Pe bună dreptate mă puteți întreba ce-mi veni să amintesc despre acest eveniment trist, acum aproape uitat sau chiar necunoscut de foarte mulți. Răscoalele, revoluțiile și chiar războaiele în afară de istoria oficială a evenimentului care se învață din cărți, suferă în decursul timpului o altă sau nouă interpretare în funcție de evoluția istoriei și sunt apoi oglindite diferit în amintirea prezentului efemer. De altfel și interpretarea și chiar sentimentele aceluiași om se schimbă în decursul unei vieți lungi. Așa s-a întâmplat și cu răscoala din 1907. Chiar și eu, aici în București, am am văzut în perioada dinainte de 1989, apărând în grădina nouă din piața Obor o statuie măreață (deloc estetică) dedicată memoriei Răscoalei din 1907, atunci concordantă cu interpretarea istorică a evenimentului. Și tot eu, acum câțiva ani, am văzut că monumentul a fost mazilit, adică mutat într-un parc periferic, fără vreo explicație plauzibilă. De asemenea în ultimii ani se uită chiar a se pomeni de către media și de oficialități că în 1907 a fost o răscoală, chiar dacă e vorba de cifre rotunde (110) ca în acest an, o răscoală care a costat foarte multe vieți de țărani (număr modificat și el în decursul vremii) și care a tulburat politica și societatea românească, inclusiv – poate chiar mai mult – pe cea a evreilor din nordul Moldovei, așa cum s-a întâmplat și la Botoșani, orașul natal al mamei mele.

Întâmplarea face că sora mea din Iași și cu mine avem în original amintirile scrise de mama noastră care avea 7 ani în momentul răscoalei și trăia la Botoșani, acolo unde a și început răscoala. Mama a scris aceste memorii în ultimele luni ale vieții, internată fiind în spital, în anul 1970.  Voi folosi chiar cele scrise de ea pentru că alți martori direcți nu cred că există. Aceste amintiri, scrise după foarte mulți ani, prezintă evenimentele așa cum i-au rămas în amintire, fără vreo tentă politică, fiind într-adevăr autentice. Mie mi se par și azi interesante, atât din punct de vedere istoric, cât și al limbii române folosite de mama care urmase numai patru clase primare și provenea dintr-o familie de evrei din Botoșani unde se vorbea mai ales limba idiș. Ulterior mama a vorbit perfect germana și știa și puțină franceză când am cunoscut-o eu. Ce păcat că nu a avut parte cel puțin de liceu. Dar toate acestea au determinat-o să ne ofere nouă, copiilor ei, posibilitățile de a învăța.

Acum urmează un fragment din textul scris de ea, în ultimele luni de viață, în spitalul din Iași.

Părinţii mei în anul logodnei

CLARA KORBER  (HUTMAN)

MEMORII

24 august – 28 octombrie 1970

Vreau ca aceste rânduri scrise să rămână ca moştenire copiilor mei dragi. Îmi voi da toată silinţa să pot reda măcar în parte cum s-au perindat zilele bune și rele atâtea decenii. Nu sunt dotată în arta scrisului, deci mi se vor ierta unele lipsuri ce vor interveni pe parcurs

…..

Așa au trecut anii până ne-am trezit cu o tristă realitate. Încă n-am priceput nimic atunci. Era în luna aprilie sau martie, anul 1907. Noi, copiii, vedeam că în preajma acestei zile nenorocite că părinții noștri împreună cu alți vecini, stau îngrijoraţi la sfat: „Hai, duceți-vă la joacă, dar să nu fiți gălăgioși, copii”. Duminica, a doua zi dimineață, o zi limpede de primăvară, ca în toate zilele, mama ne-a trimis la școală. Noi frecventam școala izraelito-română, în care Sâmbăta era liber. Cam pe la ora zece ne pomenim cu un domn inspector şcolar, așa se zicea că a fost, că spune să ne îmbrăcăm în linişte și că el și alţii ne vor conduce acasă prin străzi pe unde vom putea trece. ,,E răscoală; copii, fiți liniştiţi, fără panică”. În drum ne-au întâmpinat mulţi părinţi fricoşi; fiecare își lua odraslele în primire cu bocete, cum numai deznădejdea le poate dezlănțui.

Când am intrat pe strada noastră, toate prăvăliile erau închise și strada era pustie, doar hârtiile zburau ca într-un joc al morţii. Acasă toți eram de acum „în post”; eram de acum 5 copii, trei mari la școală și doi mici, dintre care o fetiță drăgălaşă de 10 luni. Noi copiii așa-ziși mari, ne duceam până la ușița podului, ca să ne uităm afară. Ce-am văzut, Doamne, veneau hoarde de țărani, femei, bărbaţi tineri și bătrâni, cu coase, cu sape, cu hârlețe și spărgeau uşile prăvăliilor, scoteau mărfurile afară, ce era posibil de stricat, stricau, alții își mai îndesau câte ceva și ţipau și urlau atât de tare, încât am fugit de lângă ușiță, crezând că ne-au văzut și parcă aşteptam să vină până-n pod să ne omoare. Așa a trecut ziua de duminică, mereu venind alți țărani, din alte sate, cu chiote și strigături de amenințare. Toți erau foarte îndârjiţi. Mama, sărmana, s-a repezit să mai aducă ceva de-ale mâncării și noaptea am petrecut-o în pod, împreuna cu bunicii. Ne-au pus la punct ca să nu râdem, să nu vorbim și abia atunci am înțeles că se petrece ceva grav și-au început întrebările copiilor „de ce?, de ce?”. Întrebam pe cei mari, de ce sunt supăraţi ţăranii pe noi evreii, că doar nu le-am făcut nimic rău, doar numai ei sunt clienţii noştri în prăvălie, iar noi cumpărăm tot la ei de-ale lor, „de ce mamă, ne ameninţă cu distrugerea”? Părinții noştri au rămas uluiţi de aceste întrebări. Răspunsul a fost cam încurcat pentru noi. „Copiii noştri dragi, veți fi mai mari și istoria va scrie mult despre asta și veți pricepe. Noi, poporul evreu, mai oropsit dintre toți, suntem ţapii ispășitori; țăranilor li s-a infiltrat cum că noi am fi cauza sărăciei lor; ei au fost ținuți în întuneric, fără ştiinţă de carte; țăranii nu și-au dat seama unde trebuie să lovească. A doua zi, luni, s-au îndreptat spre conacele boiereşti, au făcut pagube destule la boieri, dar aceştia măcar o meritau. Natural că erau și cozi de topor ai boierilor, administratori și vechili, care jupuiau pielea țăranilor, mulți, chiar foarte mulţi dintre ei erau evrei, dar la toate neamurile sunt secături. Dar noi, poporul cel de rând, am fi trebuit să trăim ca fraţii cu ţăranii de rând, dar ei n-au priceput-o și au devastat toate cartierele evreiești. În multe locuri au întâmpinat rezistență, dar era egală cu zero.

După fapte ei vedeau c-au fost trădați, căci până a doua zi, luni, mulți dintre boieri au fugit, iar ceilalţi au chemat armata în ajutor. Au căpătat ţăranii o ripostă: Îi împușcau pe străzi și se strângeau cadavrele după ore întregi și noi, copiii, din pod, îngroziți de tot ce se petrecea, am devenit maturi, serioși, nu mai râdeam, dar nici nu plângeam. Se zvonea că la noapte va fi foc și măcel în cartierul evreiesc. Cu toţii ne-am refugiat, unul câte unul la un cimitir evreiesc din apropiere și către seară, au venit doi birjari, cum erau atunci; mama a strâns două boccele și a luat-o și pe bunica și cu toţii în trăsură am plecat la gară. Tata, stând pe pașaport austro-ungar, avea dreptul să treacă graniţa și în zilele următoare s-a deschis graniţa pentru toți cei ce voiau să-și părăsească țara. Armata austro-ungară stătea la graniță; surori de caritate ne-au dat de-ale mâncării; am dormit toți pe jos în staţia Burdujeni și dimineața, fiecare a fost expediat unde o cerea.

Am ajuns la Siret, natural la fratele tatei, dar primirea a fost groaznică; natural că s-au speriat, căci eram 8 persoane, mama, tata, bunica și cinci copii. Bunica s-a retras imediat la o cumnată de-a ei și a stat tot timpul bejeniei la ea. Unchiul era un om cu stare, totuşi noi duceam multe lipsuri, dormeam pe jos, natural pe aşternut și dimineaţa tata ieșea și aducea o oală cu lapte și pâine. Noi eram tăcuți și dacă primeam porţia, eram mulţumiți, dar unde pui că mai erau două surori mai mici, una de trei ani și alta de 10 luni și mama, săraca, cu sânii secaţi de foame și griji, nu mai putea face față.

Au trecut 14 zile și ne-am întors acasă, unde era pustiu ca după o mare furtună, totul în șoaptă, magazinele se deschideau pentru câteva ceasuri, restul în casă, închiși, și am priceput noi copiii mai mari și săraci că viața noastră nu-i chiar așa de uşoară. Era înainte de Paşti; am prăznuit și noi din ce am căpătat de la comunitate și a trecut și acest timp dureros rămas în amintiri, dar noi am mai înaintat în gândire. După câteva săptămâni totul s-a liniştit, viața și-a reluat cursul normal, s-au deschis prăvăliile, țăranii veneau iarăşi la oraş cu lucrurile lor, vânzarea la prăvălie mergea chiar mai bine decât înainte, fiecare s-a refăcut, în special supuşii străini cum era tatăl meu, au primit despăgubiri 400 coroane (atunci asta era o suma mare) și prin asta am dezvoltat comerţul nostru și puteam zice că mergea binișor.

Memoriile mamei sunt interesante pentru noi, familia și pentru că am aflat multe lucruri de care habar n-aveam și n-am vorbit de ele vreodată.

Sunt iarăși sugestive cele scrise de mama cu privire la Primul Război Mondial, când bunicul și unchiul, fratele mai mare al mamei, ei toți fiind cetățeni austro-ungari și stând la Botoșani pe pașaport, au fost duși ca ostatici, în lagăre din Muntenia, imediat după începerea ostilităților, așa cum s-a întâmplat și în alte state. Nu s-au putut întoarce decât după încetarea războiului.

Mai dureroase pentru noi sunt amintirile mamei din deportare unde ea a dus mai tot greul, mai ales când tata s-a îmbolnăvit de exantematic și apoi când a fost dus într-un lagăr de muncă lângă Odesa și nu am știut dacă trăiește sau a murit până după după ce ne-am întors, pe rând, cu toții tot la Botoșani unde ne-am și stabilit. Dar și în continuare, povestește mama cât de greu a fost reintrarea lentă într-o viață normală când o iei de la început.

Întâmplarea face că pe data de 4 decembrie a fost Jahrzeitul comun al părinților noștri.Ei au murit în aceeași zi, tata după 18 ani, aproape la aceeași oră. Poate că de aceea am ales acest subiect tocmai acum.

De fapt, 1907 a fost un preludiu trist și amenințător a celor ce aveau să li se întâmple mai târziu evreilor din România, dar nimeni nu putea să prevadă atunci soarta  pe care o va avea.

Mirjam Bercovici