Avionul de pasageri de tip Iliușin-62, cu rândunica stilizată a companiei Tarom pe ampenaj, a aterizat cu o ușoară smucitură pe pista aeroportului Schwechat din Viena. Ne apropiam de aerogara încă modestă de pe atunci, rulând printre grămezi de zăpadă murdară și băltoace în care se oglindea un cer plumburiu. Dintr-o dată am înțeles că ajunsesem într-o altă lume. De șase ani așteptam clipa aceasta, fără a avea certitudinea când și nici măcar dacă o vom apuca. Scăpaserăm în sfârșit de povara apăsătoare a vieții într-o dictatură și încă nu bănuiam grijile nu mai puțin copleșitoare care ne așteptau. Era martie 1970. Tata, mama și cu mine călcam pentru prima oară pe pământ occidental. După șase ani de nesiguranță, emigrația noastră din România așa-zisă socialistă a devenit realitate. Iat-o, „Felix Austria”, anticamera fericită pentru Australia încă și mai îmbietoare, care ne aștepta cu brațele deschise – cel puțin așa credeam noi atunci.
În sfârșit am ajuns cu tot mormanul nostru de bagaje în sala de sosiri a aeroportului. Sala se golea treptat și noi stăteam pironiți locului, neștiind încotro s-o luăm. Ne simțeam pierduți, pradă unui sentiment de nesiguranță care se accentua din clipă în clipă. Motivul era simplu: persoana care trebuia să ne aștepte nu venise, în ciuda faptului că totul era plănuit din timp și confirmat telefonic în repetate rânduri. Era vorba de un negustor de antichități care știa ungurește, numai că…nici urmă de el. Cu toate că eram doar un copil, mi-am dat seama că părinții mei erau cuprinși de panică. Am înțeles că am fost lăsați de izbelişte tocmai când eram la ananghie.
Plecând din România nu putuserăm lua cu noi niciun fel de valută, iar acum nu aveam nici măcar câteva monede pentru o convorbire telefonică. La un moment dat tata a dispărut și s-a întors după scurt timp cu un pumn de mărunțiș, pe care l-a cerșit de la niște lucrători ai aeroportului. În sfârșit a reușit să-i telefoneze „salvatorului” nostru și a aflat că în ciuda tuturor planurilor și confirmărilor, omul pur și simplu… uitase! Între timp era deja pe înserat. Să facă tot drumul spre aeroport ar fi durat prea mult, așa că el ne-a propus să luăm un taxi și să mergem direct la HIAS. Bine, dar nu aveam cu ce să-l plătim! El ne-a asigurat că biroul HIAS va plăti taxiul. Tata nu era prea convins, dar neavând încotro, a acceptat.
Poză ilustrativă a unui centru de sprijin HIAS pentru evrei refugiaţi din estul Europei.
HIAS este o organizație americană pentru ajutorarea refugiaților evrei („Hebrew Immigrant Aid Society”). Începând cu perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, ea a ajutat refugiații și emigranții evrei răspândiți în toată Europa să ajungă în țările unde doreau să e stabilească – nu însă pe cei care voiau să ajungă în Israel. De ei se ocupa „Jewish Agency”. Cele două organizații erau într-un fel „concurente”. Ambele aveau la Viena filiale importante, care constituiau primul punct de sprijin pentru emigranții din estul Europei. Noi fiind în drum spre Australia, evident că aparțineam de HIAS. Acolo ne-au luat în primire, ne-au înregistrat, ne-au plătit fără ezitare taxiul și ne-au cazat în pensiunea Reimer din Kirchengasse.
Ziua emigrării mi s-a părut nesfârșită. Din cauza vremii rele am fost nevoiți să facem o escală la Budapesta. Când pilotul a anunțat întreruperea neprevăzută a zborului, tata s-a alarmat peste măsură. Era convins că oprirea se făcea din pricina noastră și că vom fi arestați și trimiși imediat înapoi în România. Părinții se întrebau înspăimântați dacă autoritățile române nu cumva au aflat în ultmul moment de acțiunea noastră de „contrabandă” și au apelat la autoritățile maghiare ca să ne aresteze. Spre norocul nostru spaimele lor nu s-au adeverit și după două ore petrecute pe aeroportul din Budapesta ne-am continuat nestingheriți drumul.
În afară de stresul psihologic suferit de părinții mei ca urmare a evenimentelor acestei zile, singura consecință fizică a întârzierii a fost că am răbdat de foame. A fost prima și pâna acum singura dată din viața mea. Mama era disperată. Singura hrană pe care o aveam cu noi era niște ciocolată amăruie, care în mod normal nu-mi plăcea. Mi-au drămuit-o cu cea mai mare grijă ca să mi se pară că am totuși ceva de mâncare. Iar când dădeam semne de neliniște, încercau să mă facă să-mi uit foamea, povestindu-mi câte-n lună și în stele. Salvarea a venit abia seara târziu, după ce tata a primit bani de buzunar de la HIAS și ne-am instalat la pensiune. Pe Mariahilferstrasse mai era un magazin alimentar deschis și de acolo ne-a adus niște delicatese de necrezut: chifle, o jumătate de pui la grătar și muștar. Spre surprinderea noastră, muștarul se afla într-un tub, la fel ca pasta de dinți. Acesta a fost primul dintr-un șir de lucruri fascinante și nebănuite, lumea scânteietoare a consumului occidental, care m-a transportat într-un extaz nemaiîntâlnit de senzații noi. E de la sine înțeles că pe vremea aceea noi încă nu știam să diferențiem între kitsch și lucruri valoroase cu adevărat. Izolația în care trăiserăm în spatele cortinei de fier ne-a lăsat neștiutori în această privință. Această înțelegere, împreună cu învățarea limbii, erau abilități care trebuiau dobândite cu timpul, după emigrarea în Occident.
Privind pe fereastra camerei noastre am învățat primul cuvânt în limba germană: „Berufsbekleidung” (haine de lucru). Inscripția trona cu litere de-o șchioapă deasupra magazinului de vizavi – iar în vitrine se aflau niște obiecte neidentificate. N-aveam idee ce înseamnă acest cuvânt lung și încâlcit. Fiind deprins cu filme sovietice de război, mi s-a părut că seamănă cu „Oberstrurmbannführer” (locotenent-colonel de SS) sau „Wehrmachtsoberkommando” (comandamentul suprem al armatei germane).
Strada „Kirchengasse” cu pensiunea Reimer şi magazinul cu numele „Berufsbekleidung”.
Așa se face că „Berufsbekleidung” a rămas multă vreme o enigmă pentru mine, căci oamenii cu care vorbeam în maghiară sau română nu-l înțelegeau nici ei. Acest cuvânt mi-a rămas ca un simbol al unei lumi necunoscute și intimidante, în care am intrat pe neașteptate. Abia mult mai târziu, când i-am înțeles semnificația banală, cuvântul și-a pierdut amenințarea onomatopeică și odată cu ea și fascinația.
Din prima zi a șederii noastre la Viena am început cu explorarea lumii necunoscute – în cazul acesta a magazinului universal din vecinătate. Două lucruri mă fascinau în mod special: escalatoarele și televizoarele în culori. Ambele lipseau cu desăvârșire în patria pe care o lăsasem în urmă, unde lumea se mulțumea cu televizoare în alb-negru și urca treptele cu forțe proprii. Oricum, lumea strălucitoare, plină de lumină și de culoare a magazinelor și a străzilor comerciale vieneze a fost o adevărată revelație. Nu-i vorbă, știam noi din auzite și din filme că în occident se găsesc produse de consum din belșug. Dar realitatea ne-a depășit toate așteptările. Și cel puțin la prima vedere nu era nici urmă de mizeria în care trăiau masele exploatate, despre care ne împuiaseră capul la școală și în presă. Se putea, totuşi, ca săracii să fi fost ascunși?
Oriunde în lume, la Paris sau la Londra, la Yokohama și probabil chiar în Samoa, peste tot se găsesc foști orădeni. Se pare că numai în Arctica încă nu ajunseseră pe vremea aceea. Astfel părinții mei au descoperit la Viena niște rude foarte îndepărtate, despre care nu auzisem niciodată: un dentist pensionat pe nume Dezsö Tapfer și soția lui. Ei ne-au vizitat, ne-au încurajat și mai ales mi-au îndeplinit o mare dorință când mi-au plătit intrarea la cinematograf. Părinții mei nu voiau să mă ia la film – costul biletelor li se părea un lux de prisos. Astfel am văzut noul film de desene animate Peter Pan. Din dialogurile germane nu am înțeles nimic, dar imaginile de basm m-au fermecat, mai ales micuța zână blondă, care flutura deasupra capetelor celorlalți și de care m-am îndrăgostit pe loc.
Mama a fost impresionată mai ales de canapelele mari și luxoase din casa familiei Tapfer – noi încă nu cunoșteam așa ceva. Lăfăindu-ne pe pernele moi, am urmărit un film cu Romy Schneider în rolul Împărătesei Sissi pe televizorul în culori al Tapferilor. Pentru noi a fost un eveniment cultural de prim rang. Canapelele moi și luxoase ale Tapferilor au devenit pentru noi simbolul unei prosperități încă foarte îndepărtate. Îmi amintesc că mama a oftat din greu la vederea acestor minunății și s-a întrebat dacă vom reuși și noi vreodată să ne permitem un asemenea lux.
Tata s-a străduit să prelungească pe cât posibil șederea noastră la Viena. Înainte de a pleca în Australia voia să aducă „mărfurile de contrabandă” pe care le trimisese cu câteva luni înainte la Belgrad și la Budapesta. Puterea de cumpărare a bancnotelor românești și a timbrelor era destul de modestă în comparație cu valoarea lor în România, dar pentru noi era singurul capital cu care puteam începe o viață nouă. Bineînțeles că HIAS căuta să se descotorosească de noi, punându-ne cât mai repede pe un avion înspre Sidney. Tata, care încerca să împiedice cu orice preț acest lucru, a afirmat că în urma deportării și a muncii forțate (ceea ce era adevărat), mama suferea de o teamă îngrozitoare de zbor (ceea ce era o minciună), astfel încât puteam călători numai cu vaporul. Pe atunci mai exista într-adevăr o cursă navală regulată spre Sydney, iar următorul vapor pleca din Bremen abia peste câteva săptămâni. Ca să-și dovedească spusele, părinții mei și-au procurat chiar un certificat medical. Doctorul, care la început ezita, a primit un vas de cristal din colecția noastră și totul s-a aranjat. Era clar că aveam pretenții absurde – doar veniserăm de la București tot cu avionul, dar până la urmă HIAS a acceptat și ne-a transferat din pensiunea Reimer într-o locuință mai ieftină, în centrul vechi al orașului. Acolo, într-una din numeroasele camere, locuia o tânără disidentă din Bratislava pe nume Eva Kellermann, refugiată încă din 1968. De la ea am învățat primele cuvinte în limba germană și anume zilele săptămânii. După ce m-au felicitat pentru succesele mele și m-au trimis afară, mama și Eva au rămas să asculte împreună cântecul lui Jane Birkin „Je t’aime”, care pe atunci era considerat foarte rău famat. Nici nu le trecea prin minte că dincolo de ușa închisă ascultam și eu cu mult interes gemetele pasionate cu acompaniament muzical.
Deocamdată câștigaserăm timp, dar încă nu ne puteam aduce lucrurile de valoare din Ungaria și din Iugoslavia. Prin emigrare ne pierduserăm cetățenia și nu aveam decât o viză pentru Australia. Prin urmare niciunul dintre noi nu putea merge la Budapesta sau la Belgrad. Cum se întâmplă întotdeauna în situații dramatice, când protagoniștii ajung într-un impas din care numai o minune îi mai poate scăpa, a apărut și în cazul nostru un salvator neașteptat, în persoana unui măcelar originar din Oradea, pe nume Andor Blau și a soției lui. Cei doi, care emigraseră cu ani în urmă în Brazilia, făceau o călătorie în Europa și tocmai se aflau la Viena. Cum i-au găsit părinții mei nu știu. În orice caz acest Blau a venit în locuința noastră temporară și s-a oferit să ne aducă lucrurile de valoare, în schimbul unui mic onorariu, se înțelege.
Pentru ca povestea obiectelor de valoare să fie mai bine înțeleasă, trebuie să fac o paranteză. Emigranții aveau voie să ia cu ei numai obiecte de uz personal, nimic care putea fi considerat ca obiect de valoare de către statul român. Aflând încă din vara anului 1969 că cererea noastră de emigrare a fost aprobată, tata și-a transformat din timp toate economiile în obiecte ușor transportabile: bani gheață și timbre. Filatelia fiind pasiunea lui încă din tinerețe, a investit multă pricepere, timp și bani pentru a achiziționa timbre cât mai multe și cât mai valoroase de la alți colecționari. Acestea, împreună cu multe mii de lei în bancnote, au fost apoi date în păstrare unchiului mamei mele, venit de la Budapesta și unui prieten din tinerețe al tatei, venit din Belgrad. La întoarcerea acasă, ei au luat bunurile noastre fără a trezi nicio bănuială.
Cu o lună înainte de plecare, tata a fost somat să se prezinte la sediul local al miliției. Fără să bănuiască nimic, el s-a dus și a fost pe loc arestat și interogat. Fiind farmacist, el avea acces la o balanță de precizie. Uneori rămânea după orele de serviciu la Farmacia Nr. 3 și cântărea aur pentru diverși cunoscuți. De fapt deținerea de aur era interzisă, dar era totuși necesară pentru tratamente stomatologice, astfel încât cei care aveau nevoie de o coroană dentară erau în dilemă. Aurul se putea obține numai pe căi ilegale și cântărirea lui exactă era esențială comerțului. Se pare că miliția a prins de veste și a încercat să-l intimideze pentru a-l face să-i denunțe pe posesorii de aur. În caz contrar l-au amenințat că îi anulează autorizația de plecare. Interogatoriul a durat mai multe zile, timp în care mama și cu mine nu știam nimic de soarta lui. Dar bănuiam noi cam despre ce era vorba. La interogatorii se folosea lumină orbitoare în față și toate celelalte mijloace de intimidare cunoscute din filmele polițiste. Tata s-a silit să evite denunțurile, a dat din colț în colț și i-a demascat numai pe aceia care erau și așa cunoscuți miliției și pe cei decedați. Dacă a denunțat totuși pe cineva, nu știu. E posibil, pentru că până la urmă l-au eliberat și ne-au dat pașaportul.
În timpul interogatoriului a avut loc un episod macabru. Într-o pauză, tata a observat că avea în buzunar o listă cu adresele filateliștilor cu care făcuse afaceri. Fără voie o adusese tocmai în locul de care ar fi trebuit să se ferească. Când a fost arestat nu i s-a făcut percheziție și lista odihnea mai departe neștiută în buzunarul pantalonilor. Cuprins de panică, el a rupt hârtia în bucăți, dar tocmai atunci inchzitorii au revenit. Ce să facă cu bucățile? Le-a vârât degrabă înapoi în buzunar și în stresul interogatoriului a uitat de ele. Mai târziu, când să scoată batista ca să-și șteargă sudoarea de pe frunte, o sumedenie de bucățele de hârtie s-au răspândit pe podea în fața ochilor îngroziți ai tatei. Securiștii, surprinși de descoperirea neașteptată, au adunat hârtiuțele și nu s-au lăsat până nu au reconstituit foaia. Era o listă de adrese. Întrebat ale cui erau adresele, tata a spus adevărul: erau ale colegilor săi filateliști din toată țara. Filatelia, spre deosebire de multe altele, nu era o activitate interzisă, așa că nu puteau să-i reproșeze nimic.
Urmarea neplăcută a acestui incident a fost că autoritățile au făcut cercetări și au aflat că tata cumpărase timbre de la toate aceste persoane în schimbul unor sume importante și au tras concluzia că avem de gând să le scoatem din țară prin contrabandă. Desigur că nu bănuiau că acestea se aflau deja la Budapesta și la Belgrad. Ca urmare, în ziua de dinaintea plecării bagajul nostru a fost controlat după toate regulile artei. Timp de o zi întreagă, patru dintre cei mai buni experți ai Securității l-au răscolit cu o rigurozitate nemaivăzută în România. Au desfăcut totul, puținele mele jucării, vechiul nostru tranzistor „Sokol”, ba au dezlipit până și fotografiile din album ca să vadă dacă nu se ascund timbre în spatele lor. Bineînțeles că nu au găsit nimic, iar noi abia ne ascundeam satisfacția văzând eforturile lor zadarnice.
Părinții mei urmau adesea sfaturile altora în loc să acționeze după propriul lor bun-simț. Cineva i-a convins că în vest pilotele de puf au o mare valoare. Așa se face că aveam în bagaj doi saci uriași în care se afla câte o dună. În cadrul controlului, acestea au fost tăiate, iar conținutul cercetat cu amănunțime. Până la urmă securiștii n-au avut încotro, au fost nevoiți să adune fulgii care se împrăștiaseră prin încăpere și să coasă pilotele la loc. Din greșeală au uitat înăuntru foarfeca, pe care noi am scos-o mai târziu, am păstrat-o ca amintire și am folosit-o încă mulți ani.
Așadar acest Andor Blau, salvatorul nostru neașteptat, a luat trenul și s-a dus după „bunurile de contrabandă” din Budapesta și din Belgrad. A făcut însă o mică greșeală. Fără a sta mult pe gânduri și fără a se sfătui cu nimeni, a hotărât ca în loc de două călătorii separate să facă doar una – din Belgrad a continuat direct spre Budapesta, fără a se întoarce mai întâi la Viena. Numai că el avea vize separate de intrare și ieșire în cele două țări și nu viză de tranzit prin Ungaria. Grănicerii unguri l-au găsit suspect și i-au cerut o explicație plauzibilă pentru schimbarea neașteptată a rutei. Spre norocul lui (și al nostru), grănicerii l-au lăsat pentru câteva minute singur în compartiment, timp în care el a ascuns „marfa” sub perna de pe bancă. Când s-au întors grănicerii ca să-l chestioneze, el nu mai avea asupra sa nimic suspect. Se pare că explicațiile sale improvizate i-au convins, pentru că a fost lăsat să-și contiunue drumul. Dacă l-ar fi dat jos din tren pentru o anchetă, am fi pierdut totul, ca să nu mai vorbim de alte posibile urmări… În felul acesta am pierdut numai o mică parte a bunurilor, care pesemne mai rătăcesc și azi neobservate pe rețeaua feroviară europeană, dacă nu cumva s-au „rătăcit” prin buzunarele salvatorului nostru.
Se apropia data plecării noastre cu trenul la Bremen pentru îmbarcare. Într-o zi a sosit o telegramă de la mătușa mea din Sydney, cu o veste care ne-a neliniștit peste măsură. Recent a avut loc o schimbare în legislația australiană cu privire la validitatea diplomelor din Europa de răsărit. Conform noii legi, tata nu va mai putea să practice meseria de farmacist cu diploma din România. De altfel totul era pregătit pentru venirea noastră, ne aștepta o locuință, se vorbea chiar de o posibilă slujbă pentru tata, dar dacă tata nu putea lucra, visul nostru de a pleca în Australia s-a destrămat și el. La vârsta de 55 de ani el nu mai era în stare să dea încă o dată toate examenele într-un alt sistem și încă în engleză. Cu alte cuvinte trebuia să renunțăm la planul de a pleca în Australia. Pentru mine a fost o mare dezamăgire, după ce mă bucurasem atât de mult să văd marsupialele ciudate de acolo.
Deci se punea întrebarea: unde să ne stabilim? O scurtă trecere în revistă a posibilităților a arătat că pentru noi Israelul nu era de dorit. Eu eram copil unic și după părerea mamei nu trebuia să fiu supus riscurilor războiului. În Canada și în SUA nu aveam relații, iar în Austria nu puteam rămâne. Atunci tata și-a amintit de un fost coleg de școală care stătea la Frankfurt am Main și a plecat să-l viziteze. Timp de o săptămână n-am primit de la el nicio veste. Mama era din ce în ce mai nervoasă și începea să se teamă că tata ne părăsise. Atunci a venit telegrama salvatoare: „Împachetați totul și luați primul tren de noapte spre Frankfurt.” Așa s-a făcut că mama și cu mine am părăsit Viena pe furiș, cu tot calabalâcul, inclusiv pilotele inutile, fără ca măcar să ne luăm rămas bun de la HIAS – mustrările de conștiință mă urmăresc până azi. A fost o noapte ploioasă de aprilie, o noapte de nesomn care mi s-a părut interminabilă. Zgomotul monoton al roților se oprea numai în gările prost luminate, cu peroane pustii și cu nume exotice ca St. Pölten, Linz, Passau și Würzburg.
A doua zi în zori, la intrarea în Frankfurt, trenul a trecut pe lângă un șir nesfârșit de căsuțe viu colorate, în mijlocul unor grădini de zarzavat. Mi-am închipuit că trebuie să fie cartierele sărace unde trăiau proletarii exploatați, victimele capitalismului, așa cum ne fuseseră descrise în culori sumbre în România. Mă și vedeam locuind cu ai mei într-una din aceste căsuțe precare. La ce altceva ne-am fi putut aștepta, emigranți fără o lăscaie? Atunci încă nu știam că erau căsuțe de vacanță.
Astfel am renunțat la visul nostru australian și am început viața nouă în Germania.
Peter Biro
(traducere din germană Hava Oren)
