4 aprilie 1944, o dată pe care n-o pot uita

Intrasem în vacanța de vară la unu aprilie. Rușii înaintau către inima țării, autoritățile se temeau de amenințările lor, dar și de masivele bombardamente americane, tot mai previzibile. De câteva luni populația fusese antrenată pentru  un eventual atac aerian. Exercițiile de alarmare aveau loc aproape în fiecare zi. De regulă bombardierele americane plecau de la bazele din Italia și intrau în  România survolând Serbia. Când treceau frontiera României se declanșau sirenele.

Erau două tipuri de sunete. Cel care anunța pericolul era lugubru, înfiorător, te înspăimânta. Pornea cu sunete foarte joase, izvorâte parcă din tenebrele pamântului și alternau cu altele foarte ridicate, ceva între țipete și urlete de fiară. Cele două sunete alternau foarte repede, sporind parcă ideea de fugă, imboldul de a te adăposti în mare grabă în fața unei primejdii iminente. Cel de al doilea sunet anunța încetarea alarmei. Era dat de un singur sunet foarte lung, de parcă ți-ar zice:„gata, primejdia a trecut, du-te acasă”. De la primul sunet aveai cam douăzeci de minute pentru a te adăposti în subsolul puținelor blocuri din acea vreme, sau într-un fel de tranșee pe care fiecare bucureștean era obligat să le sape în curtea sa. Așa-zisa tranșee avea deasupra un acoperiș „în  două ape”, înăuntru câteva bănci și cam atât.

Am plecat de acasă cu o valijoară cu ceva pesmeți și o sticluță cu apă. Mama ne lua de mâna pe soră-mea și pe mine – eram gemeni – și plecam la vreo 200 de metri, în  subsolul unui bloc florentin cu patru etaje. Toate adăposturile erau marcate cu un cerc mare, în interiorul căruia se găsea litera A, toate vopsite în alb. Tata rămânea acasă din două motive: teama de hoții care acționau eficient în casele rămase fără proprietari, iar pentru cazul că erau aruncate bombe incendiare, era înarmat cu un clește de vatră cu care ar fi ridicat bomba, urmând s-o arunce de pe acoperiș direct în curte. Bomba era de fapt un imens băț de chibrit arzând. Tata își proteja capul cu o cratiță de aluminiu care strălucea de mama focului în bătaia soarelui, gest care atrăgea protestele celor de la Apărarea pasivă. „Strălucește cratița, nene Georgescu!”. La sfârșitul alarmei, noi copiii grăbeam pasul să ajungem la colțul străzii și când zăream casa noastră intactă ziceam la unison cu voce tare: „Iar am scăpat, n-a bombardat-o”.

Revin la dimineața zilei de 4 aprilie 1944. Eram patru copii, toți de vreo 10 ani, colegi și prieteni încă de la grădiniță. Cum spuneam, eram în vacanța mare, terminaserăm patru clase primare și urma ca în vară/toamnă să dăm admiterea la liceu. Ne adunaserăm acasă la unul dintre noi. Acesta avea o curte mare, iar preocuparea principală era să fabricăm parfum din iasomia și levănțica care creștea din belșug în curtea lui Tutu, gazda noastra. Era o zi senină și călduroasă de primavară. Trebuie sa fac o paranteză. În însemnările sale personale, Mihail Sebastian nota „o zi mohorâtă, cer acoperit, gata sa plouă”. Regret, ziua era superbă, nu înțeleg confuzia lui Sebastian.

Deodată incepu exercițiul de alarmare despre care am pomenit mai sus. Așa cum eram obișnuiți din exercițiile anterioare, aștepatm alarma de încetare, dar aceasta nu s-a auzit, în locul ei am auzit din nou primul sunet, cel care anunța iminența unui atac aerian. Din nefericire, lumea aflată la plimbare în oraș nu a sesizat, până ce un sunet surd, din ce în ce mai puternic, ca un imens, un uriaș tăvălug, ceva apocaliptic, a venit încet și sigur peste oraș. Erau zeci de avioane americane, aripă lângă aripă, cel puțin așa le vedeam, care survolau capitala. Din ele cădeau câte 5-6 obiecte ca niște trabucuri. Unul dintre noi a strigat: „Băi, sunt bombe!!! Fuga în  tranșee!” Puțina lume de pe strada din spatele liceului Mihai Viteazul intrase în  panică. Mulți au luat-o la fugă. Ne-am așezat pe băncile din tranșee, am prins toți patru cruciulița de la pieptul Clemenței și am rostit cu voce tare Tatăl Nostru. Cartierul în care ne aflam noi a scăpat, dar din zonele unde căzuseră bombe se auzeau neîncetat explozii. Abia atunci am simțit că suntem în război! Cred că deveniserăm ceva mai maturi ca în clipa începerii bombardamentului. Fiecare dintre noi a plecat către casa sa, triști și îngrijorați de soarta părinților noștri, despre care nu știam nimic. Ajunși acasă, copii și părinți ne-am așezat în fața aparatelor de radio de la care am aflat dimensiunile tragediei.

Distrugerile bombardamentului din Bucureşti, 4 aprilie 1944

A doua zi tata ne-a luat pe amândoi gemenii și împotriva vrerii mamei ne-a dus la Gara de Nord și pe Calea Griviței, locul prăpădului. „Lasă-i, Silvia, să vadă ce înseamnă războiul, să afle că pe lume există și tragedii, nu numai bucurii.” Mama i-a dat dreptate; nu am lipsit de la niciunul din evenimentele de până atunci și după aceea.

Am ajuns la Gara de Nord, care fusese parțial distrusă, dar ce era pe Calea Griviței este greu de descris. Se pare că atunci când bombele cădeau la vedere, ținta lor fusese triajul gării, care se întindea pâna la Chitila, astfel încât întreaga Cale a Griviței fusese lovită metru pătrat cu metru pătrat. Majoritatea erau locuințe muncitorești, case cu cel mult un etaj. Tabloul era groaznic. Casele erau distruse  în totalitate, puținele scăpate aratau de parcă le despicase un imens paloș, lăsând la vedere tot ce mai rămăsese din locuința părăsită cu doar câteva clipe înainte: o jumătate de ușă, o baie cu un singur perete de care atârna un biet prosop, poate încă ud, un tablou de familie făcut țăndări, din care se mai vedeau doi tineri însurăței, fructe sfârtecate, aruncate la un loc cu cărămizi, moloz, resturi umane, o trusă de manichiură deschisă din care lipseau vreo două ustensile, rătăcite probabil într-un biet trup de femeie frumoasă, cine știe pe unde o fi zăcând. Mai încolo o bombă neexplodată, care sugera forma unui caiac măricel, păzită de un militar. Apoi un uriaș rezervor de benzină, parcă era un motor de avion din acele vremuri. Și praf, mult praf, stăpânit cu greu de tulumbele pompierilor. Am în  memorie și acum, după atâția ani, chipurile celor disperați, căutându-și copilul, mama sau bunicii printre ruinele locuințelor, în picioare până mai ieri.

Cam aceleași imagini urma să le am în fața ochilor 33 de ani mai târziu, într-o dimineață de martie, după cutremurul din 1977.

Am mers până dincolo de intersecția cu Basarabi. Ne-am întors acasă triști, parcă veneam de la o înmormântare. Asistaserăm de fapt la un prolog, un prolog care nu avea sa aducă nimic bun, dar care ne vaccinase pentru ceea ce avea să urmeze.

Notă. Ce s-a întâmplat cu cei patru copii din povestire? Tutu Tănăsescu ne-a părăsit acum 25 de ani. Clemența a plecat și ea anul trecut. Nuți, sora mea geamănă ne-a părăsit acum trei luni. În fine Tiberiu Georgescu este cel care a așternut însemnările de față.

Tiberiu Georgescu, 3 aprilie 2017

 

One Comment

  • fredi commented on April 5, 2018 Reply

    stimate domn, desi avem numai 5 ani, imi aduc aminte perfect de acea zi de 4 aprilie,zi senina cu cer albastru pe care se proiectau avioanele argintii care aproape ca acopereau albastrul cerului de multe erau! Casa d ela nr.3 de pe strada mea (Cuza Voda,langa mitropolie, parlament) a fost distrusa de o bomba.Noi stateam la nr.7 !!!!!
    ps.tin minte si transeele.
    sa fim sanatosi, sa fie pace

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *