar: viața destrăbălată de la Cluj se apropia de sfârșit.  Atunci încă nu-mi închipuiam cât de cutremurător urma să fie sfârșitul.

E vorba de cutremurul din Vrancea, care în seara de 4 martie 1977 ne-a întrerupt brusc existența liniștită.  Eu tocmai stăteam în camera mea din Observator și exersam pe chitara lui Iosi cele trei acorduri cu pricina, când patul a început să se legene într-un ritm cu totul nepotrivit cu miorlăiala mea neîndemânatică.  La început n-am dat atenție, dar când a pornit încă o dată și am văzut cum se zgâlțâie pereții, am ieșit în goană pe coridor ca să văd ce se întâmplă.  Coridorul însă era pustiu.  Mă întrebam deja dacă sunt în toate mințile, când a început vacarmul – toți locuitorii căminului dădeau buzna spre ieșire și fără să stau mult pe gânduri i-am urmat și eu.  Ne-am regăsit cu toții afară, în burnița rece, în întuneric, unii numai în maiou și chiloți, discutând cu însuflețire despre cele întâmplate. După ce am tremurat vreo două ore pe-afară, am reintrat unul după altul în cămin – n-aveam încotro.  În capitală cutremurul a făcut aproape 1500 de victime, pe când la Cluj au fost numai unele clădiri avariate.  Mai târziu am observat urmările.  Ceaușescu și-a întrerupt călătoria în Africa, s-a întors de urgență acasă și după ce a inspectat dărâmăturile a început să dea „indicații” bizare.  Presa le-a repetat cu fidelitate.  După spusele lui, clădirile care s-au dărâmat peste locuitori au fost mai ales cele ridicate înainte de război, de către capitaliștii lacomi de câștig.  Adevărul era cu totul altul: blocurile socialiste, construite din elemente prefabricate, erau cele care s-au dărâmat ca și cum ar fi fost făcute din cărți de joc.  În plus, Ceaușescu a dat sfatul considerat extrem de valoros, la care nu s-au gândit nici măcar experții, ca dărâmăturile să fie înlăturate pornind de sus în jos.  Cu o conducere atât de înțeleaptă eram în siguranță.

Cât despre mine, în următoarele două săptămâni mi-am adunat catrafusele, mi-am luat rămas bun de la Steluța, Torbjörn, Renate, Iosi și de la toți ceilalți pe care am ajuns să-i îndrăgesc, am vărsat câteva lacrimi de crocodil în fața lui „Croco” și apoi am luat trenul spre casă.  La Frankfurt am început medicina de la capăt.  Jumătatea de an petrecută la Cluj n-a avut mare valoare pentru cariera mea ulterioară, în afară de studiul anatomiei.  Dar a fost o experiență culturală și umană care m-a îmbogățit nespus și la care mă gândesc adesea cu plăcere.

 

Peter Biro

(traducere din limba germană, Hava Oren)

5 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on September 30, 2017 Reply

    Pentru mine articolul este interesant pentru ca prezinta punctul de vedere al unui student “străin” care, în acele vremuri – era privit cu jind de studenţii autohtoni. Studenţii “străini” – majoritatea din ţărille arabe – aveau maşini iccidentale (o raritate în ţara Daciilor) şi erau sursa unor mărfuri prohibite precum: cosmeticale de marcă şi anticoncepţionale (de neconceput în România comunistă). Mai erau şi studenţi africani – majoritatea bursieri – mai sărăcuţi şi, într-adevăr, studenţi din familii originare din Ro. dar stabilite în vest.

  • Lia commented on September 30, 2017 Reply

    Lectura interesanta pentru mine, care am parasit Clujul in 1970.
    Mi-a placut stilul umoristic si totusi informativ, despre o realitate pe care n-am trait-o acolo.

  • Peter Biro commented on September 29, 2017 Reply

    Eu ma referam la cele spuse pe atunci , nu la date exacte. Cred cabtrebuie sa sterg fraza respectiva. Multumesc, Dle. Klein.
    Andrea draga, te rog sa faci asta!
    Peter

    • ivan klein commented on October 1, 2017 Reply

      Trebuie sa adaug cite ceva la reply-ul dvs.,care mi-a placut.Va citesc articolele cu placere, iar corectia mea o consider de detaliu….Eu insumi fiind în România am fost derutat / înșelat de relatări neadevărate ( pe baza cărora N.C. A reușit sa stoarcă ajutoare fantastice) …..S-a relatat ca Zimnicea e toată distrusa ; am fost acolo cu studenții trei luni după cutremur – inafara de niste tarabe in Piața nici-o pierdere.-

  • ivan klein commented on September 29, 2017 Reply

    După cite știu eu în 1977 s-au prăbușit blocuri construite înainte de WWII. Excepție a făcut un bloc nou în Militari construit după “indicatiile” prețioase ale lui N.C.. Î- indicații la care se pare ca s-a renunțat. Eram la București în 1977 și n-am auzit de nici-un alt bloc nou prăbușit. ( iar blocuri noi erau deja foarte multe) . Klein I.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *