Nabucco şi PCR

Era în 1958. Corul Facultății de Medicină din București era unul dintre cele mai apreciate coruri studențești. Avea în jur de 80 participanți, băieţi şi fete, patru voci, o profesoară tânără, pricepută – din păcate i-am uitat numele. Repetițiile se făceau ca la carte: după încălzire profesoara lucra cu fiecare dintre noi. Devenise prietena noastră, o iubeam foarte mult pentru căldura pe care ne-o arăta, pentru priceperea ei în meserie. Alcătuirea programului ne dădea multă bătaie de cap. Repertoriul îl stabilea profesoara de muzică, ținând cont deseori de ideile noastre. Erau niște norme de la care nu se putea renunța decât cu prețul anulării concertului. De pildă, cam jumătate din piese trebuiau sa fie sovietice, restul românești, un loc aparte fiind rezervat celor “din muzica popoarelor”. Repetiţiile erau urmate de pasul cel mai dificil, mai dificil chiar decât un seminar la Sager (proful de neurologie, imprevizibil şi sadic, spaima studenților). Pasul cu pricina se numea „vizionare”…
Read more…

În afara scenariului

Așa, ca pentru descrețirea frunții, vă redau câteva întâmplări ale scenei, la care am fost martor și care sigur nu figurau în scenariu. Dintre ele, una era să se sfârșească tragic. Iată-le:

Opera Română, 1940, sala Regina Maria din fosta Piață a Senatului. (Piața își primise numele după fundația pe care înainte de Primul Război Mondial urma să se ridice clădirea Senatului României, dar nu s-a mai ridicat. Pe acea fundație s-a construit un bloc de 17 etaje, cunoscut ca blocul Gioconda, după numele grădinii de vară unde se dădeau filme bunicele. În imediata vecinătate a blocului Gioconda exista o clădire, folosită mai întâi ca sală de sport, apoi ca sediu al Operei Române.)

Se cânta „Liliacul”, scena balului. Golind sticla de șampanie, Prințul Orlowski o aruncă peste umăr, spre valetul care conform scenariului urma să o prindă – știam asta de la părinții mei care mai văzuseră spectacolul. Dar, de data asta bietul om nu reușește, sticla cade pe pardoseală și se face țăndări Read more…

Schimbarea gărzii la Palatul Regal

Ceremonia schimbării gărzii la Palatul Regal era și un prilej de manifestare a prețuirii și a respectului pentru familia regală. Este foarte greu de explicat acest sentiment azi, după 45 de ani de comunism, urmați de alți vreo douăzeci în care neocomuniștii au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a mânji monarhia, pe regii noștri, gesturile lor. Motivul era foarte simplu: se temeau de revenirea monarhiei, înlăturată prin forță la 30 decembrie 1947. Când am intrat în clasa întâia primară, în septembrie 1940, știam deja cine este Regele, știam din presa care venea acasă și pe care tata ne-o citea, știam de la biserică, știam din povestirile celor mari. Evenimentele erau comentate în fiecare casă din București și nu numai. Cei mai bătrâni îi spuneau VODĂ, așa rămăsese de-a lungul vremii, de când principele Carol, devenit apoi Regele Carol întâiul, pusese piciorul pe pământul celei ce urma a se numi România.Read more…

4 aprilie 1944, o dată pe care n-o pot uita

Am plecat de acasă cu o valijoară cu ceva pesmeți și o sticluță cu apă. Mama ne lua de mâna pe soră-mea și pe mine – eram gemeni – și plecam la vreo 200 de metri, în subsolul unui bloc florentin cu patru etaje. Toate adăposturile erau marcate cu un cerc mare, în interiorul căruia se găsea litera A, toate vopsite în alb. Tata rămânea acasă din două motive: teama de hoții care acționau eficient în casele rămase fără proprietari, iar pentru cazul că erau aruncate bombe incendiare, era înarmat cu un clește de vatră cu care ar fi ridicat bomba, urmând s-o arunce de pe acoperiș direct în curte. Bomba era de fapt un imens băț de chibrit arzând. Tata își proteja capul cu o cratiță de aluminiu care strălucea de mama focului în bătaia soarelui, gest care atrăgea protestele celor de la Apărarea pasivă. „Strălucește cratița, nene Georgescu!”. La sfârșitul alarmei, noi copiii grăbeam pasul să ajungem la colțul străzii și când zăream casa noastră intactă ziceam la unison cu voce tare: „Iar am scăpat, n-a bombardat-o”.Read more…