Sunt arădeancă get-beget, atât din partea tatălui meu cât și a mamei. În cimitirul vechi din oraș sunt înmormântate trei generații din familia mea – străbunicii, bunicii și părinții, din partea tatălui. Familia mamei mele care a trăit și mai trăiește la Târgu Mureș, cel puțin bunicul și surorile lui  erau originari din Lipova. Este foarte posibil ca vechimea familiei în zonă să fie și mai mare deoarece – și asta am aflat acum cu prilejul celor 300 de ani de la stabilirea primilor evrei în Arad   – familii de evrei trăiau încă din vechime în comunele din jurul orașului, inclusiv la Lipova. Din păcate, nu am fost niciodată acolo, nu știu în ce stare se află cimitirul și dacă sunt îngropați acolo străbunicii.

Am vrut să spun toate acestea pentru a arăta că prin origine ar trebui să am legături strânse, indestructibile cu acest oraș.  Dar nu este chiar așa. Fără doar și poate, sunt mândră de Arad, niciodată nu mi-am negat originea, eram bucuroasă când auzeam de performanțele unor arădeni. Legătura mea cu Aradul aș putea să o caracterizez, puțin exagerat ca o relație „love and hate” – dragoste și ură. Recunosc, cel de-al doilea termen este cam exagerat, l-am folosit deoarece așa este zicala. Am să explic în continuare și atunci voi defini mai bine sensul.

Dragostea este legată de niște amintiri din copilărie și adolescență. Ele se opresc aici deoarece am părăsit la 17 ani Aradul, întâi temporar, mergând la București la facultate și venind doar în scurte vacanțe și poate nu întotdeauna iar la terminarea studiilor, am rămas la București împreună cu fratele meu. Cum între timp tatăl nostru murise, am adus-o și pe mama la noi, astfel că legătura permanentă s-a întrerupt. Până în 2004, am vizitat Aradul cred că de patru ori, după aceea, ajungând la Realitatea Evreiască, aceste vizite s-au mai înmulțit. Dar nu pot să spun că nu am amintiri frumoase. Prieteni din copilărie, mulți copii evrei alături de copii români și unguri, am făcut parte dintr-o societate eterogenă, prieteni de familie, colegi de școală (am făcut școală românească nu evreiască, deci  mulți prieteni români) de la pionieri și din sport, de la ștrand și din clubul de canotaj Metalul (fost Regatta, înainte de război clubul evreilor și românilor, ungurii aveau clubul Maros), deci copii și tineri de toate națiile. Apoi, dragostea.  De două ori am simțit că a venit marea dragoste, ambii ”subiecți” au fost unguri dar poate a fost prea devreme și mai ales, și aici intervine cea de a doua parte din ”love and hate”,  cred că de pe la 15 ani am simțit nevoia să plec din oraș, mi s-a părut mic, fără perspective, plictisitor. Vroiam o altă viață mai trepidantă, mai colorată, ceea ce nu-mi putea oferi decât Bucureștiul (sau Parisul unde visam să urmez facultatea, bineînțeles imposibil în condițiile și regimul în care trăiam atunci). De aceea, când am ales Facultatea de Ziaristică, una care oricum nu exista decât la București, m-am decis să fac orice dar să nu mă mai întorc la Arad. Și, cu toate că multă lume din oraș poate că mă consideră trădătoare, nu am regretat.Sigur că au fost lucruri de care mi-a părut rău că le-am lăsat în urmă și pe care nu le-am regăsit în București și aici mă gândesc la verile, la vacanțele petrecute la Arad. Ani de zile nu am simțit nevoia să plec vara din oraș. Singurul loc unde aș fi dorit să merg a fost marea. A trebuit să aștept până la 20 de ani ca să ajung acolo, la practică la ziarul ”Dobrogea nouă”, dar atunci mi-am scos pârleala și am stat șase săptămâni. E drept că a trebuit să lucrez, dar a fost o plăcere să colind Dobrogea și să mă duc de câte ori puteam, la mare. Dar vara la Arad a fost ștrandul , cel vechi, pe cel nou nu l-am apucat, l-am vizitat în 2004 și nu mi-a plăcut. Apoi , așa cum am mai spus, clubul Metalul unde întâlneam prieteni, mai făceam puțin canotaj, partidele de înot, tura mică și tura mare, arădenii știu despre ce este vorba, Mureșul cu apa moale, de catifea cum spunea tatăl meu, un îndrăgostit al apei dar și al orașului. De mic copil ne ducea în plimbări și ne arăta cele mai vechi clădiri, ne explica ce a fost într-un loc sau altul. Deși nu mi-a fost niciodată dor de Arad, aceste amintiri au rămas neșterse.

Când în 2004 am vizitat Aradul de două ori, odată ”particular”, împreună cu fratele meu și a doua oară de-acum „profesional”, trimisă de revistă la inaugurarea Centrului de iudaistică, mi-am dat seama că orașul s-a schimbat. A căpătat un alt ritm, era mai plin de viață. Existau mai multe publicații, post de televiziune, bănuiesc că și de radio, iar strada era plină de tineri, studenți în cele două universități, deci o viață intelectuală mai vibrantă. Teatrul și Filarmonica din Arad existau și în copilăria și tinerețea mea, dar parcă acum ajunseseră la un nivel mai înalt, cel puțin premiile obținute de teatru demonstrau acest lucru. La un moment dat m-am gândit, cine știe, dacă așa ar fi arătat orașul în tinerețea mea, dacă vedeam niște perspective pentru meseria mea, poate m-aș fi întors. Nu știu. Oricum era prea târziu. Atunci, în primele mele vizite din 2004 mi-am dat seama că nu m-aş mai întoarce și că acest Arad nu mai este cel al tinereții mele.

Ionel Schlesinger, preşedintele Comunităţii Evreilor Arad, rostind discursul festiv la primărie

Constatare care s-a repetat și în urmă cu câteva săptămâni când am participat, în două ipostaze la sărbătorirea celor 300 de ani de prezență evreiască la Arad. Am fost acolo și ca participantă și ca jurnalistă și am consemnat tot ceea ce s-a întâmplat în cele trei zile. A fost o sărbătoare minunată, președintele comunității evreilor, prietenul meu din copilărie, ing.Ionel Schlesinger (pentru mine Janó), împreună cu colectivul lui au făcut eforturi uriașe pentru a realiza această întâlnire a arădenilor din întreaga lume (fără exagerare). Mi-am dat încă odată seama de prestigiul de care se bucură la Arad comunitatea evreilor și președintele său, ceea ce nu m-a mirat prea mult deoarece cunoșteam multe dintre inițiativele lui (despre care am și scris) și am participat la câteva evenimente organizate de el.

Dar nu vreau să mă ocup de partea oficială ci de cele care mi-au trezit niște sentimente aparte, de multe ori melancolice dar și de bucurie, cum a fost Drumul Vinului, locurile mele de excursie din copilărie și adolescență, ca și masa de pe malul Mureșului, într-un minunat cadru, în fața celor Trei insule, de asemenea un loc cu amintiri frumoase (aici am fost în excursie cu una dintre cele două mari iubiri ale mele). Ceea ce totuși m-a întristat a fost turul Aradului, cu locuri cunoscute dar de-acum și necunoscute, cu multe lipsuri și construcții noi, unele nu prea reușite, cu dispariția unor clădiri emblematice ale orașului, existente pe vremea copilăriei mele și de care eram mândri. Acest sentiment l-am avut și când ne-am plimbat cu fratele meu și unul dintre cei mai buni prieteni din copilărie,(logodnicul meu când aveam cinci ani) prin oraș.

Nu mai vorbesc de dispariția casei în care am locuit 17 ani, asta o știam încă dinainte de 1990, ci de frumoasele clădiri monumente istorice, lăsate în paragină, de înjumătățirea Păduricii, de dispariția pe malul Mureșului, a cluburilor nautice și altele. Desigur, au fost renovate clădiri, construite hoteluri, o imagine splendidă a Aradului  noaptea am putut vedea de pe terasa de la etajul șapte a Continentalului, dar din nou am tras concluzia, împreună cu fratele meu: ”acesta nu mai este Aradul tinereții noastre”. Vreau să mă explic: această propozițiune este o constatare absolut subiectivo– sentimentală și nu vreau să spun că în urmă cu 50 de ani ar fi fost mai bine, m-aș contrazice cu ceea ce am scris mai sus când am explicat de ce am vrut să plec din Arad, dar nu pot să mă dezbăr de acest sentiment.

Cu prietenii la restaurant

Și apoi mai sunt oamenii. Mi-am revăzut cu acest prilej o mare parte din prietenii din copilărie, veniți din toate colțurile lumii. Abia pe câțiva i-am recunoscut (trăiască Facebook-ul), e adevărat cu unii m-am întâlnit în Israel.În paranteză, nici ei nu m-au recunoscut. Trebuie să spun că, cu mici excepții, pentru vârsta lor, toți arătau bine, de fapt nu-și arătau vârsta. Din păcate, timpul a fost prea scurt să ne povestim  mai detaliat ce ni s-a întâmplat în ultimii 50 de ani, doar ne uitam pe ecusoane, întrebam: ”Tu cine ești, de unde vii, ce faci” și atât. Aș fi vrut să ascult poveștile lor de viață, dar nu s-a putut. Și, aici este cea mai mare tristețe pentru mine, nici măcar nu am putut adăuga: poate altă dată. Nu o să fie altă dată. Poate cu unii mă voi întâlni în Israel, dacă atunci când voi ajunge acolo, voi avea și timp. Dar cu cei mai mulți nu. Vor pleca departe iar șansa de a mai reveni și de a ne întâlni din nou este minimă. Și mai intervine și trecerea timpului și viitorul inconturnabil . Și această perspectivă poate să se refere și la mine…

La Trei Insule

De aceea, cu această prezență am cam luat rămas bun de la Arad. De la Aradul care a fost și pe care l-am retrăit în prezența prietenilor mei de-atunci. Poate că am să mai merg la Arad, dar va fi un alt oraș, cu mai puține amintiri. În fond, aș putea să-mi  zic: asta am vrut când am ales să-l părăsesc. Este adevărat, dar, totuși îmi pare rău. Pentru trei zile, mi-am retrăit copilăria și adolescența.