Amintiri din anii războiului: 1941-1944

După ce legionarul Davidescu a „românizat” Hotelul Europa, am fost nevoiți să părăsim locuința.  Părinții au închiriat o locuință modestă pe strada Barbu Delavrancea (Rudului) Nr. 8 din Ploiești. La scurtă vreme am fost vizitați de o echipă de legionari condusă de av. Andreescu, care ne-au ridicat cu japca sufrageria de abanos și aparatul de radio Blaupunkt.

În continuare tatăl meu, împreună cu toți bărbații evrei din Ploiești, a fost internat în lagărul de le Teiuş.  După un timp, orașul Ploiești fiind considerat „strategic”, tata a fost transferat la Brașov, unde urma să presteze munca obligatorie.  Acolo a închiriat o cameră la d-na Neiger, o evreică în etate, de pe str. Carmen Sylva 3 și a început demersuri pentru întregirea familiei.  La început am fost expediat sub o identitate falsă, printr-o d-nă Alterescu (evreică botezată).  Tata presta așa-zisa muncă obligatorie la RIMB, primăria orașului Brașov.  Cea mai mare parte a timpului a cărat o „miră” (un stâlp gradat), într-o echipă de topografi care întocmeau harta județului Brașov.  Iarna lucra în centrul orașului la curățitul zăpezii.  După un timp s-a aprobat și sosirea mamei.

Am fost înscris la grădinița evreiască de limbă germană și apoi la școala primară evreiască.

Cu mama

Eram blond, vorbeam oarecum nemţeşte cu proprietăreasa şi colegii de grădiniţă, fiind îmbrăcat ca toţi copiii de saşi, cu pantaloni scurţi cu bretele, din catifea maron şi cămaşă cadrilată. Nu am reușit totuși să am nici un prieten printre colegi, copiii evreilor brașoveni, care foloseau între ei exclusiv limba maghiară.

Am fost însă adoptat imediat de grupul de copii români, singurii care foloseau limba lui Eminescu pe cele trei străzi cuprinse între Spitalul Militar și poalele muntelui Tâmpa, străzi dominate de locuitori sași și maghiari.  Deoarece vorbeam o română corectă, din Vechiul Regat, fără accent, copiii nu au făcut caz de faptul că eram la școala evreiască.

***

De grup s-a atașat mai târziu și Valeriu, un copil mai mare (12 ani), singurul care mi-era ostil.  Acesta nu ezita să-mi amintească

– Mă, o să vă ducă pe toți de aici și o să va omoare!

Tatăl lui, simpatizant nazist, era unul dintre directorii întreprinderii de telefoane din Brașov.  Într-una din zile, când mama și d-na Neiger au intrat în clădirea telefoanelor, din apropierea parcului, tatăl lui Valeriu le-a apostrofat.

– Vă cunosc. Voi sunteți evreice.  Nu aveți dreptul să telefonați nicăieri.  Părăsiți imediat această incintă!

***

Pe aleea care urcă spre promenadă, nu departe de locul unde începea strada Castelului, autoritățile construiseră în 1943 un mare adăpost subteran.  În cursul unui bombardament, în ciuda tirului unei unităţi anti-aeriene germane plasate ceva mai sus, aviaţia americană a lansat câteva bombe în zona amintită.  După câteva ore am asistat împreună cu alţi copii îngroziţi la evacuarea zecilor de trupuri carbonizate din ruinele adăpostului.

imagine din Braşov

 

Noi, ca evrei, nu aveam acces la adăposturile publice, tot timpul bombardamentelor stăteam în subsolul unei case din apropiere.  Atunci când zgomotul exploziilor se înteţea, la îndemnul mamei, spuneam rugăciunea Shema Israel, învăţată de curând, în clasa I primară.

***

Eram la  curent cu dezastrul armatei germane la Stalingrad şi ulterior cu debarcarea forţelor aliate în Franţa.  Ştirea a fost confirmată când uriaşa hartă afișată de o farmacie din Piaţa Sfatului, hartă care marca cu steguleţe germane linia frontului, a dispărut fără urmă din vitrina unde fusese expusă.

***

Unul dintre prieteni, fiul unei familii de boieri români avuți, mă anunță:  „Noi vom pleca în munți.  Nemții se cărăbănesc.  Acu vin rușii.”

***

În zorii zilei din 24 august, tata ne-a trezit să ne informeze:

– S-a semnat un armistițiu. Armata română a întors armele împotriva nemților!

Drept confirmare, exact în fața ușii noastre, ostașii români au instalat o mitralieră pe un trepied, gata de a înfrunta armata germană, amplasată mai jos în centrul orașului.  Ciocnirea părea iminentă.  În situația creată, părinții au luat o valiză cu minimul necesar și ne-am mutat provizoriu la familia Rabinovici, prieteni ploieșteni, care locuiau undeva în spatele Poștei.

***

S-a ajuns însă la o înțelegere și Wermachtul a părăsit Brașovul fără nici o confruntare.

A doua zi, în fața Cercului Militar de pe str. Lungă, nu departe de hotelul Aro, am asistat împreună cu tata la unul din evenimentele memorabile care au avut loc în localitate: plecarea unei coloane de vehicule militare germane care părăseau Brașovul. În mașini se aflau și numeroase tinere localnice, logodite cu ofițeri germani, care își părăseau părinții rămași cu ochii în lacrimi la poalele muntelui Tămpa.

In scurt timp pe str. Lungă a intrat în viteză o coloană de tancuri sovietice cu destinația afișată în mod clar: spre Berlin!

***

Mirat, tata mi-a arătat ceva neobișnuit: un ofițer superior sovietic, care ședea împreună cu un simplu soldat pe marginea trotuarului, mâncând fructe din aceeași pungă.

***

În anul 2015, fiind în stațiunea cehă Marianske Lazne, am găsit pe internet un text din legea decretată de Antonescu privind românizarea:

Monitorul Oficial Anul CIX Nr. 194 Luni 18 August 1941.

REGATUL ROMÂNIEI DECIZIUNI PREȘEDINȚIA CONSILIULUI DE MINIȘTRI

Art. I. Se supun prevederilor decretului-lege Nr. 533, publicat în Monitorul Oficial Nr. 53 din 4 Martie a. c., următoarele firme: Meta Toivi și Avram Toivi, strada Barbu Delavrancea Nr. 8, Ploiești.

În consecință Davidescu a românizat hotelul înainte de apariția legii Nr. 533,  deci ilegal, dat fiind că adresa indicată în Monitorul Oficial era cea de după mutarea noastră din Hotelul Europa!

***

După război, locuind pe str. Soarelui din Ploiești, am constatat că av. Andreescu locuia vis-a-vis, pe aceeași stradă.  Din motive neclare tata nu a îndrăznit să-i solicite returnarea sufrageriei noastre de abanos.  L-am înțeles.  Era foarte posibil ca fostul legionar av. Andreescu devenise între timp ștab în Partid sau Securitate!

***

În Israel m-am întâlnit după mulți ani cu Lăzărică, fiul familiei Rabinovici.  Acesta mi-a relatat că în perioada comunistă, Valeriu, student fiind, a devenit mare ștab în UTM și ulterior în Partid.  După unele informații și în Securitate!  Așa se scrie istoria.

Drept compensare, într-unul din romanele mele recent publicate l-am introdus pe Valeriu ca erou negativ.

Theodor Toivi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *