Un Recviem pentru Gabi

Ciudat, nicio moarte în familie nu m-a șocat în așa măsură ca decesul vărului meu Ardelean Gavril, în martie 2012, nici măcar cea a părinților care, spre deosebire de el, ajunseseră la o vârstă înaintată. Gabi și cu mine aveam amândoi doar 56 de ani când m-a părăsit pe neașteptate. Pe vremea aceea era concertmaistrul filarmonicii din Oradea, un violonist apreciat și cu multă experiență. Deși ar fi putut străluci și ca solist, s-a simțit mai bine în sânul unei orchestre, fie ea o orchestră simfonică, fie cercul intim al muzicienilor formației locale de Klezmer. Moartea lui subită în timpul unui concert a fost o veste cutremurătoare pentru colegi, prieteni și puținele rude pe care le mai avea, ca să nu mai vorbim de pierderea pentru cultura locală și cea națională.

După pauză, concertul a trebuit să continue fără el. Scaunul lui, rămas gol, marchează evenimentul tragic, despre care publicul a aflat abia mai târziu.

Mai târziu, după ce primul șoc a trecut, mi-am dat seama ca medic că moartea lui timpurie fusese previzibilă. Gabi era boemul tipic, pasionat de stilul de viață eratic și nesănătos al breslei sale; era conștient de riscuri și le accepta. De când îl știu era obez – îi plăcea să mănânce mult și mai era și un fumător înrăit.  În meseria lui era normal să fie o „pasăre de noapte”. Viața lui nu avea o rutină fixă, ci depindea de turnee, de concerte date la ore târzii sau în weekend și de petreceri nocturne cu colegii.  Toate acestea și mai ales „sindromul metabolic” netratat au dus la apariția timpurie a diabetului și a bolii de inimă cu consecințe fatale. Moartea lui subită s-a datorat unui infarct urmat de un stop cardiac ireversibil. Telefonul neașteptat, venit în aceeași seară de la o rudă, mi-a produs la început o spaimă de necrezut.  Mai târziu am fost năpădit de un șuvoi de amintiri. Erau imagini din copilăria noastră comună din Oradea anilor 60 și din întâlnirile noastre de mai târziu.

De când mă știu l-am avut întotdeauna în preajmă, Gavril, Gabor, sau Gabi, cel mai vechi și cel mai bun prieten al meu.  Abia mult mai târziu am aflat că mi-era văr primar. Mama lui, Klàri néni, era sora mai tânără a tatălui meu.  Tatăl meu Làszlo era primul din cei șapte copii ai lui Jozsef Bauer, iar Klàri néni era penultima. Cei șapte frați aveau mame diferite: după moartea primei soții, Nina Freikind – bunica mea, Jozsef o luă de soție pe sora ei mai tânără, Sara Freikind – bunica lui Gabi. Cum s-a întâmplat și de ce am aflat că eram veri abia când trecusem de treizeci de ani, e o poveste complicată, poate o voi explica cu altă ocazie. În orice caz am crescut împreună. Diferența de vârstă dintre noi era de numai șase săptămâni, dar eu eram născut în 1956, iar el la începutul lui 1957, astfel încât el a mers la școală un an după mine. Cu toate acestea el era mai matur. Când eram împreună, el avea rolul dominant, pe când eu îi urmam docil și naiv.

În copilărie nu l-aș fi putut învăța nimic. Din contră, el îmi povestea mie despre lume și despre ultimele descoperiri. Părinții mei, care erau destul de bătrâni și demodați, fuseseră zdruncinați crunt de holocaust.  Nu numai că nu se pricepeau la educație, dar nu aveau idee despre copii și despre nevoile, dorințele și așteptările lor. De la început m-au lăsat în grija unor dădace, unele destul de primitive și care se schimbau des. Nici jucării nu aveam aproape deloc, și nu numai datorită binecunoscutei zgârcenii a tatălui meu.

Gabi (la stânga) și eu (la dreapta) in parcul 23 August din Oradea prin anul 1960. Bineînțeles că bicicleta, pe care o țineam cu atâta convingere, era a lui. Gabi mi-a dat-o numai pentru poză.

Gabi în schimb avea de toate din belșug, cel puțin așa mi se părea mie, acesta fiind un motiv suficient pentru a-i căuta prietenia. Părinții noștri erau prieteni apropiați și noi mergeam adesea în vizită la familia Ardelean. Când venea vremea să ne întoarcem acasă apăreau problemele, pentru că eu nu voiam să mă despart de jucăriile lui. Urma o scenă destul de neplăcută până acceptam să înapoiez mașina de tablă sau locomotiva de lemn și plecam acasă dezamăgit.  Pur și simplu nu înțelegeam de ce el are atât de multe jucării și eu atât de puține. Se pare că pe atunci credeam într-un anumit egalitarism revoluționar, dar starea lucrurilor din patria noastră socialistă m-a vindecat foarte curând.

Gabi a profitat toată viața de faptul că părinții l-au sprijinit să-și dezvolte talentele – și avea multe talente.  Desena minunat, picta acuarele frumoase și încă de copil mic avea un gust surprinzător pentru estetica imaginilor. În comparație cu ale lui, desenele mele păreau niște mâzgăleli destul de neîndemânatice. Odată tatăl meu ne-a dat hârtie și creioane colorate, pentru ca să-și poată face în liniște somnul de după-amiază. Fără a sta mult pe gânduri, noi am pus în colțul din stânga sus al capodoperelor noastre prețul, un leu, astfel că desenele de flori, animale sau case arătau ca niște timbre poștale uriașe. Când tata s-a trezit, ne-a luat desenele și, mulțumit că îl lăsaserăm să doarmă în liniște, ne-a plătit fără să crâcnească prețul în bani peșin. Ca urmare mi-a venit ideea unei afaceri fenomenale: pe desenul următor să punem un preț de o sută de lei. Gabi, fiind absolut de acord cu inițiativa mea comercială, a încuviințat imediat. Numai că la noul preț, colecționarul nostru nu a mai fost interesat să achiziționeze operele. Astfel, pe la vârsta de cinci ani am fost pentru prima oară confruntat cu legile cererii și ofertei. În orice caz, încă de atunci începeau să se vadă diferențele dintre noi: el avea clare înclinații artistice, pe când eu eram atras mai degrabă spre comerț și științele exacte.

Cu talentul său artistic, Gabi a început încă de la grădiniță să ia lecții de vioară. Inițiativa fusese a mamei ambițioase; tatăl, un om mai în vârstă, slăbuț și introvertit, urmărea încercările inimoase ale copilului cu un zâmbet tăcut. Primele tonuri pe care Gabi le-a scos din mica sa vioară semănau mai degrabă cu niște răgete, dar foarte curând a început să stăpânească instrumentul și să cânte cu măiestrie. Cu timpul au fost angajați profesori particulari din ce în ce mai buni și mai exigenți, finanțați din afacerile mamei. Viitoarea sa carieră muzicală era evidentă încă de la o vârstă fragedă și părinții nu au precupețit niciun efort pentru a-l sprijini.

Încă din prima copilărie îmi amintesc că el era rotofei, spre deosebire de mine care eram extrem de slab. Se zvonea că el și mama lui se trezeau noaptea înfometați și se dedau la adevărate orgii de mâncare. Pentru Klàri néni nu era de mirare, pentru că suferise de foame extremă la Bergen-Belsen. Dar asta nu era singura tară care l-a urmărit pe Gabi toată viața. Era și dezaprobarea tăcută dar perceptibilă a tatălui meu Làszlo față de sora sa pentru că se măritase cu Miklos, un bărbat mult mai în vârstă și care aparținea comunității baptiste. Klàri néni, care fusese traumatizată de Holocaust și suferea de obezitate, nu prea avea șanse de a găsi un partener evreu de vârsta ei. Așa că s-a măritat cu Miklos Ardelean, văduv, care avea un fiu pe nume Rudi. Eu mi-l amintesc foarte vag, pentru că a murit de astm încă în adolescență, în jurul anului 1960. În aceeași casă cu părinții lui Gabi locuia și mama bătrână a lui Miklos, care uneori ne povestea o anecdotă absurdă și destul de incorectă politic despre un țigan urmărit de doi câini cu numele Látlak și Cigány. Din păcate tocmai aceste lucruri se întipăresc cel mai adânc în amintire.

Gabi era întotdeauna la curent cu ultimele noutăți. Familia Ardelean avea deja și televizor, un aparat-minune despre care pe atunci știam numai din auzite. El însă se dădea în vânt după eroul serialului englez „Sfântul”, în care Roger Moore juca un vânător de criminali și de inimi, înzestrat cu puteri de înger. Gabi imita cu gesturi largi faptele eroice ale Sfântului, care în imaginația mea neștiutoare se petreceau în biserici întunecoase și prăfuite. Abia cu ani mai târziu, când ne-am cumpărat și noi un televizor în alb-negru, am început să înțeleg despre ce vorbise Gabi cu atâta entuziasm: despre Londra de la începutul anilor 60, unde tocmai apăruseră Beatles.

Din perioada grădiniței îmi amintesc vag că într-o zi tatăl lui Gabi ne-a luat pe amândoi la biserica baptistă de pe alea ștrandului.  Noi ceilalți crescusem într-un mediu nereligios, chiar ateu, dar Miklos, singurul neevreu din familie, mai era încă legat de comunitatea sa religioasă și o vizita ocazional. Poate că voia doar să cunoaștem mediul din care provenea. În orice caz amândoi am fost foarte impresionați de ceremonia botezului, mai ales de scufundarea botezatului în apă în timp ce preoții intonau cântece ciudate. Cam pe atunci învățam să înotăm și procedura despre care nu ne-au dat nici-o explicație dar care ne încânta foarte mult, ni se părea un fel de pregătire pentru cursul de înot. Despre apartenența noastră religioasă, evreiască sau baptistă, încă nu știam mai nimic. Generația părinților noștri se afla într-o fază de refulare a celor trăite în timpul holocaustului și orice idei legate de religie sau identitate se aflau oricum în afara sferei noastre de interes de atunci.

Deosebit de nostimă a fost trezirea bruscă a interesului lui Gabi pentru sexul opus. Încă nu mergeam la școală când într-o zi Gabi și-a exprimat dorința de a vedea neapărat o femeie goală. Ce l-o fi apucat? Pe mine cel puțin pe atunci subiectul mă lăsa rece și îi urmăream stăruințele cu o indiferență naivă. În schimb tatăl meu Làszlo, unchiul lui Gabi, a fost impresionat de obsesia băiatului și a găsit în ea un prilej pentru una din celebrele sale glume. Deci a încurajat curiozitatea lui Gabi și i-a oferit un nou obiect pentru dorințele sale: l-a luat de-o parte și i-a șoptit tainic în ureche că din întâmplare avea în posesia lui niște ochelari speciali, prin care oamenii puteau fi văzuți dezbrăcați. Gabi s-a înflăcărat imediat pentru această nouă minune a tehnicii și săptămâni de-a rândul nu a pierdut nicio ocazie să întrebe despre ochelarii-minune și să încerce să-i obțină. Làszlo, cunoscând foarte bine ceea ce  dramaturgii numesc suspans, îl amâna de pe o zi pe alta, timp în care toți se delectau cu eforturile neîncetate ale copilului de a primi ochelarii. Până la urmă Làszlo i-a înmânat ceremonios o pereche de ochelari vechi, cu lentile rotunde. Gabi îi smuci din mână obiectul mult dorit și fugi cu el în stradă pentru a-l pune imediat în acțiune. Desigur că nu a durat mult până s-a întors cu o mutră plouată, văitându-se cât îl ținea gura că aparatul nu funcționa. La aceasta, Làszlo avea deja răspunsul pregătit: pentru a-i vedea pe trecători dezbrăcați, lentilele trebuiau întâi unse cu untură de clapon. Ideea era să-l facă pe Gabi să întrebe în dreapta și în stânga dacă cineva putea să-i procure unsoarea neobișnuită. Multă vreme s-a povestit în cercul nostru o anecdotă despre un băiețel care căuta cu desperare untură de clapon, un produs cu totul necunoscut la Oradea. Interesul lui Gabi pentru femei goale dispăru tot atât de brusc precum venise. Poate că era prea frustrat de eșecul eforturilor sale, sau poate găsise pur și simplu un alt subiect care să-l preocupe.

Dezvoltarea muzicală a lui Gabi progresa cu pași uriași. După bacalaureat a urmat conservatorul din Cluj, pe care l-a absolvit în mijlocul anilor 70, devenind violonist profesionist. În același timp am fost și eu pentru scurtă vreme la Cluj, ca student la medicină. Ne întâlneam uneori în oraș sau în timpul frecventelor noastre vizite la Oradea.  În această perioadă a avut loc o întâmplare tragică, ce a zguduit din temelii viața familiei Ardelean. Părinții lui Gabi aveau în bucătărie un atelier pentru retușare și înrămare de fotografii în alb-negru, de obicei poze de nuntă, pe care se vedeau perechi cu expresii serioase și țepene. Această afacere privată se afla cam la limita a ceea ce era permis pe vremea aceea și oricum nu era agreată. Autoritățile încercau să limiteze sau chiar să oprească activitățile de felul acesta. Ocazia s-a prezentat în curând. Klàri néni avea permis de conducere și nu demult își cumpăraseră un Fiat 850, cu care făceau excursii prin împrejurimi. La întoarcerea dintr-o asemenea excursie, într-unul din satele învecinate, un bețiv s-a rostogolit de pe treptele cârciumii,  aterizând pe șosea, direct în fața Fiatului condus de Klàri néni. În accidentul care a urmat, omul a murit pe loc. Cercetarea penală care a urmat s-a soldat cu un proces interminabil, în care Klàri néni a fost găsită vinovată de omor. Culmea a fost că probele de sânge ale lui Klàri néni și ale victimei au fost schimbate între ele (intenționat sau nu), ceea ce a agravat sentința, Klàri néni fiind acuzată și de conducere în stare de ebrietate. Presupunerea că bețivul care ieșise rostogolindu-se din cârciumă nu avea nici urmă de alcool în sânge era absurdă, dar tribunalul nu a luat în considerare obiecția și a osândit-o pe Klàri néni la mai mulți ani de închisoare cu executare. A fost o catastrofă pentru toți. Fără soția lui, Miklos a fost nevoit să renunțe la afacerea privată. Iar Gabi, care își continua studiile la Cluj, trebuia să-și consoleze și să-și ajute ambii părinți și să se descurce singur în noua situație.

După absolvirea conservatorului, Gabi a cântat în mai multe orchestre filarmonice; eu știu numai de două: Târgu Mureș și Constanța. Ultima s-a dovedit a fi un mare noroc – repartizarea la mare era plăcută nu numai din cauza climei. Societatea multiculturală în care trăia, prietenii plini de viață i-au atenuat tendințele depresive pe care le primise de acasă. Dar a avut parte și de dezamăgiri. Precum se știe, în anii 80 situația economică s-a înrăutățit dramatic și a venit o perioadă în care statul a redus simțitor subvențiile instituțiilor culturale.

3. Ultima fotografie a lui Gabi, la sfârșitul primei părți a concertului cu muzică de film, 1.III.2012

Prin urmare orchestrele s-au văzut nevoite să se ocupe tot mai mult cu propria finanțare. Neavând încotro, au dat spectacole până și în cîrciumi neîncălzite din provincie și uneori au fost nevoiți să accepte plata în natură. Totuși viața lui profesională avea uneori și puncte luminoase, de exemplu când orchestra era invitată în străinătate. Așa s-a făcut că Gabi umbla prin lume chiar și în perioada când călătoriile erau limitate de regimul comunist și aducea cadouri uimitoare celor rămași acasă. Chiar dacă o făcea într-o măsură mai modestă ca mama lui, Gabi se folosea de aceste ocazii pentru a-și îmbunătăți nivelul de trai făcând comerț cu bunuri de consum care nu se găseau în România. Printre altele, cu ocazia unui concert dat la Vatican în 1990, a primit o medalie din mâna papei Ioan Paul al II-lea. Clipa a fost imortalizată pe o mult admirată fotografie, pe care o ținea în camera de zi. Mult mai târziu, câțiva ani după așa-zisa revoluție, a avut loc un concert memorabil în Elveția. Întreaga orchestră filarmonică din Oradea – unde Gabi ocupa între timp postul de concertmaistru – l-a acompaniat pe cântărețul de muzică rock Rod Stewart într-un concert în aer liber.

Cu ocazia unor vizite la rude în America și Israel, precum și a turneelor în Japonia, Spania și în alte țări, a primit numeroase oferte de a emigra și de a accepta un post adecvat. Dar de fiecare dată a refuzat, pentru că nu voia să-și părăsească părinții atât timp cât trăiau. Viața lui muzicală și boemă din Oradea era de fapt foarte frugală. Chiar și în vremurile cele mai grele reușea să-și asigure cele necesare: țigări, cafea, prieteni, muzică și mese ocazionale în cantina comunității evreiești, care era sprijinită de organizații americane de ajutor. Oamenii pe care i-a întâlnit acolo, precum și participarea sa la ansamblul Klezmer, l-au apropiat de familia mamei. Din ce în ce mai mult se considera evreu, ceea ce și era după principiile halachice.

Pe lângă colecția sa importantă de discuri cu tot felul de perle muzicale, el mai avea o pasiune cu totul diferită: cactușii. De-a lungul anilor și-a făcut o colecție foarte mare și variată de plante suculente, pe care le ținea în casă sau afară lângă ușa de intrare. Fiind holtei, acest hobby îi ținea loc de familie, dar în același timp nu-i permitea să plece de acasă decât pentru câteva zile, altfel cactușii lui răsfățați ar fi putut să sufere. Chiar și așa, a avut întotdeauna pierderi prin dăunători și furt.

Mormântul lui Gabi în partea evreiască a cimitirului Rulikovski din Oradea.

Ca om, Gabi era cald și jovial, ajuta pe fiecare cu ce putea și păstra legătura cu rudele lui, unchiul Alex din California, mătușa Magda din Israel. Amândoi aveau să-i supraviețuiască. Într-un fel, viața lui s-a încheiat cu un bang, precum am mai spus, în mijlocul unui concert. Era un program cu muzică de film, dirijat de japonezul Shinya Ozahi. În pauză i s-a făcut deodată rău și s-a dus la garderobă, de unde nu a mai apărut la începutul părții a doua. L-au găsit fără viață pe podea și serviciul mobil de urgență nu a mai putut face nimic. Acum odihnește în partea evreiască a cimitirului Rulikovski, sub o lespede decorată cu motive muzicale, nu departe de mormintele părinților și unchiului său.

Peter Biro

(traducere din limba germană: Hava Oren)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • klein ivan commented on June 25, 2018 Reply

    Scris cu suflet …Ciudat că ne impresionează mai puțin dispariția părinților – cărora le datorăm mai mult , dar trecerea lor în neființă e previzibilă ca și gîndul că noi vom urma – și mai mult dispariția subită unui coleg de generație – cu care am petrecut timp împreună și care parcă ia cu el o parte din amintirile comune – E puțin narcisism în asta .

  • Horak Aliz commented on June 19, 2018 Reply

    Impresionant! Regret ca nu am avut ocazia sa cunosc acest Om. Cele scrise însă, m-au purtat într-o alta lume, mai plina, mai colorata, mai fermecătoare, într-o lume a unor oameni încercați de viața, dar care și-au găsit resursele atât în forța proprie cu care au fost înzestrați, cât și în cele oferite ca răsplată din partea celor ce cu siguranță l-au apreciat și l-au iubit. Unde este azi aceasta lume!? Mulțumesc celui care a scris aceste randuri minunate. Am trăit câteva clipe frumoase și îmi pare ca mă simt un pic mai bogată. Odihna veșnică, maestrului Gabi!

  • Prietenii din Constanta si nu numai (O&more) commented on June 18, 2018 Reply

    Un articol frumos pentru un prieten drag noua.Placandu-i mult bancurile ii scriu unul:
    …….
    Un crestin,un musulman si un evreu vorbesc despre puterea religiilor proprii.
    Crestinul: Stiu ca religia mea e cea adevarata,caci aveam o seceta teribila in tara si era sa mor impreuna cu familia,cand am facut rugaciuni si atunci s-a intamplat miracolul:in timp ce toata campia era sub soarele arzator,pe terenul nostrum cadea o ploaie torentiala.Totul de jur imprejur ardea sub soare si pe terenul meu ploua:asa ne-am salvat .
    Musulmanul:Stiu ca religia mea e cea adevarata,caci eram in desert si m-a surprins o furtuna de nisip.Abia puteam respira cand s-a intamplat miracolul:intregul desert era o furtuna de nisip,dar in jurul meu a fost un calm total.Asa am ajuns pana la un drum si ne-am salvat.
    Evreul:Stiu ca religia mea e cea adevarata,caci ma plimbam in jurul casei mele intr-o sambata si am gasit 100 de lei pe jos,dar fiind sambata nu puteam sa ma aplec sa-I iau.Atunci s-a intamplat miracolul:peste tot era sambata,dar in jurul meu s-a facut brusc vineri…

  • Andrea Ghiţă commented on June 16, 2018 Reply

    Este un articol minunat, sincer şi scris din suflet. Un portret nonconformist şi fidel al lui Gabi Ardelean. Şi eu l-am cunoscut pe Gabi Ardelean şi, la iniţiativa colegului şi prietenului meu, operatorul imagine Sandy Marius, plănuiam să facem un film portret despre el. Din păcate amândoi au părăsit această lume… Mai întâi Gabi şi la un an după el, Sandy. Fie-le amintirea binecuvântată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *