Erdogan, un nou sultan

Turcia, care acum un secol încă era una din Marile Puteri Imperiale ale lumii, este cuprinsă de euforia (ori furia) victoriei electorale obținută de președitele Recep Tayyip Erdogan. Alegerile prezidențiale și parlamentare din 24 iunie, a.c. au fost precedate de un referendum care a dus la modificarea Constituției, în sensul concentrării puterii executive în mâna președintelui, care potrivit acestor modificări va avea și prerogativele de prim-ministru. Speranțele opoziției (divizate) s-au năruit în fața rezultatului (previzibil) al votului popular. Deși au fost sesizate inevitabilele fraude electorale, chiar dacă au fost și pot fi dovedite, ele nu pot modifica victoria zdrobitoare a domnului Erdogan. După 15 ani în postul de conducător de facto, după ce a reușit prin propria lovitură de stat să neutralizeze lovitura de stat a militarilor, cărora cu 90 de ani în urmă Mustafa Kemal Ataturk le-a încredințat paza democrației în Turcia renăscută, după ce a băgat la pușcărie sute de mii de turci, mai ales intelectuali democrați, alegerile anticipate organizate din inițiativa și sub oblăduirea domnului Erdogan, nu puteau avea alt rezultat. 52% din alegătorii turci l-au votat din primul tur, demonstrând astfel încă o dată că cea mai ”bătută” cale spre dictatură este democrația și votul universal.

 

Câte ceva despre cel ales.

Domnul Erdogan, folosind pretextul incidentelor de la granița dintre Israel și fâșia Gaza. a găsit de cuviință să-și recheme ambasadorul de la Tel-Aviv (oricum nu recunoaște Ierusalimul drept capitala Statului evreu) și să-l trimită acasă pe Eitan Nash, ambasadorul Israelului la Ankara. Mai mult decât atât, s-a considerat îndreptățit să-l și umilească, punându-și grănicerii de la aeroportul de îmbarcare să-l oblige pe diplomatul evreu să se descalțe în prezența presei care fotografia de zor momentul. Marea Turcie a reușit în fine să ”pună la punct” micul Israel.

Domnul Erdogan dă lecții de comportament, condamnă Statul Israel că nu acceptă imigrarea așa-zișilor refugiați palestinieni, al căror număr se pretinde a fi în jur de 5 milioane, urmașii celor șapte sute de mii care și-au părăsit domiciliile cu 70 de ani în urmă, unii siliți de împrejurări, alții de propriii lor conducători și în fine o parte de către abia închegata armată de apărare israeliană.

Domnul Erdogan califică Israelul drept un „stat terorist care nu respectă drepturile și libertățile omului” și îl amenință cu tot felul de sancțiuni politice și economice. Parafrazând un cunoscut proverb, „rău cu rău, dar mai rău fără rău” se pare că Erdogan a fost, paradoxal, o alegere mai avantajoasă decât principalul său competitor, Muhharem Ince, care este și mai antieuropean , antiamerican și în special antiisraelian.

Cine este de fapt domnul Erdogan? Aparent este de o banalitate derutantă, fără studii aprofundate, fără o carieră impresionantă și fără realizări semnificative. Cum a ajuns totuși să conducă aproape discreționar o populație de 80 de milioane de locuitori ai Turciei, la care se adaugă câteva milioane de turci din diaspora? Mă încumet să afirm că el este astăzi un fel de imagine-prototip al celor care-l votează din interes, frică sau convingere și care din păcate reprezintă majoritatea populației din Turcia.

Poate explicația acestei atitudini este nostalgia măreției pierdute a Imperiului Otoman, condus vreme de cinci secole de un singur om care cumula funcțiile de Sultan al imperiului și Calif al tuturor musulmanilor și care stăpânea de fapt Orientul Mijlociu împreună cu malul de sud și de est a Mării Mediterane. Mai este însă ceva, calitate pe care domnul Erdogan o are cu prisosință: tupeul. Trebuie să ai tupeu ca să reproșezi altora fapte pe care le ai comis tu însuți. De când conducerea a fost confiscată de domnul Erdogan, Turcia, cândva un aliat de încredere al Israelului, un important partener de afaceri și țara preferată de turiștii israelieni, a devenit unul din fervenții critici și oponenți ai statului evreu. El încearcă să pună capăt unei lungi istorii în care relațiile dintre evrei și statul turc au fost de cele mai multe ori prietenești, sau cel puțin reciproc îngăduitoare.

O oază de omenie

De la expulzarea evreilor din Spania inchizitorială și până la refugiul evreilor vânați de naziști, Turcia a fost oaza în care mii de oropsiți doar pentru identitatea lor au găsit momente de odihnă și sprijin. Până astăzi există în Turcia o comunitate vie de 20.000 de evrei, cea mai mare parte locuind la Istanbul, orașul uriaș, singurul oraș din lume așezat pe două continente, cu populația cosmopolită echivalentă unei țări. Încă înainte de venirea la putere a valului islamist, situația comunității evreiești sefarde rămase în Turcia a devenit amenințată de radicalismul antisionist al diferitelor grupări islamiste care mișună printre cei 20 de milioane de locuitori ai ”Stambulului”. Nu doar amenințată dar și atacată. Frumoasa Sinagogă Neve Șalom din renumitul cartier Galata a suferit două explozii cu bombe puse de teroriști neidentificați.

…și de neomenie

Dezbaterea în Kneset a genocidului comis de Turcia acum 103 ani, căruia au căzut victimă 1,5 milioane de armeni, a fost din nou amânată. De fapt această amânare an de an, începând din 1989, a unei hotărâri de condamnare a genocidului armean, a devenit un fel de rutină în Kneset, consecință a disputei greu de arbitrat între obligația morală de a recunoaște Genocidul Armean și interesul politic major al Statului Israel de a evita tensionarea relațiilor cu Turcia. Președintele parlamentului, Yuli Edelstein, a subliniat că în pofida riscului de a irita orgoliile sau sensibilitățile președintelui ”nou-vechi” al Turciei, Knesetul trebuie să recunoască și să condamne Genocidul Armean, căci acesta este adevărul și așa este drept să procedeze.

Istorie și legendă

Armenii sunt unul din puținele popoare contemporane ale căror rădăcini se regăsesc în antichitate și a căror identitate etno-culturală, cu toate inevitabilele interferențe, s-a păstrat pe teritoriul cuprins între Marea Neagră și cea Caspică și între munții Caucaz la nord și Taurus la sud. Capitala Armeniei, Erevan, (celebru în amintirea generației mele prin ”virtualul” său post de radio) a fost întemeiat în anul 782 î.Cr, cu 200 de ani înainte ca Nabucodonosor să fi dărâmat Templul de la Ierusalim. Anticul oraș Erevan se află la poalele muntelui Ararat, care deși se află în Turcia este simbolul Armeniei.

Legenda biblică spune că Noe, singurul om virtuos care a supraviețuit Potopului pe Arcă, împreună cu familia sa și  cu câte o pereche din toate viețuitoarele de pe Pământ, s-a trezit cu Arca eșuată pe o ”insulă”. După ce s-au retras apele, s-a dovedit că era chiar vârful muntelui Ararat. Un vulcan care a erupt ultima oară acum 150 de ani, înalt de 5.300 m, el veghează astăzi hotarul dintre Armenia și Turcia. Acest amestec de legendă, istorie și poziție geografică a marcat istoria modernă a Armeniei și mai ales a armenilor.

Armenia Mare în urmă cu două milenii

Armenia pre-creștină a fost un regat întins pe întregul podișului caucazian, (Transcaucazia având o suprafață de 180.000 km2) pentru cucerirea căruia s-au bătut cele două mari puteri ale antichității, romanii și persanii (Imperiul Sasanid). Aproape firesc, armenii din partea de vest au devenit creștini, prin regele lor Tiridates care s-a creștinat, luându-și numele de Grigore. Astfel Armenia de vest a devenit primul stat creștin în anul 301 d.Cr. Biserica Apostolică Armeană, întemeiată de doi din cei 12 apostoli, este cea mai veche dintre bisericile creștine și a ridicat cea mai veche Catedrală a creștinătății, la Echmiadzin (la 20 de km. de Erevan). Cu un asemenea record nu este de mirare că armenii au rămas fideli acestei unicități și legați între ei peste veacuri și peste depărtări. Orașul Vechi al Ierusalimului, orașul sfânt al celor trei mari religii este împărțit în patru cartiere. al patrulea fiind cartierul armenesc.

Muntele Ararat şi prima catedrală

Transcaucazia a fost invadată, ca întregul Orient Mijlociu și nu numai, de arabii emisari ai islamului. Foarte puține țări din calea acestei impetuoase năvăliri au fost în stare să-și păstreze afilierea creștină. Armenia de vest a reușit. Partea de est, care a devenit musulmană, a fost anexată Imperiului Sasanid. După 1300 de ani, în 1918, s-a declarat republică independentă sub denumirea de Azerbaidjan. Armenia creștină a mai avut perioade de glorie în timpul celor două sute de ani de cruciade și de existență a Regatului Ierusalimului. La poalele munților Taurus, pe malul mării Mediterane se află orașul Tarsus, capitala provinciei romane Cilicia, cunoscut ca locul de naștere a Apostolului Pavel (în original Saul). Această provincie, devenită parte a Armeniei, a servit drept punct de regrupare a cruciaților și a jucat un rol esențial în Cruciadele la care armenii au participat activ.

Între mari puteri

Mutații semnificative au afectat cu timpul soarta Transcaucaziei și implicit a Armeniei. Cele două mari puteri care o flancau au fost înlocuite cu altele. Armenia secolului XVIII, ciuntită de vecinii ei, era flancată la vest de Imperiul Otoman, iar spre est de Imperiul Persan. La nord se contura din ce în mai amenințător cea de a treia putere vecină: Rusia. Cele trei puteri erau într-o permanentă rivalitate, dar războaiele se purtau întotdeauna doar între doi rivali, cel de al treilea profita. Aproape două secole, începând din 1651, conflictele militare majore între Rusia și Iran (Persia) aveau ca miză teritoriile transcaucaziene și ca rezultat cele mai importante țări din zonă, care au fost independente sau sub influență iraniană (Daghestan, Georgia, Armenia de est și Azerbaidjan) au trecut sub stăpânirea Rusiei. Rezultatul a fost valul de refugiați musulmani din teritoriile ocupate de Rusia, care au năpădit Anatolia turcească. După victoriile din Caucaz, Rusia s-a îndreptat către celălalt rival, Imperiul Otoman, cu care a purtat războaiele din Balcani și din Crimeea de la sfârșitul secolului XIX, ca urmare a cărora mai multe țări, printre care și România (în1878) și-au dobândit independența. Imperiul Otoman a ieșit învins, sleit și împuținat din aceste confruntări, care aveau să continue cu Războaiele Balcanice, culminând cu Primul Război Mondial, urmat de prăbușirea marelui imperiu.

Căderea unui imperiu

Imperiul Otoman nu a fost un stat omogen, ci un conglomerat de țări cu diferite culturi, interese, populații cu tradiții, limbi și obiceiuri specifice. Cheia integrității unui astfel de sistem timp de jumătate de mileniu a fost toleranța și autonomia unităților administrative. Prăbușirea imperiului a fost înlesnită de renunțarea la aceste instrumente de conducere. Acest proces a început sub domnia sultanului Abdul Hamid II-lea. A venit pe tron în 1876 cu un debut promițător, fiind cel care a promulgat, la presiunea insistentă a puterilor europene, prima constituție din istoria Imperiului Otoman. Dar odată cu Constituția, de fapt chiar împotriva ei, a promovat islamismul ca ideologie de stat. De aici până la discriminare urmată de masacre nu a fost decât un pas. Abdul Hamid a făcut acest pas în anii 1894-1896 împotriva armenilor. Pretextul a fost că armenii din Anatolia spionează pentru Rusia și complotează împotriva sultanului și a autorităților otomane. La aceste acuze fără temei s-a adăugat refuzul autorităților de lua în considerare pretențiile întemeiate ale armenilor din Turcia de a fi tratați ca cetățeni egali în drepturi (nu ”dhimi” – cetățeni de rangul doi). O delegație armeană a participat la Congresul de la Berlin (1878), condus de Cancelarul Germaniei Bismarck, pentru a promova drepturile naturale ale conaționalilor creștini din Imperiul Otoman, ceea ce a înfuriat la culme pe Abdul Hamid. Masacrele, alungarea armenilor din satele lor, profanarea cimitirelor și bisericilor armene de către bande organizate s-au ținut lanț timp de aproape trei ani, sub privirile îngăduitoare și încurajatoare ale forțelor de ordine. Rezultatul a fost cumplit. În jur de 300,000 de oameni și-au pierdut viața și alte sute de mii au rămas pe drumuri.

Ziarul francez relatează despre artocităţile din Adana

Abdul Hamid II a fost înlăturat de pe tron în 1908 și Constituția repusă în drepturi, dar partizanii sultanului demis au revenit la putere pentru o scurtă perioadă de timp, suficientă însă pentru ca în 14 aprilie 1904, în provincia Cilicia, cartierul armean din importantul oraș Adana (azi cu 2 milioane de locuitori) să fie devastat de o mulțime furioasă de turci islamiști, dând semnalul unui nou progrom cu mii de victime.

După căderea sultanului Abdul Hamid II, puterea a fost preluată de ”Junii Turci”, o organizație eterogenă care pretindea să reprezinte toate alternativele politice din imperiu. Deși a fost un regim de tranziție, condus cvasi dictatorial de un triumvirat format din Djemal pașa, Talaat pașa și Enver pașa, a condus imperiul în disoluție în perioadele dificile ale celor două Războaie Balcanice, precum și în cea mai complicată perioadă a Primului Război Mondial.

Execuţia elitelor armene

Sub conducerea acestui ”triumvirat” naționalist s-au petrecut și crimele odioase împotriva armenilor, dar și împotriva altor minorități importante, cum au fost grecii, asirienii, și kurzii. Cel mai cumplit a fost Genocidul Armean. Potrivit evaluărilor oficiale ale timpului, contextul în care a început a fost determinat de primirea în Turcia a sutelor de mii de refugiați musulmani expulzați din țările beligerante, care toate erau creștine. Propaganda oficială a acreditat ideea că armenii, mai ales locuitorii din Istanbul, pot coopera cu inamicii al căror obiectiv strategic major este să ocupe capitala și să le permită accesul la Strâmtori.

Astfel primul pas al genocidului a fost adunarea și deportarea armenilor din Istanbul. A urmat apoi constituirea ”detașamentelor de muncă” în care au fost concentrați forțat toți bărbații armeni, tineri și bătrâni, ei nefiind de încredere pentru a fi recrutați în armata otomană. Gospodăriile rămase fără bărbați au devenit ținte ușoare pentru jafuri, violuri și masacre. A urmat apoi deportarea tuturor armenilor din Turcia.

Să luăm aminte

Eram încă prea tânăr când am citit cutremurătoarea poveste a marelui scriitor evreu vienez Franz Werfel despre tragedia armeană și am rămas mai ales cu amintirea eroului Gabriel Bagradian și a sacrificiului său. și cu simpatia pe care am păstrat-o pentru poporul armean, principalul erou al epopeii despre cele ”40 de zile pe Musa Dagh” (Muntele lui Moise). Romanul lui Werfel a fost publicat cu foarte puțin timp înainte ca Hitler să fi ajuns la putere.

După un secol și mai bine de la Genocidul Armean și la trei sferturi de secol de la Holocaust – Dezastrul Evreilor, iată că în Transcaucazia există și prosperă Republica Armenia, alături de vecinii ei tradiționali, Georgia și Azerbaidjan, în jurul cărora se află cele trei puteri importante: Turcia, Rusia și Iran. Acest lucru poate să pună pe gânduri pe cele trei milioane de armeni care trăiesc în Armenia, pe cele opt milioane din diaspora și nu doar pe ei. Realitatea îngrijorătoare este că în fruntea celor trei puteri se află trei autocrați, chiar dacă au fost aleși.

Memorialul Genocidului Armean

Nădăjduiesc pentru onoarea Kneset-ului că Israel se va alătura celor 29 de țări care au recunoscut ”Genocidul Armean”.

Tiberiu Roth, 27 iunie 2018

5 Comments

  • Dorel Schor commented on June 29, 2018 Reply

    Expunere documentata, explicita si convingatoare. Toata admiratia pentru autor. Nu e prima data cind il aplaud.

  • Andrea Ghiţă commented on June 29, 2018 Reply

    Un alt articol marca Tiberiu Roth cu conexiuni multiple. Eu aş scoate în evidenţă doar unul – Genocidul Armean, despre care s-a mai scris în Baabel. dar nu s-a abordat problema nerecunoaşterii sale tocmai de Israel. Iată un fapt care trebuie grabnic remediat. By the way nici România nu a recunoscut Genocidul Armean, deşi au existat încercări. Tot de teama că ar ofensa Turcia. Adică tot o poziţionare de partea infractorului şi nu a victime…

  • klein ivan commented on June 29, 2018 Reply

    – Nădăjduiesc pentru onoarea Kneset-ului că Israel se va alătura celor 29 de țări care au recunoscut ”Genocidul Armean”. – T.R.
    ” Politica nu are inimă ci numai cap. ” Napoleon … Deci , eu sper ca pentru această recunoaștere să fie făcută la momentul cel mai oportun pentru Israel .

  • Tiberiu Georgescu commented on June 28, 2018 Reply

    Ne-ati obisnuit cu sinteze din istoria mai veche sau mai recenta foarte bine documentate si care pt. mine au ramas repere;dau un exemplu pe care-l zic si altora-Ungaria Mare explicata, cu o harta-anexa pe care nu o mai intalnisem in alta parte.
    Felicitari..
    Multumesc tare mult.

    Tiberiu Georgescu

  • George Kun commented on June 28, 2018 Reply

    Mersi Tiberiu, foarte interesant si informativ.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *