Bunica mea adoptată, Erzsi, (povestea bunicilor mei adoptaţi o găsiţi aici  http://www.poezie.ro/index.php/prose/13900755/index.html ) făcea mămăligă cel puţin o dată pe săptămână. După ce-şi pierduse un fiu la Auschwitz şi celălalt a plecat clandestin în America de Sud, scoaterea din frumoasa locuinţă cu patru camere din centrul Clujului – pe motiv că nu li se mai cuvine –  închiderea biroului de „expert contabil” al bunicului Nándor, strâmtorarea la propriu şi la figurat (salariu mic de funcţionar la Uzinele Electrice şi mutarea în căsuţa de la periferie, fără apă curentă şi WC în casă) nu i s-au mai părut atât de tragice, bunicii, care s-a adaptat la viaţa de om simplu. Au vândut pe bani mărunţi tablourile mai valoroase (Şcoala de la Baia Mare), garnitura de mobilă şi vesela de porţelan, şi-au mobilat camera cu două paturi, două dulapuri şi o masă Biedermaier (toate desperecheate), bunica îşi cultiva grădina şi ţinea câteva găini, iar bunicul – bolnav de inimă – mai mult citea, uneori mai mergea la pescuit şi îmi spunea o mulţime de poveşti. Desigur, şi meniul familiei a fost adaptat la bugetul ei, astfel încât bunica făcea mămăligă cel puţin o dată pe săptămână. Şi cum stăteam destul de mult în preajma ei, iar ea gătea ca o profesoară, explicându-mi pe îndelete tot ce făcea,  – de fapt ucenicea şi ea, în vremurile bune avusese bucătăreasă – am învăţat cum se face mămăliga, mai ales faptul că trebuie s-o amesteci în continuu, în timp ce mălaiul – cernut în prealabil – se toarnă în ploaie în apa care fierbe în oală. Amestecatul vârtos şi îndelungat era secretul să nu se formeze cocoloaşele, ceea ce era aproape imposibil. Mămăliga bunicii era aurie şi ne-o servea cu …lapte. Eu nu puteam suferi laptele cald, drept pentru care şi mămăliga cu lapte (şi adesea cu cocoloaşe) o înghiţeam cu noduri, dar în faţa bunicii nu puteai face nazuri, aşa că o mâncam. Mi-am spus în gând că atunci când voi fi mare, nu mai mănânc, în consecinţă nu am să gătesc mămăligă, niciodată! Şi m-am ţinut de cuvânt, vreo 10-15 ani, până când, fiind cu tata la Bucureşti, m-a dus într-un restaurant mic, pe o străduţă din preajma Căii Victoriei, unde am mâncat mămăligă cu brânză şi smântână. A fost un deliciu. Deci îmi încălcasem promisiunea de a nu mânca mămăligă. De gătit nu se punea problema…încă. Momentul acela avea să vină în anii cei mai negri ai regimului Ceauşescu, când nu prea aveai ce pune pe masă şi, fiindcă se dădea făină de mălai pe „raţie”, am luat şi eu (doar nu era s-o las acolo!). Ce altceva puteam să fac cu ea decât mămăligă?! Am tot amânat eu momentul preparării, gândindu-mă cu groază la amestecatul necontenit pe soba încinsă şi la cocoloaşele inerente cărora – sigur – nu aveam să le vin de hac, dar până la urmă, împinsă de nevoie m-am decis să fac mămăliga.

Dar – fiind, totuşi, un „om de ştiinţă” – m-am documentat în prealabil şi, într-o carte de bucate, am găsit o reţetă de mămăligă pe care – culmea – trebuie s-o amesteci foarte puţin. Am încercat-o şi…a mers! Performanţa aceasta m-a încurajat să şi gust mămăliga făcută de mine şi s-a dovedit OK. Desigur nu am mâncat-o cu lapte, ci cu brânză de vacă şi smântână sau…magiun. Sau ca garnitură. Iată reţeta:

Ingrediente – o ceaşcă de făină de mălai cernută (în zilele noastre nu e nevoie de a o cerne), trei ceşti de apă rece, un praf de sare şi puţin unt.

Mod de preparare: La apa rece din vas se adaugă toată făina de mălai şi se amestecă până ce începe să clocotească. Se adaugă untul şi se lasă să fiarbă pe foc mic, până când se îngroaşă, dar nu mai puţin 20 de minute. Atunci e gata. Eu prepar mămăliga pe abur,  în vasul cu perete dublu. Mai exact se prepară aproape singură.

Poftă bună!