Cum am învățat medicina practică

Când am început facultatea de medicină la Iași, în mai 1945, al Doilea  Război Mondial era pe sfârșite și nici în visele mele cele mai frumoase nu m-aș fi putut gândi ce dezvoltare va lua știința în viitor. De aceea am folosit în titlu termenul de medicină practică, adică un fel de medicină generală, pentru că numai pe aceasta o aveam atunci în vedere: trebuia să te descurci înarmat numai cu stetoscopul, aparatul de tensiune și radiologia. Cum am mai scris cândva, credeam în misiunea medicului ca om care prin înțelegerea bolii, prin cunoștințele sale și posibilitățile de tratament, poate să aducă alinarea suferințelor și eventual vindecarea. Și din acest motiv, chiar în anul IV de studenție am dat concursul de externat (după sistemul francez atunci încetățenit în România) ca să lucrez timp de doi ani direct la patul bolnavului, iar apoi internatul. Acești ani au fost hotărâtori în evoluția mea ca medic. Trebuie să spun că cel mai mult am învățat atunci de la surori (nu existau atunci asistente) și chiar de la infirmiere. Ele mi-au arătat cum speli un bolnav, cum îl ajuți să se întoarcă în pat și cum îi dai să mănânce; tot sora mi-a pus prima seringă în mână și am făcut prima injecție; să nu mai vorbesc de moașe care m-au învățat să moșesc de cele mai multe ori alături de ele. Fără surori n-aș fi știut să fac o spălătură gastrică și nici un tubaj, mai bine zis nu aș fi știut mai târziu cum să-i cer unui subaltern să facă o manevră pe care eu nu o stăpâneam. Așa a fost pe atunci medicina practică pe care am învățat-o încă din studenție și care mi-a folosit în toată cariera mea, deși pe parcurs toate s-au schimbat radical.

Ca în multe alte meserii, medicina practică „se fură” întâi de la personalul auxiliar și apoi de la superiori, căci în realitate nimeni nu are timp să te învețe. Din păcate la concursul de externat am ieșit a 113-a din 120 și nu mi-am putut alege un loc bun la medicină internă. Am fost nevoită să iau locul rămas la psihiatrie, în fostul Spital Central, Spitalul nr. 9, spital de tip pavilionar, în pavilionul 7 pe care-l mai visez și acum cu frica de a merge singură pe aleile frumos umbrite vara, dar frecventate de bolnavi de multe ori foarte periculoși. Am avut norocul unui medic primar deosebit, dr. Lichter. El și-a dat seama foarte repede că vreau să învăț și m-a dat în grija sorei șefe care m-a pus la treabă. Veneam luni și joi, când se luau în mod obișnuit analizele și așa am devenit o maestră la luat sânge chiar și de la oameni mai grași. Tot acolo am învățat să fac puncții lombare, pe care altfel nu aș fi avut de unde să le știu. Dar din păcate nu cunoșteam medicina internă și acesta a fost un real handicap. În schimb am văzut un pacient cu rabie (pe care surorile l-au diagnosticat imediat) și adulți cu tetanos, boli care aproape că au dispărut pe parcurs. Era tocmai perioada în care s-a descoperit penicilina și speranțele cu privire la succesele viitoarelor descoperiri erau foarte mari. Totuși primul meu articol a apărut într-o revistă de psihiatrie. Tot la Spitalul nr. 9 am asistat la o intervenție pe creier făcută de renumitul chirurg profesor Arsene. Rolul meu era de a ține o lampă electrică pliabilă după cererea operatorului. Dar nu am rezistat – când am auzit sfredelul care făcea trepanația am leșinat. Am fost alungată cu brio din sala de operații și am fost sigură că nu voi deveni chirurg.

