Amintiri: La munte. 1946 – 1977

  1. Bușteni 1946

 

Scurt timp după ”repatrierea” în România mă aflam în colonia de vară Singer laolaltă cu alți copii de diferite vârste. Dimineața, la înviorare, priveam cu uimire uriașul perete de stâncă ridicat ca prin farmec deasupra noastră: Bucegii. Primii mei munți. Sub creasta trandafirie se mai vedeau urme de zăpadă. Sus, departe, ca un miraj al înălțimilor, crucea de pe Caraiman. Mi se părea un loc de neatins. Visam să ajung cândva acolo, dar în scurtele noastre excursii n-am ajuns mai departe de cascada Urlătoarea sau, poate, de cabana Diham.

 

  1. Stâna de Vale 1950

 

Am avut de-a lungul anilor multe zile de naștere însă cea mai dragă mi-a rămas ziua când am împlinit zece ani. Petreceam toată vara împreună cu mama și sora mea mai mică într-o comună din Munții Apuseni, aproape de Beiuș. Fugisem de la oraș pentru că acolo – ca și în celelalte orașe – bântuia o cumplită epidemie de polio. Era încă înainte de apariția vaccinului. M-am trezit și în loc de cadou am primit o veste mare: eu și cu mama mergem în excursie într-un loc faimos, despre care am tot auzit vorbindu-se – Stâna de Vale. Surioara a fost lăsată în grija gazdelor iar noi am pornit spre rampa trenului forestier. Mica locomotivă urca încet și găfâind pe un defileu îngust. În stânga un fir de apă se prăvălea zgomotos, în dreapta era o pădure deasă și întunecată. Crengile lungi aproape atingeau pasagerii așezați pe platforma deschisă. În stațiune peisajul devenea mult mai blând, erau pajiști, căsuțe îngrijite, straturi de flori și un mare hotel construit încă pe vremea habsburgilor. Ne-am plimbat, ne-am așezat în iarbă și mama mi-a povestit despre excursiile ei din tinerețe prin munții Bucovinei. În mod miraculos bocancii ei de-atunci au supraviețuit, erau încă buni și când mai cresc îi voi primi ca să continui tradiția urcatului pe munte. La restaurantul hotelului am primit și un pahar cu bere. Nu prea mi-a plăcut dar l-am băut cu curaj. Apoi ne-am grăbit să prindem ultima drezină. Aceasta era o platformă mai mică cu o bancă de lemn și atât. La frână, un lucrător forestier cu surtuc și căciulă. La început coborâșul a fost mai lin, apoi din ce în ce mai rapid și în cele din urmă vertiginos. Vagonetul se zguduia din încheieturi, noi ne țineam strâns de mână ca să nu zburăm jos. Am înțeles de ce locul acela se chema Valea Iadului. Mama l-a rugat pe frânar să mai încetinească.Vreun sfert de oră el n-a răspuns, apoi s-a întors spre noi și a zis ”No, domnă, nu vă fie grijă, îi binie”. A avut dreptate. A fost bine, am ajuns cu bine. Acasă, la gazde, am găsit-o pe sora mea în grădină, pe scăunelul ei, războindu-se cu niște albine. O zi de neuitat.

 

  1. Caraiman 1954

În 1954 se împlineau zece ani de la ”Eliberarea țării de sub jugul fascist de către glorioasa Armată sovietică”. În întâmpinarea aniversării aveau loc tot felul de pregătiri, evenimente festive și inaugurări. În cinstea zilei naționale, 23 August, a fost terminată construcția unui mare stadion cu același nume. La inaugurare, în afara unui important meci de fotbal urma să aibă loc o serbare sportivă a tineretului bucureștean. Eram pe-atunci elev la ”Lebedoi”, adică LB 2, adică Liceul de Băieți nr.2 , fostul (și viitorul) ”Matei Basarab”. M-au selecționat și am început un șir lung de repetiții sub îndrumarea severă a profesorului de educație fizică poreclit nu știu de ce Bismark. În echipe de câte zece băieți trebuia să mânuim în diferite feluri niște bănci lungi de lemn în sincronizare perfectă cu alte zeci, sute sau mii de echipe similare. Era genul de demonstrații sportive de masă cum se mai pot vedea astăzi în Coreea de Nord. În ziua serbării, la stadion, se aflau în tribune părinții noștri împreună cu o mulțime de fruntași în producție adunați de pe la întreprinderi. Au răsunat semnale, muzici și am început exercițiul. Totul a funcționat perfect. Cred că de sus, din turnul parașutiștilor, se vedea minunat. Am primit felicitări și o recompensă extraordinară: o excursie în Bucegi. Astfel am parcurs pentru prima oară traseul clasic: cu trenul la Sinaia, urcușul lin pe la Furnica la Cota 1400, urcușul mai greu la platou, cabana Babele, cabana Caraiman. De aici nu mai era mult. În pas ușor de adolescenți am străbătut ultima etapă și ne-am aflat la picioarele monumentului. Un vis împlinit. Vizibilitatea era bună, nu mă săturam să privesc în vale: case, un tren, mașini pe șosea, toate în miniatură ca niște jucării, ca niște furnici. Aș mai fi rămas acolo ore întregi dar instuctorii au fluierat, ne-am adunat și am pornit coborârea abruptă pe Valea Jepilor. M-am întors acasă cu convingerea că cele mai îndrăznețe vise întotdeauna se împlinesc.

 

  1. Omu 1956

Sistemul școlar din România funcționa atunci după modelul sovietic așa că am absolvit liceul cu numai zece clase. Am trecut examenul de maturitate (azi s-ar numi bacalaureat), a fost un banchet la care s-au rostit cuvântări emoționante și unde am aprins primele țigări în fine permise, sub privirile binevoitoare ale profesorilor. Urma o perioadă dificilă: admiterea la facultate. Întâi însă am hotărât, împreună cu prietenii mei Didi și Miky, să ne relaxăm câteva zile la munte. Din păcate, în ajunul plecării Miky s-a înbolnăvit și am rămas doar doi. Ne-am aprovizionat cu conserve de carne de vită în suc propriu și, în locul vechilor bocanci scorojiți, am luat la drum niște încălțări cu totul noi, abia apărute în magazine: bascheți chinezești. Deși înalte până peste gleznă, aceste ghete erau ușoare și elastice, foarte potrivite pentru pietrișul cărărilor de munte. Am ajuns la Brașov și apoi la Poiana Brașov, un loc pe care îl cunoșteam mai demult. Abia de aici începea adevărata noastră excursie. Am ales un traseu neobișnuit și aproape neumblat: de la Poiană la Predeal, pe lângă masivul Piatra Craiului. După un drum de vreo zece-douăsprezece ore și un somn adânc am pornit în ziua următoare să escaladăm cel mai înalt vârf din Bucegi – Omu, cca. 2500 m altitudine. Pe măsură ce urcam, vremea se schimba. Sus sufla un vânt puternic și ploua mărunt. Înfrigurați, pășind printre fuioare de nori, am ajuns la cabană. Aici ne-am înzdrăvenit cu cești mari de ceai fierbinte bine dres cu rom. Lângă noi ședea un om în vârstă, cu fața zbârcită și plete argintii. Am intrat în vorbă. Ne-a spus că are optzeci de ani, e dintr-un sat săsesc din Țara Bârsei și urcă până aici în fiecare an. Asta îi dă putere și mulțumire sufletească. Am rămas tăcuți și ne-am gândit la sfințenia urcatului pe munte.

 

  1. Piatra Unică  1960

Pentru că m-am distins în activitatea culturală am primit anul acela un bilet la tabăra studențească de la Izvoru Mureșului. În tabără se țineau informări politice urmate de diferite acțiuni distractive. De exemplu un concurs de minciuni, pe care l-am câștigat cu ușurință. Am fost răsplătit cu o prăjitură sărată și admirația fetelor din jur. Cu una din ele chiar m-am împrietenit. Zilele de august treceau în goană și, în pragul închiderii, am hotărât împreună cu Doina, noua mea prietenă, să ne facem de cap. Fără să anunțăm pe nimeni am pornit-o la drum prin pădure. Aveam o țintă bine definită: cabana Piatra Unică din munții Hășmașului. Ne atrăgea denumirea poetică și faima ei oarecum misterioasă – nimeni din toți cunoscuții încă nu fusese acolo. O găsisem într-un ghid vechi, pe o hartă nu prea clară. Era și un marcaj albastru. Traseul nu era greu dar destul de lung. Pe-alocuri marcajul era șters. Ba pierdeam cărarea, ba o regăseam. Zăboveam pe lângă tufișurile de zmeură din care ciuguleam ca doi ursuleți. Se spunea că sunt și urși adevărați în zonă, dar nouă nu ni s-au arătat. Mergeam, vorbeam, glumeam și orele treceau. Erau urcușuri și coborâșuri line, orizonturi largi, o lumină blândă. Vorba poetului ”niciodată toamna nu fu mai frumoasă…” Se înserase de-a binelea când ar fi trebuit să ajungem la destinație. Acolo ne aștepta o surpriză: cabana era arsă din temelii. Tot ce se putea vedea era o ruină neagră, amenințătoare. Locul părea pustiu. Îngrijorați, am pornit mai departe sperând să găsim vreun refugiu pentru noapte. Când deodată am auzit un lătrat. Salvarea era aproape: o stână. Câinii ciobănești erau să ne sfâșie dar am trecut de ei. În căsuța de lângă țarcul animalelor se afla ciobanul, un bărbat între două vârste, și femeia lui. S-au mirat și ne-au primit. După vorbă erau ceangăi. Știau când a ars cabana, dar nu știau de ce. Poate n-au vrut să spună. Ne-au ospătat cu niște brânză și ne-au culcat în podul casei. Noaptea a trecut răcoroasă, senină și pașnică. A doua zi, pe o scurtătură, ne-am întors în tabără. Cu toții se pregăteau de plecare, nimeni nu ne observase lipsa. Ne-am strâns în grabă lucrurile, am prins autobuzul și apoi trenul. În Gara de Nord ne-am despărțit cu un suspin.

 

  1. Poiana Brașov  1966

Eram student pentru a doua oară. În vacanță, când nu mergeam pe munte, căutam de lucru. Printre altele am fost ghid la ONT, conduceam grupuri de turiști din RDG. Odată am însoțit o caravană lungă de mașini, marca Trabant, de la Oradea la Mamaia, prin toată țara. Acțiunea s-a dovedit dificilă, mai ales pentru că sindicaliștii germani nu se prea înțelegeau cu mecanicii auto din România. De obicei însă lucram cu grupuri de tineri modești, simpatici și mari iubitori de natură. De fiecare dată mă întrebau de ce la noi în pădure copacii nu sunt numerotați, ca în țara lor. Le răspundeam că natura noastră e atât de generoasă încât orice măsură birocratică e de prisos. O etapă obligatorie era oprirea la Poiana Brașov. După o cină bogată la hotel și o degustare de vinuri la Șura Dacilor urmau câteva ore scurte de odihnă după care, în zori de zi, o porneau cu toții la cules de flori, frunze, ciuperci și gândaci. Problema era că trebuia să le comand micul dejun dis-de dimineață, ceea ce nu era pe placul personalului de la hotel. La rândul meu, și eu întârziam în timp ce turiștii mei tropăiau nerăbdători la intrarea în sala de mese. La sfârșitul excursiei am primit mulțumiri, complimente și un modest cadou cu aluzie: un ceas deșteptător. Cu timpul am ajuns să am o colecție de ceasuri deșteptătoare identice de fabricație est-germană.

(Deschid aici o paranteză pe care o consider importantă. Câțiva ani mai târziu lucram la Televiziune pentru emisiunea în limba germană când, într-o bună zi, am fost invitat la secția de relații externe. Mi s-a propus să conduc prin țară echipe de filmare de la televiziuni străine, din RFG și Austria. Știam că nu e o misiune ușoară dar am acceptat, treaba mi se părea interesantă. Numai că în scurt timp s-a înființat la mine un cetățean în civil, care s-a prezentat ca ofițer de securitate. El mi-a cerut să-i raportez zilnic, pe diferite căi, activitatea ziariștilor străini. Am acceptat. A fost o greșeală din partea mea? Cred că da. M-am străduit totuși ca ei să nu afle de la mine decât ceea ce știau oricum. În țară se resimțeau de pe-acum tot felul de lipsuri. Reporterii străini filmau nu numai peisaje și folclor ci și cozi lungi la pâine, carne sau benzină. Am fost mustrat de câteva ori, dar fără urmări serioase. Cel puțin pe moment. În final se pare că n-au fost mulțumiți de mine pentru că în 1983 am fost concediat fără preaviz pe motive așa-zis ideologice. La vremea sa măsura m-a afectat profund, dar în cele din urmă s-a dovedit a fi în favoarea mea. Așa am ajuns să emigrez în Israel).

 

  1. Jebel Musa, Sinai 1977

În 1977 mi s-a aprobat o vizită la rude în Israel. M-au verificat, m-au vaccinat, am primit un pașaport și zece dolari și m-am urcat emoționat în cursa Tarom de Tel Aviv. La destinație mă aștepta sora mea, care emigrase cu cinci ani în urmă. După ce au trecut vizitele de familie ea mi-a organizat un program pentru care îi sunt recunoscător până în ziua de azi. M-a pus în legătură cu un grup deosebit: tineri evrei și arabi palestinieni care hotărâseră să întemeieze o așezare comunitară binațională și bilingvă. Exista un teren lângă Latrun, donat de o mănăstire. Pregătirile au durat câțiva ani, acum totul era gata să primească primii rezidenți. Așezarea s-a numit Neve Shalom (Wahat al Salam / Oaza Păcii). În ciuda dificultăților și adversităților de tot felul proiectul a supraviețuit. Localitatea există și astăzi, câteva sute de persoane trăiesc acolo în bună înțelegere, fiecare păstrându-și identitatea culturală și religioasă. Din păcate acest reușit experiment de conviețuire a rămas izolat, e singurul din Israel. Atunci, în pragul inaugurării, s-a inițiat o excursie pentru membrii fondatori și susținători din țară și din străinătate. M-am bucurat să mă pot alătura. Am străbătut cu ei toată Țara Sfântă, din Galileea până la Marea Roșie, la Eilat. De aici am trecut în peninsula Sinai, pe atunci încă sub ocupație israeliană. După o noapte petrecută în sac de dormit pe nisipul plajei din Dahab, în compania unor cămile placide, am părăsit litoralul luând-o spre interior. Autobuzul urca încet pe o serpentină îngustă, plină de pietre. Peisajul era lunar, stânci roșcate sau albe, umbre adânci sub soarele arzător. Am ajuns la Santa Catharina, un loc unic în felul său. Aici se află cea mai veche mănăstire creștină ctitorită acum 1500 de ani și o colecție neprețuită de vechi manuscrise. Călugării ne-au arătat unele din ele păstrate sub o vitrină. Ne-am dus la culcare devreme, deșteptarea era prevăzută pentru ora două din noapte. Urcușul dura câteva ore și ideea era să prindem răsăritul pe vârful muntelui. Ne cățăram din piatră în patră în lumina palidă a nopții. Pe drum un grup de beduini ghemuiți în jurul unui ibric aburind. Cafeaua era tare și iute. În zori am ajuns pe vârf. Ne aflam pe Jebel Musa, Muntele lui Moshe (Moise / Moses / Musa), locul unde se crede că el a auzit vocea Domnului dintr-un tufiș în flăcări și a primit din ceruri Tablele Legii. Conform programului, orizontul a prins să se înroșească și soarele a răsărit iluminând incredibila panoramă. Am privit îndelung și am simțit pentru prima oară că ceva mă leagă de acest peisaj străin. Undeva în adânc, încă nedeslușit, se contura gândul că într-o bună zi voi reveni ca să-mi petrec restul zilelor în această parte a lumii. În nici zece ani presimțirea s-a adeverit.

Ilia Ehrenkranz

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • boris mehr commented on July 30, 2018 Reply

    splendid

  • G Litarczek commented on July 29, 2018 Reply

    Bravo! Ești aproape o replică a mea. Nu numai pasiunea pentru munte dar și inițiativa și adaptarea la noile condiții.

  • Emilia Teszler commented on July 28, 2018 Reply

    Felicitari pentru articol. Interesant, informativ, emotionant pe alocuri, si presarat si cu umor ( ex colectia de ceasuri desteptator 🙂 ).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *