Recent am fost invitat la nunta fiului unui bun prieten, o festivitate bine organizată, cu un număr mare de invitaţi, mâncare excelentă, dar cu muzică nepotrivită şi neplăcută. De fapt partea “ne-muzicală” nici n-a contat prea mult, că doar sunt şi alte locuri unde se poate dansa bine.

Mi-am dat seama repede că nu cunoşteam mai mult de jumătate din lumea de acolo, dar am decis că asta nu mă deranjează de loc, ba este chiar un avantaj. În loc să conversez cu cei pe care-i cunoşteam, riscând să mă angajez în discuţii plictisitoare despre vieţile noastre în ultimii ani, am hotărât să stau de vorbă cu invitaţi total necunoscuţi.

Întotdeauna m-a surprins plăcut cât de prietenoasă şi pozitivă este reacţia unui străin, când îl abordezi cu respect şi amabilitate. Într-o situaţie socială cum ar fi o nuntă, mesajul recepţionat de un necunoscut ar putea fi ceva de genul: „Mă scuzaţi, noi nu ne cunoaştem dar mi-ar face plăcere să vorbim, pentru că mă uitam în jur să văd o persoană interesantă şi se pare că am găsit-o.”

Cum mă plimbam în sala de recepţie cu un pahar de vin în mână şi scrutam grupulețele de musafiri angajaţi în conversaţie, am remarcat o persoană care se uita la mine şi zâmbea. Am considerat asta ca pe o invitație şi m-am alăturat lor. În primul vid conversaţional am început să fac comentarii despre eveniment şi am catalizat reînceperea discuţiei.

O doamnă destul de arătoasă din grup mă privea stăruitor; după un timp a venit direct spre mine şi m-a întrebat ce accent am.

N-am putut să-mi stăpânesc zâmbetul când mi-am dat seama că ea mă urmărea cu privirea nu  pentru că i-aș fi părut atrăgător, ci pentru că mă asculta cu atenție ca să-mi prindă accentul.

M-am gândit un pic şi apoi i-am spus că ar putea să fie un amestec al numeroaselor limbi pe care le vorbesc, dar probabil că influenţa limbilor din copilărie, maghiara şi româna, este prevalentă.

Ochii doamnei s-au luminat, întreaga ei postură s-a relaxat şi pe un ton aproape conspirativ a zis: „Ştiţi, bunica mea a fost unguroaică, la fel şi mama, dar din păcate eu nu vorbesc de loc maghiara. Dumneavoastră vorbiţi ungureşte?”  Eu i-am răspuns că maghiara era limba mea maternă şi o vorbesc cursiv, deşi vocabularul meu s-ar putea numi “konyha nyelv”, adică “limbă de bucătărie”, corectă dar limitată. Eu nu am făcut şcoală în limba maghiară.

Doamna care mi-a spus mai târziu că o chema Eva, a început să intre în mai multe detalii.  „Bunica mea, a fost o adevărată doamnă de modă veche, cu maniere bune, politicoasă şi folosind întotdeuna un limbaj foarte decent. În plus, ea mai era şi o bucătăreasă grozavă care se mândrea pe drept cu talentele ei de gătit bucate speciale de toate felurile, dar excela în prăjituri. Până şi astăzi îmi lipsesc, nici măcar mama mea nu a reuşit să facă prăjituri la fel de bune.”

Am întrebat-o pe Eva cum a fost în stare să comunice verbal cu bunica şi a rezultat că nu se înțelegeau aproape de loc, pentru că bunica nu a învăţat mai nimic în engleză.  Apoi Eva a pufnit în râs şi când s-a mai domolit, mi-a explicat că exista totuşi o excepţie în privinţa folosirii unor expresii în limba engleză de către bunica ei. Eva zicea că până în ziua de azi ea roşea cu jenă doar gândidu-se la ce spunea bunica în anumite momente. Bunica pregătea mâncărurile cu pasiune şi cu o atitudine de perfecţionist. Când însă lucrurile nu se desfăşurau exact cum plănuia ea, atunci devenea agitată, îşi pierdea cumpătul şi începea să spună vorbe grosolane şi înjurături nemaiauzite în nici o altă ocazie.

Intrigat, am întrebat-o cu ce ocazie înjura bunica şi ce expresii folosea.

Eva m-a lămurit: „Se întâmpla întodeauna în bucătărie, când căuta o lingură de lemn. Înjurăturile începeau când nu o găsea şi uitându-se cu supărare la mama, ca şi cum ea ar fi fost de vină, bunica spunea în engleza ei oribilă cuvinte ca “hole”, “fuck”, “anal”, (“gaură”, “fu..t”, “anal”) nu numai în ordine greşită, dar şi cu un accent maghiar atât de pronunţat încât ceea ce spunea suna grotesc şi dezgustător. Pentru mine a rămas un mister de ce bunica folosea aşa un limbaj birjăresc, total străin firii şi stilului ei de comunicare. Eh, se pare că mai toţi ne pierdem câteodată cumpătul. Oricum, eu am iubit-o pe buni foarte mult.”

Am ascultat cu mare atenţie tot ce mi-a spus Eva. Când a terminat de vorbit, mi s-a aprins brusc o luminiţă şi am priceput toată situaţia.  M-a pufnit şi pe mine râsul, un râs cu poftă şi sughiţuri. Eva părea surprinsă aşa că i-am explicat ce credeam.

„Dragă Eva”, am zis, „se pare că bunica ta a fost şi a rămas o doamnă chiar şi când înjura. Ea nu o făcea în engleză proastă şi primitivă ci în maghiară perfectă. Ea nu spunea “hole, fuck” şi “anal”, ci  “Hol van a fakanál”, ceea ce în ungureşte înseamnă  “Unde este lingura de lemn?” “Hol” înseamnă  “unde”, “Fa” înseamnă  “lemn”, şi “kanál” înseamnă “lingură”. Separarea corectă a cuvântului “fakanál” se face după primele două litere şi nu după primele trei.”

A fost rândul lui Eva să râdă cu hohote şi mi-a mulţumit pentru contribuţia mea la deplina reabilitare a bunicii și reajustarea acestei amintiri, până atunci neplăcute.

În ce mă priveşte, nu sunt sigur că voi mai putea vreodată să mă uit cu aceiaşi ochi sau să aud cu aceleaşi urechi cuvântul atât de inocent “fakanál”.

George Kun