Casele mele

Nu vă speriați, nu am case. Vreau numai să vă povestesc despre locuințele, casele  prin care am trecut în decurs de 70 de ani, de când sunt în București. Normal ar fi fost să vorbesc despre acasă, în București, dar nici acum nu știu unde este acel „acasă” ideal către care năzuiesc de o viață și nu sunt convinsă că l-am găsit. În urma unei  întâmplări recente, banale, scârțăitul scaunelor și al mesei din camera în care-mi petrec cea mai mare parte din zi, mi-am dat seama, că de fapt, cu toate că am schimbat de mai multe ori casele, locuințele, mobila, am păstrat mereu în mod inconştient, probabil, ce-mi era drag din lucrurile cele mai vechi din trecut și le-am purtat cu mine mai departe, așa cum îmi port amintirile despre care am mai scris.

Fotografie de grup la cununia religioasă 2 nov. 1947

Când am venit ca studentă și prin căsătorie am obținut acel mult dorit buletin de București, am locuit cu soțul meu într-o camera de 3×3 metri, care  mi se părea o mare realizare. Gazda, doamna Lascăr, de pe strada Palas 2 bis, în spatele fostei operete, demolată de multă vreme, închiria atunci camera studenților şi nu a fost deloc fericită când a văzut că nu e vorba de o persoană, ci de două şi ne-a pus în vedere că nu avem voie să gătim nimic în cameră. Era noiembrie, ca și acum când scriu aceste rânduri, și i-am făcut toate promisiunile posibile. Dar când s-a făcut frig, la sfârșitul lunii, am realizat că am închiriat o cameră care nu avea nici un mijloc de încălzire și în cele 3 luni cât am stat acolo, am suferit bine de tot de frig. Nu existau sau noi nu știam că există mijloace electrice de încălzire și numai un reşou electric mic ne-a ajutat cât de cât. Dar era bine. Eram tineri amândoi și n-am prea stat prin casă decât noaptea. Singurul incident mai serios pe care l-am avut cu gazda a fost atunci când mama mi-a trimis o găină tăiată (noi mâncam la cantină) pe care a trebuit s-a fierb și am încercat s-o fac pe rechaud. Necazul a pornit de la aburul mirositor pe care l-a simțit gazda și foarte greu am reușit s-o îmbunăm. În rest nu am alte amintiri neplăcute. Dușul era comun, pe sală și micul dejun îl făceam pe apucate. Ne era suficientă în camera măsuța, cele două scaune, cuierul pentru haine și dormeza sub care țineam cele două valize. O rudă care ne-a vizitat i-a povestit mamei despre cum trăim și urmarea a fost trimiterea găinii care ne-a creat …problemele.

La sfârșitul lui Ianuarie 1948 ne-am mutat în casa din Matei Basarab 31, casă cu chirie, la domnul Segal, care a cerut pe lângă chirie o filodormă uriașă pentru noi, dar pe care au plătit-o părinții mei. Era o ocazie deosebită survenită prin plecarea unei familii cunoscute în Canada, condiționată însă de menținerea în locuință a unui membru al familie până la terminarea anului universitar, deci cel puțin încă 6 luni, acesta urmând să plece și el din țară. Eram 3 persoane când ne-am mutat în casa din vis, casă în plin centru al Bucureștiului, în vechiul cartier evreiesc, unde chiar ne puteam simți „ca acasă”, mai ales că am rămas cu toată mobila inclusiv aragaz, vase de gătit, covoare, perdele și chiar pleduri ale celor plecați. Am luat cu mine numai cuierul pe care l-am ținut în casă multă vreme și în cele din urmă l-am dat nepotului meu. Casa era pe pământ, avea două camere despărțite prin glasvand, una dintre ele fiind destul de întunecată, dar avea sobe frumoase de teracotă și lemne stivuite într-o magazine în curte. Că baia nu putea fi folosită iarna și mucegaiul  era vizibil pe pereții bucătăriei mici și chiar în camere, aaveam să aflăm de abia mai târziu și aceasta nu a dăunat deloc fericirii de a avea o casă a noastră. Aici am putut să învăț în liniște, să-i primesc pe părinți în vizită, să ne întâlnim cu prietenii, la o masă cu o mămăligă fierbinte cu brânză sau cartofi copți. Aici s-a născut fiica noastră și aici am locuit până în 1969, într-un fel mulțumiți chiar dacă aceste condiții nu mai corespundeau noilor noastre standarde și posibilități materiale care au crescut progresiv în timp.

Cu fiica mea, Ada, în braţe

Pe parcurs proprietarul a emigrat și el, la fel ca și alți vecini, chiar și cei armeni din casa de alături. Era clar că  se anunța timpul că și noi trebuie să plecăm, cel puțin într-o altă casă mai spațioasă, mai aerisită, mai confortabilă mai ales în ceea ce privește baia și încălzirea și că nu mai avem aici loc pentru 4 persoane, deoarece și soacra locuia acum cu noi.  Nu voi uita problema care se repeta în fiecare an cu lemnele insuficiente de pe  cartelă și eforturile făcute totuși de a încălzi casa și a o menține curată, în înghesuiala în care trăiam.

Soţul meu, fetiţa şi socrii mei, în faţa casei

În 1969 am fost în stare să dăm avansul de 39000 lei pentru un apartament cu 4 camere, tocmai în cartierul Titan, cum se clădea atunci în afara orașului, în fostul Dudești Cioplea, de unde venea lăptăreasa care ne aducea laptele. Ne-am mutat în luna decembrie în Aleea Lipănești nr. 2, ap. 14, etaj 1 și la început, câteva luni, trebuia să folosim cizmele de cauciuc de la tramvai până acasă. Apartamentul însă era unul  foarte bine împărțit și ne-am adaptat foarte repede la noile condiții mult superioare ca spațiu, căldură, baie ,etc. Nu aveam încă mobila suficientă pentru atâtea camere, dar cu încetul ne-am adaptat cu mobila veche și câteva adausuri suplimentare. Am descoperit că pot ajunge în timp la servici cu 2 autobuze, soțul meu ajungea  cu un singur tramvai chiar în 25 de minute. Stația de tramvai avea un nume frumos, Ozana, iar cea terminus era la Sf. Vineri. S-au deschis destul de repede în cartier o Alimentară, Aprozarul și chiar Higiena care avea un salon de coafură și cosmetică, s-au plantat primii copaci și mi se părea atunci că am cea mai bună locuință pentru care ni se rețineau din leafă rate lunare. Nici cutremurul nu ne-a afectat direct deloc și, în afara unei sticle de țuică care s-a rostogolit prin toată casa, nu am avut nici o pierdere. Soacra avea camera ei și fiica noastră, după căsătorie, tinerii fiind amândoi studenți, aveau și ei intimitatea lor. Am stat aici 15 ani, cu bune și cu rele, așa cum se zice și am încercat pe parcurs să reînnoim mobila, zugrăveala, covoarele și perdelele la un nivel superior, păstrând totuși multe din casa veche. Dar cel mai mult am investit nu eu, ci soțul meu în bibliotecă și cărțile deosebite, mai ales reproducerile de pictură și discuri deosebite cu muzică bună. Dar tot în această casă am trăit și mari dezamăgiri, divorțul fiicei mele și apoi procesul economic despre care am scris și, la începutul anilor 80, boala soțului meu. Chiar când am terminat de plătit ratele la casă, după 15 ani, ne-am hotărât că ar fi bine să stăm cât mai aproape de noua locuință a fiicei noastre și să ne mutăm înapoi în oraș.

Așa am început fără prea multă tergiversare să căutăm să vindem apartamentul și să găsim ceva potrivit pentru noi. În anul 1985, a urca 2 etaje chiar și pe o scară în spirală nu mi se părea ceva greu și foarte repede am cumpărat apartamentul 3 dintr-un fel de vilă cu 2 etaje, situat relativ foarte central , într-o intrare din Bld. Pache Protopopescu – Tancu Ion Sg, – nr. 8. – c are îndeplinea în mare parte doleanțele noastre. Sigur că nu a fost ușor deloc să amenajezi spațiul după nevoile și gustul nostru, dar destul de repede am pornit  și aici o nouă etapă din viața noastră și aici stau și acum, de peste 30 de ani, locuința fiind mare pentru o singură persoană. Dar deși aproape că nu intru în biroul care era camera soțului meu, mi-a fost imposibil la încercările făcute de a trece la o locuință mai mică, eventual la un parter, care mi-ar fi ușurat viața. Locuințele din blocuri apropiate, vizitate în timp, mi s-au părut atât de meschine, atât ca spațiu și, mai ales, ca înălțime, încât am hotărât să rămân pe loc și să învăț să urc scările încet și cu precauție… Pot spune că acum nu mai contează. Am vrut chiar la un moment dat să fac în regie proprie un lift exterior, dar unul dintre vecini, cel de la parter nu și-a dat consimțământul.

Un perete din locuinţa actuală

Și acum vreau să vă povestesc cum și de ce am scris toată această relativ intimă confesiune: Acum câteva zile, cum rar se mai întâmplă la mine, au venit 4 persoane străine și a trebuit să le ofer scaune. Când s-au așezat la masă, am auzit scârțăitul neobișnuit de puternic atât al scaunelor cât și al mesei și mi-am dat seama că repetatele reparații nu au putut modifica vechimea lor. Pe acestea le am încă din prima mea locuință din Matei Basarab și nici atunci nu erau noi… Tot de acolo mai am o mică vitrină cu câteva bibelouri la care nu țin deloc și de care nu m-am putut despărți de atâția ani. Cum e posibil să ții în casă astfel de vechituri, chiar niște relicve care n-au nici o valoare, cum sunt de altfel și foarte multe cărți de literatură și chiar de medicină? Știu foarte bine unde vor ajunge după mine, la fel ca și multe fotografii micuțe, alb/negru, pe care eu nu le pot arunca, ca și toată mobila nouă care de fapt e  deja foarte veche dacă socotești câți ani are și pe care eu încerc s-o îngrijesc cu îndârjire.

Oamenii în vârstă au un cult pentru obictele vechi și acest lucru este foarte greu de explicat celor din jur, mai ales celor mai tineri. Nu știu dacă cei care vor citi acest articol din Baabel vor avea înțelegerea pentru cele scrise de mine.

De aceea, pentru a mai înviora atmosfera, vă arăt acum această masă veche care scârțăie, dar e plină cu flori și un perete din camera mea, care mă bine dispune pentru moment și doresc din toată inima să vă placă și vouă.

Mirjam Bercovici

3 Comments

  • Rosu Axinia commented on December 6, 2017 Reply

    Aceasta frumoasa dar trista poveste este f. adevarata si mi se potriveste si mie ! Va multumesc pentru ca a-ti scris-o si pentru noi care nu avem curajul sa asternem pe hartie amintirile cu multe necazuri si multe bucurii ! Cu mult respect si consideratie Axinia Rosu !

  • Monica Stoian commented on November 24, 2017 Reply

    Am citit articolul şi am simțit că sunteți alături de mine .Ați scris o poveste foarte frumoasă şi foarte reală.Vă felicit şo vă mulțumesc pt momentele frumoase pe care mi le-ați oferit.
    Vă îmbrățişez cu drag
    Monica Stoian

  • Nicole Sima commented on November 24, 2017 Reply

    Aparent, povestirea de astăzi este simplă. O trecere în revistă a diferitelor locuințe din Bucuresti. In realitate, avem aici o lectie de istorie pe care copiii nostri nu cred ca o pot realiza in toata profunzimea ei. Si mai avem o lectie de psihologie, caci eu insami ma regasesc in greaua despartire de anumite obiecte pe care, probabil, urmasii le vor arunca sau, oricum, ignora cu desavarsire. Dar, sa ramanem optimisti, florile inca inveselesc pana si masutele care scartaie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *