Cuvinte cheie pentru Pesah

În fiecare an aştept Pesahul cu aceeaşi uimire, ca şi în copilărie, când această sărbătoare se insinua în casa bunicilor mei (adoptaţi) cu sfioşenia feliilor neregulate de azimă (pe atunci fabricate manual, aveam să aflu mai târziu) şi la întrebarea mea: Ce este asta? Mi se răspundea doar atât: pască! Mult mai târziu am înţeles că pasca de „paştele evreiesc” şi prăjitura kindli, în preajma Purimului, erau tributul bunicii mele adoptate Erzsi, creştină, faţă de originea bunicului meu adoptat, evreu botezat, şi, poate, pentru memoria fiului lor Ferkó, pierit la Auschwitz. În casă nu exista vreun Luah, pe perete atârna calendarul reformat, în care se înşiruiau zilele onomastice, şi totuşi Bunica Erzsi ştia când era Pesahul (şi Purimul) şi nu uita să procure azima (pe atunci habar nu aveam cum) care se încadra, modestă – atunci când calendarul apropia sărbătorile pascale evreieşti de cele creştine – între ouăle roşii, vopsite în foi de ceapă, şi cozonacii ardeleneşti, beigli, cu nucă şi cu mac. Acasă la noi, unde numărătoarea zilelor se făcea cu un calendar sovietic rotitor, în care şirul cifrelor negre era întrerupt de cele roşii, doar de 7 Noiembrie, 1 Mai şi Anul Nou, nu se ţineau alte sărbători decât aniversarea căsătoriei părinţilor mei şi zilele noastre de naştere care (în mod inexplicabil, atunci, pentru mine) erau ţinute în… seara de ajun. Mie totul mi se părea firesc pentru că Bunica Erzsi era „religioasă”, iar părinţii mei – trecuţi prin cataclismul Holocaustului şi încrezători în epoca cea nouă – atei. Eu eram un copil plin de uimiri, care credea în poveşti, basme şi… tradiţii, dar se străduia să fie aidoma părinţilor extraordinari, pe care-i lua ca exemplu.

După plecarea Bunicii Erzsi la cele veşnice, a ieşit şi azima din viaţa mea, pentru un răstimp destul de lung, având să revină odată cu înăsprirea vremurilor, când – la propunerea Comunităţii – am început şi noi să beneficiem de carne caşer, pe care o puteam obţine lunar stând tot la „coadă”, dar la una civilizată, formată (aproape în întregime) din cunoştinţe vechi. În ordinea firească a lucrurilor, am început „să scoatem” şi azima (pasca) de la Comunitate. De data asta nu mai era neregulată, ci ambalată în cutii cu inscripţii ebraice, ininteligibile.  Feliile de azimă, dezghiocate din învelişul foşnitor, mă fascinau prin şirurile de denivelări care, asemeni unui Braille străvechi, erau menite să risipească analfabetismul meu legat de Pesah, de tradiţii, de origini…

Iniţierea avea să vină treptat, din frânturile de amintiri ale părinţilor mei, depănate odată cu înaintarea către bătrâneţe, când parcă totul se reaşează, se reevaluează. Poveştile mamei despre curăţenia temeinică şi fiertul vaselor, care precedau Pesahul, în casa lor din Gheorgheni,  completate de amintirea tatii despre tatăl lui care căuta cu râvnă, la lumina lumânării, ultimele firimituri de pâine din casa de la Cluj, mi-au relevat alte aspecte, necunoscute, ale sărbătorii. Primul Seder  – fără asemănare pentru mine – petrecut  la Comunitate a fost o minunată incursiune către rădăcinile familiei, ale poporului meu. N-am să uit niciodată glasul molcom al bătrânilor (trecuţi, de atunci, la cele veşnice) care depănau povestea eliberării din robie,  cele patru întrebări rostite de o fetiţă cu bluziţă albă (de atunci măritată şi cu copil), precum şi tâlcuirea alimentelor şi obiectelor aşezate pe mesele lungi, în jurul cărora ne înghesuiam, cu ochii luminoşi, îngânând cu însufleţire cântecele aduse de Corul Talmud Tora, în incinta cantinei strâmte (odinioară fabrica de azimă) care, în seara de Seder, devenea încăpătoare şi se umplea de speranţă, asemeni paharului cu vin, aşezat în aşteptarea Profetului Eliahu, vestitorul lui Mesia.

Deşi am învăţat multe, în aceşti ani din urmă, nu pot pătrunde nici pe departe tâlcurile adânci ale celei mai mari sărbători a poporului meu, care celebrează eliberarea din Egipt, la care facem recurs, mereu şi mereu, în rugăciunile noastre. Mi-am ales, totuşi, câteva cuvinte cheie pe care le traduc astfel: azima – purtătoarea mesajelor străvechi ale tradiţiei poporului meu, curăţenia, firimiturile de pâine – dezbărarea,  măcar vremelnică, de zgura răutăţii şi germenii trufiei, libertatea – o stare nepreţuită, pe care ar trebui să ştim s-o păstrăm şi s-o valorificăm, Sederul – un moment de comuniune, de evocare a istoriei şi de transmitere a tradiţiei. Dar, dacă mă gândesc mai bine, Pesah este cuvântul cheie care le cuprinde pe toate şi multe, multe altele.

Andrea Ghiţă

3 Comments

  • paula craciun commented on March 27, 2018 Reply

    Acest articol minunat ne merge la inima, pentru ca e scris din inima

  • Jossef Avni commented on March 23, 2018 Reply

    Multumesc din inima pentru un articol excelent

  • Paul commented on March 22, 2018 Reply

    Amintiri puternice care-mi reverberează din anii copilăriei și tinereții mele transilvănene. Mulțumiri sincere pentru frumoasele tale rânduri, Andrea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *