Amintirea bunicului meu, Zoltán Singer

Dragă Zolti,

Fiecare dintre cei care stau astăzi aici, în jurul meu, sau dintre cei care citesc scrierile tale, se pot referi la tine ca fiind scriitor, jurnalist maghiar respectat, lider al comunității… (poate chiar bucătar). Eu sunt singura căreia îi ești în primul rând bunic. De aceea am decis, dincolo de istoria oficială, să-ți descopăr astăzi această fațetă, partea cea mai puțin cunoscută și mai personală. În următoarele aproximativ cincisprezece minute voi vorbi nu numai despre carte, ci mai ales despre tine. În cinstea ta voi vorbi în limba ebraică / în limba sfântă.

Înainte de toate, apreciez foarte mult fiecare persoană care este acum în această încăpere, pe cei care s-au oprit din cursa vieții pentru un moment pentru a fi aici. Nu am cuvinte să vă spun cât de mult vă apreciez, pe acei dintre dumneavoastră – ca și pe cei câțiva care nu au putut participa – care au avut o legătură directă cu proiectul sau cu traducerea acestuia. Voi știți care sunteți. E evident că acest proiect este în afara rutinei zilnice. Este o misiune sacră pe care o aveți în această lume.

Aș dori să-i mulțumesc primarului, d-lui Costan Morar și orașului Dej. Sunt mândră de a-i fi astăzi oaspete de onoare. Mulțumiri speciale dlui Mișu Rosenberg, care s-a străduit ca această călătorie şi şedere  să fie cât mai confortabile și plăcute pentru mine, această călătorie. Nu pot să-i mulțumesc suficient dlui Ervin Adler și echipei sale, care au inițiat acest proiect. Ei se află acum în California, pentru ei înregistrăm evenimentul, dar în sufletele lor sunt aici, cu noi, în această încăpere. Ervin, fără tine nimic din acestea nu s-ar fi întâmplat! Misiunea voastră este extraordinară și o apreciez.

Este o situație foarte neobișnuită. Noi nu ne cunoaștem și totuși mă pregătesc să vă spun lucruri pe care încă nu le-am spus nimănui.

În momentul de față eu sunt ultimul descendent al familiei Singer, o familie care înainte de Holocaust a fost mare și numeroasă. A fost o familie educată, alcătuită din intelectuali, cu oameni de litere și de spirit, dar pe care eu nu am reușit să o cunosc. Doar câțiva ani am trăit alături de bunicul meu Zoltán, dar și pe el l-am pierdut încă din copilărie. Dar nici în acei ani nu aveam o limbă comună, astfel încât am comunicat foarte puțin. De fapt îmi amintesc îmbrățișările sale timide și pupicii apăsați pe obraz mai mult decât vreo conversație pe care să fi avut-o cu el…

Yael Singer alături de bunicul ei Zoltán Singer

Abia în anii care au urmat am descoperit mai multe fațete ale lui Zoltán, care mi-au apărut ca un mozaic multicolor. Oamenii îmi povestesc despre un lider înnăscut, despre rafinamentul şi umorul său și despre marea sa generozitate. Îmi povestesc despre un gentleman. Îmi povestesc și despre durere, despre tragedia sa personală, atât în timpul Holocaustului cât și după aceea.

Cât de mult aș fi vrut să te cunosc ca om, nu doar ca bunic!

În discuțiile purtate despre el de-a lungul anilor se amintește adesea proiectul la care lucra, dăruirea sa excepțională și fără compromisuri, sentimentul misiunii.

Cea mai vie amintire pe care o am despre el este o imagine sfâșietoare: îl văd așezat în camera sa de lucru, o odăiță strâmtă, plină până la refuz cu cărți; un bărbat înalt, foarte lat în umeri, înghesuit, aplecat peste birou, într-o supremă concentrare, ore în șir… Stă acolo zile întregi și ani întregi, de dimineața până seara, aproape fără pauze, doar cât merge la baie sau la masă. Misiunea lui a fost de a cerceta efectul Holocaustului asupra comunității din Dej și din împrejurimi. O cercetare mai cuprinzătoare și mai aprofundată pe acest subiect nu există nici până astăzi în literatura de specialitate.

A adunat cu grijă fiecare fragment de informație,
Mii de scrisori în străinătate,
Mii de conversații transatlantice,
Zi de zi, încercând să localizeze persoane pe tot globul,
Primind prin poștă povestiri personale,
Fotografii…
Gândiți-vă numai cum se putea face așa ceva în epoca pre-internet, la început chiar în era pre-telefon. Ce muncă era!
De-a lungul anilor, fiecare bănuț economisit s-a dus acolo… la proiectul vieții lui.

În afară de toate informațiile și istorisirile personale puse pe hârtie, a reușit cu o nesfârșită răbdare să identifice și să adune aproape 5.000 de nume de martiri, locuitori din Dej și din împrejurimi, care au pierit în Holocaust. Multe dintre victime au aparținut unor familii nimicite în totalitate, nemaifiind nimeni care să-și amintească de existența lor în lume. Graţie strădaniilor sale aceste nume au fost comemorate, întâi în carte și apoi în Galeria Numelor de la Yad Vashem.

Întâmplarea face că data de astăzi, 7 iunie, este una simbolică. Exact cu 74 de ani în urmă, pe parcursul a două zile, au plecat chiar de aici, din Dej, două dintre cele trei mari transporturi către Auschwitz și astfel a fost lichidat întregul ghetou din Dej: 7674 de oameni… Printre ei se afla întreaga familie a lui Zoltán.

O întreagă comunitate a fost desfiinţată în mai puțin de două săptămâni. Încercaţi să vă imaginați așa ceva! Eu nu sunt în stare! Presupun că mulți dintre voi locuiți în Dej. Închipuiți-vă că într-o zi ieșiți afară și tot orașul, tot ce cunoașteți, nu mai există. Vecinii, școlile, clădirile, magazinele favorite și proprietarii lor, totul a dispărut de parcă nu ar fi existat niciodată. Ca un episod incredibil dintr-un serial științifico-fantastic.

Tragedia acestui război, în ochii mei, nu sunt numerele mari. Nu cred că o minte omenească poate înțelege cu adevărat numere de ordinul milioanelor. Nenumăratele povestiri generate de acest război sunt despre omul de rând, ca mine și ca voi, nu despre vreun erou cu puteri supranaturale, nici măcar despre un erou de război, un om cu o pregătire fizică sau mentală deosebită.

În povestirea aceasta, a noastră, pentru mine este de neînțeles faptul că el a găsit puteri. De unde le-a luat? Nu știu câți dintre voi cei din sală aveți copii. Imaginați-vă să îi pierdeți, să pierdeți soțul sau soția și încă în împrejurări cumplite, pline de suferințe și să găsiți totuși forța de a merge mai departe și de a rămâne sănătos mintal. Este de neînțeles.

În 1940 bunicul ducea o viață demnă de invidiat. Era un jurnalist respectat, înstărit, acceptat în societate, mândru de familia lui. Era căsătorit cu Bella și avea doi fii minunaţi: Yuval de 9 ani și Itamar de 7 ani. (Poza lor dulce o puteți vedea în cartea care le-a fost dedicată lor.) Naziștii l-au lăsat singur. El însuși a supraviețuit Holocaustului ca printr-o minune.

Și cu toate acestea, de când mă știu am auzit despre el povești care spuneau că în timpul Holocaustului s-a sacrificat adeseori în folosul celorlalți și al comunității. S-a lăsat bătut sau biciuit ca să-i ferească pe alții, pentru care se temea că nu ar fi putut suporta.

Și dacă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, după ce a supraviețuit infernului, străduindu-se să meargă mai departe, să o ia de la capăt, să o cunoască pe bunica mea și în ciuda tuturor dificultăților să se recăsătorească, mai târziu a fost arestat în Dej ca lider sionist și a stat ani de zile în închisoare, unde a fost torturat…

După toate acestea, la vârsta de peste 50 de ani a ajuns în Israel, un loc nou, fără a cunoaşte limba. Vă reamintesc că pentru el limba nu era doar mijlocul de comunicare, ci și profesiunea și cariera de jurnalist și scriitor…

În Israel, bunicul meu a continuat să fie o figură dominantă în comunitatea de limbă maghiară. A fost activist sionist, jurnalist la Uj Kelet, pe atunci cel mai mare ziar de limbă maghiară din Israel, a fost proprietarul și bucătarul-șef al unui bine cunoscut restaurant maghiar din Tel Aviv, unde în anii ’60 se întâlnea întreaga înaltă societate originară din Transilvania.

Pe lângă toate acestea, pe lângă munca grea de zi cu zi ca nou imigrant, ca muncitor, ca soț și tată, a reușit cu eforturi supraomenești să-și continue misiunea. Zi de zi s-a scufundat în adâncul durerii sale în căutarea detaliilor, astfel încât trecutul să ia formă în fața ochilor cititorului.

El a fost şi inițiatorul construcţiei impresionantului monument dedicat martirilor evrei din Dej, creat de un Márton Izsák, un talentat sculptor din Târgu Mureş. Îmi omaginez că cei mai mulți dintre voi îl cunoașteți, e monumentul care se află și azi în fața marii sinagogi din oraș. (Abia acum, venind la Dej, mi-am dat seama cât de expresive și de emoționante sunt fețele personajelor! Parcă ar fi fost în viață și deodată ar fi încremenit!) Monumentul amintește de vibranta comunitate evreiască din Dej, cu oameni talentați, inimoşi, care a fost ștearsă de pe fața pământului în câteva zile. Apropo, nu știu dacă știați, o copie în miniatură a acestui monument este expusă în Israel, într-un muzeu din frumosul oraș Safed.

De fapt monumentul din Dej este una dintre primele mele amintiri din copilărie. O poză a lui se afla pe biroul bunicului, unde l-am văzut de la o vârstă când încă nu-i înțelegeam povestea. Era o poză dramatică, în alb negru, căreia, chiar copil fiind, i-am perceput energia. În fața acestei imagini se așeza în fiecare zi și își scria cartea.

Zoltán Singer primeşte premiul preşedintelui israelian, pentru cartea publicată

Nu voi vorbi despre laudele pe care le-a primit cartea, de premiul de la președintele Israelian, etc. Alții o pot face. Dincolo de diplome și certificate, pentru mine, cea mai mare provocare și realizare a acestei lucrări este cea mentală și spirituală. Este de necrezut că a reușit să treacă prin toate acestea, să finalizeze această muncă sisifică după ani de trudă. Citind cartea nu se poate să nu te minunezi cât de clar este scrisă și cât este de bogată în detalii.

Dacă nu aveți posibilitatea să citiți cartea în întregime, vă recomand capitolul care prezintă amintirile personale, vii și înfiorătoare, din lagărele de muncă forțată. Sunt doar douăzeci și ceva de pagini. Scrisă într-un limbaj viu, mișcător și emoționant, povestea parcă prinde viață. Ea adaugă o altă fațetă omului dur și oarecum introvertit pe care l-am cunoscut.

Acesta este în ochii mei adevăratul curaj! A se implica în acest subiect, a-l împărtăși lumii și mai ales într-o perioadă în care, vă reamintesc, nu se vorbea despre ce a fost. Subiectul nu era ”la modă”! De la supraviețuitorii Holocaustului de atunci, se aștepta să-și șteargă trecutul și să devină chibuţnici israelieni puternici și musculoși, nu evrei slabi din diaspora. Doamne ferește, nu cumva să răspândească experiențele trecutului! În societatea israeliană din acea vreme era un mare tabu să se vorbească despre traume. Dar în sufletul lui, el își dădea seama că dacă nu ia asupra sa acest proiect, nimeni altul nu o va face și totul va fi pierdut pentru vecie.

Dincolo de contribuția extraordinară pentru comunitatea evreiască din Transilvania și pentru studiul Holocaustului în general, pentru mine această carte este ferestruica prin care te văd pe tine și pe familia mea care nu mai este.

Până acum, nici măcar eu, nepoata ta, nu am putut citi din ea nici un singur cuvânt. Dar, odată cu proiectul de traducere în limba engleză, care va apărea în cursul acestui an, te redescopăr. Învăț să-ți cunosc stilul, primesc încurajări și exemple de generozitate, din inteligența ta emoțională, într-o perioadă când acest termen încă nu exista, din umorul tău și modul indirect, sofisticat de a scrie, care este atât de maghiar. Ce persoană spirituală erai! Abia acum am înțeles de unde provine spiritualitatea mea și atracția mea spre lumea cuvintelor și a ideilor.

Întotdeauna te-am iubit, iar acum cu atât mai mult. Nu am cuvinte să spun cât sunt de mândră de tine, ca scriitor și ca om. Sper ca și tu să fii mândru de mine și de noi toți, pentru ceea ce facem astăzi. Aceasta nu va schimba uriașa nedreptate, dar sper că este o parte din ceea ce ți-ai dorit când ai scris cartea.

Vă mulțumesc că m-ați ascultat. Dacă cineva vrea să-mi spună sau să mă întrebe ceva, la finalul evenimentului, vă rog nu ezitați.

Yael Singer vorbind la lansarea cărţii. De la dreapta la stânga: prof. dr. Constantin Albinetz, directorul Muzeului Municipal Dej, lect. univ. dr. Raluca Moldovan, Yael Singer, Mişu Rosenberg, preşedintele Comunităţii Evreilor Dej, Costan Morar, primarul Dejului, Fredi Deac, preşedintele Comunităţii Evreilor Bistriţa

Îmi doresc ca dincolo de ceremonia oficială în cadrul Primăriei, câte ceva din ceea ce s-a spus astăzi aici să rămână gravat în noi toți, în amintirea noastră. Să ne însoțească în viețile noastre. Să ne amintim de fiecare dată când trecem pe lângă monument, sau ori de câte ori ne uităm la copiii noștri. Asemenea bunicului meu și eu aș vrea să dedic această seară copiilor lui.

Yael Singer

(discurs rostit la Dej, la lansarea volumului Zoltán Singer: Istoria comunităţilor evreieşti din Dej, Beclean, Târgu Lăpuş, Reteag, Ileanda şi împrejurimi, Dej, 7 iunie 2018)

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • klein ivan commented on June 24, 2018 Reply

    Mult sentiment .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *