Nu aveam de gând să scriu ceva din Iași, din vacanța virtuală pe care mi-am luat-o venind să stau aici din motive de frig, cum e de obicei în  locuința mea în timpul iernii. De altfel, cele 6-8 săptămâni pe care le-am petrecut cu sora mea la Iaşi, în ultimele ierni, au fost foarte plăcute. Faptul că şi în acest an am fost în stare – fizic vorbind – să călătoresc cu trenul mi-a dat curaj.

Dar iată că simt nevoia să împărtășesc baabelienilor un eveniment foarte trist care m-a șocat profund: decesul unei bune prietene, Sarina (Sașa) Ionescu, pe care poate unii au cunoscut-o…

În fiecare zi mor oameni valoroși, chiar mulți tineri, pe care nu-i cunoaștem, și în cel mai bun caz spunem „săracii, vai ce păcat!“. Când moare un vârstnic, cum era Sașa, bineînțeles spunem „asta e, soarta nu iartă pe nimeni“.  Când moare un prieten, atunci e mai greu și aceasta mi se întâmplă mie acum.

Sarina era din Câmpulungul meu natal, iubit și urât de mine în același timp. Era cu 7 ani mai tânâră decât mine și nu am cunoscut-o la Câmpulung deoarece nu prea dai atenție celor cu atâția ani mai mici decât tine. Fiică unică a unei familii respectabile, tatăl avocat nu prea activ, dar ginere al unui negustor bogat și cunoscut în oraș, a fost și ea, copil de 11 ani deportată în Transnistria și a fost – am aflat-o după mulți ani– la Șargorod, unde au fost majoritatea evreilor din Câmpulung. Sașa nu mi-a povestit multe despre ea și familia ei din acea perioadă tristă și știu numai că s-au întors, nu știu dacă toți, în orașul natal.

Cândva, după 1989, lucram încă la spitalul Fundeni, am fost anunțată că mă caută cineva la camera de gardă și cum nu-mi plăcea să mă las așteptată am zis  ca persoana respectivă să fie condusă la mine în biroul meu în care stăteam foarte rar. Mi s-a prezentat o doamnă necunoscută de vârstă medie și cu o voce neutră, profesională. Am întrebat-o cu cei pot fi de folos? Și atunci răspunsul ei m-a blocat: „Mimi Korber, eu am venit să te văd pe tine, să te cunosc, suntem amândouă din Câmpulung!“. Acesta a fost începutul unei prietenii târzii, prietenie între oameni care au avut în comun orașul natal, deportarea în Transnistria și faptul că nu au emigrat, ca majoritatea evreilor, în Israel.

Sarina Ionescu era pe atunci profesor universitar la Instititul de Petrol şi Gaze din Ploiești, revenită dintr-un sejour profesional, dacă nu mă înșel la Singapore, care i-a adus ei și soțului (de care avea să divorţeze târziu, după 60 de ani) pe  care nu  l-am cunoscut, un câștig substanțial. Povestesc aceste amânunte pentru a rotunji – pentru  cei care nu au cunoscut-o – imaginea unui om care s-a implicat în această situație în toate acțiunile, pe atunci foarte numeroase, pentru înființarea Asociației Supraviețuitorilor Holocaustului din România, apoi a B‘nei Brith-ului și nu numai ca persoană, ci ca activistă în toate acțiunile care au ajutat individual și colectiv pe evreii  bătrâni, din ce în ce mai singuri, în cămin sau la domiciliu. „Hotelul Saşa“ aşa numeam casa ei, de după divorț – în care primea studenți israelieni în trecere care nu aveau locuință sau turiști israelieni în trecere care abuzau de bunăvoința și generozitatea ei.

Pe mine ea m-a adus în Asociație și apoi în B’nei Brith. A făcut multe sacrificii pentru a înbunătății calitatea îngrijirii în căminul Rosen, atât prin prezența ei frecventă, cât și prin semnalarea deficiențelor observate. La începutul cunoștinței noastre ne vedeam mai rar, apoi mai frecvent, și așa s-a instalat o prietenie sinceră între două femei vârstnice.Ultima dată am văzut-o anul trecut iunie, când am vizitat-o împreună cu sora mea. E clar că între timp și eu am devenit mult mai sedentară și neputincioasă, dar pe ea au ales-o toate bolile posibile, astfel încât Sașa mergea încet dar sigur spre sfârșitul unei vieți grele și deosebite.

Când am plecat din București, la 16  decembrie, ne-am luat rămas bun. Din Iași nu mi-a mai putut răspunde. Singurul lucru bun e că a murit bine îngrijită și pe patul ei, nu la spital sau la cămin, singură cum se întâmplă atât de des.

Eu  am aflat chiar a doua zi și de atunci mă gândesc la ea cu recunoștință pentru tot ce a făcut. Ea mergea până de curând în fiecare vară la Câmpulung chiar dacă acolo nu mai trăieşte nici un evreu. Avea cunoștințe și oameni care o găzduiau. Eu o admiram și pentru că făcea ceea ce eu nu eram în stare să fac.Sigur că vor fi articole și anunțuri mortuare despre decesul ei în Realitatea Evreiască, poate și în alte ziare.

Vă rog pe voi care citiți eventual acest articol să vă amintiți de Sarina Ionescu, născută Faier, care se odihnește de acum în cimitirul sefard din București lângă părinții ei, ca de un om integru, foarte bun, gata oricând să facă o faptă bună. Fie-i memoria binecuvântată!

Zichrono  livraha!

Mirjam Bercovici