Al doilea stagiu a fost la ftiziologie și aici am învățat foarte multe practici manuale, puncții pleurale, inițiere de pneumotorax, mâna a treia la chirurgia toracică, dar am făcut o conjunctivită rebelă, posibil tuberculoasă și am fost sfătuită de șef să renunț la ftiziologie. Abia la al treilea stagiu am ajuns la spitalul Brâncovenesc, la medicină internă și am început să deslușesc importanța contactului direct cu bolnavul. Deși externul lucra numai dimineața și era obligat să meargă după amiaza la cursuri, am chiulit pe cât posibil și locuind aproape de spital, mi-am petrecut mai tot timpul lângă pacient. Cum se spune în serialele turcești la care mă rătăcesc și eu, miroseam bolnavul. Timp de două luni am ținut locul internului detașat vara la o tabără de copii, ca să fac și gărzi de noapte. Așa am aflat că pe lângă medicamente, bolnavul simte nevoia să vorbească despre suferința lui și asta îi face bine.

Dintre stagiile de intern pentru mine au fost cele mai importante cel de la ginecologie-obstetrică de la spitalul Iubirea de Oameni, atunci încă sub epitropia Comunității evreiești, unde m-au pasionat nașterile. Odată era să fac infarct când în urma unei nașteri normale în loc de placentă a venit un al doilea copil, mai bine zis un picioruș, noroc de moașă care m-a salvat. Mult mai tărziu echografia a exclus astfel de probleme. Făceam gărzi la trei zile pe tot spitalul și eram fericită. Am făcut aici o gafă pe care nu o pot uita și nu mi-o pot ierta: Tocmai apăruse o noutate terapeutică, penicilina uleioasă, care nu trebuia injectată de patru ori pe zi. Fără să întreb am injectat tot flaconul pe care mi l-a dat medicul secundar – 9 ml, adică o doză de 9 ori mai mare. Am urmărit de trei ori pe zi fesa bietului pacient de frica unui abces, dar am avut noroc. Mi s-ar fi putut atunci intenta pe bună dreptate un proces pentru incompetență.

Hotărâtor pentru mine a fost stagiul la spitalul de copii Grigore Alexandrescu, mai ales că tocmai atunci se înființase facultatea de pediatrie și eu optasem pentru această specialitate. Prima gardă a fost groaznică: doi copii cu convulsii, în iminență de a-i pierde și medicul secundar de gardă care-mi spune: Descurcă-te, ești intern. Dar a fost frumos! Parcă eram tot timpul în linia întăi.

Stagiul de intern la spitalul Colentina, la boli contagioase, a fost o încununare a eforturilor anterioare. Știam că trebuie să întreb, că trebuie să colaborez cu tot personalul și mai ales cu sora șefă, vestită pentru severitatea ei cu viitorii medici. Mi-era frică că voi avea nevoie de ajutorul ei în nopțile de gardă dacă aveam ghinionul să se interneze o difterie, ceea ce s-a și întâmplat. Numai ea știa să facă o intubație salvatoare și ea nu permitea altuia să învețe manevra. Nu exista încă vaccinarea, astăzi atât de hulită – și pe nedrept! Atunci fără intubație pacientul murea sufocat. Dar am învățat la Contagioase cele câteva analize de laborator necesare la o urgență.

Da, au fost ani frumoși de învățătură, pregătirea pentru o carieră în care nu am uitat niciodată că pacientul, copil sau adult, are nevoie de un om să-l asculte, să-l examineze și să nu se limiteze strict la organul afectat.

Profesorul Ionel Nicolau

Studenția, adică perioada mea de adaptare la meserie, s-a terminat odată cu numirea mea ca preparator la Institutul pentru Ocrotirea Mamei și a Copilului, bineînțeles după ce mi-am dat în prima sesiune examenul de absolvire. Am lucrat în toți anii numai la două spitale: la spitalul Emilia Irza, care era baza clinică a institutului, având ca șef pe profesorul dr. Ionel Nicolau, marele meu mentor și veșnic exemplu, iar din 1959 am lucrat la spitalul Fundeni, baza clinică a UMF pentru perfecționarea cadrelor medicale. Din 1961, după o concediere de 3 săptămâni făcută în urma unui denunț anonim că aș fi făcut cerere de emigrare în Israel, am fost reîncadrata direct în spital pe un post de medic primar creat de profesor și cu jumătate de normă la UMF și așa a fost până la pensionare. În tot acest timp și ulterior, am rămas adepta medicinii practice, deși teza de doctorat mi-am făcut-o pe o investigație atunci foarte modernă. Dar pentru mine pacientul a rămas un tot care nu poate fi separat pe fragmente de nici o analiză modernă sau teorie nouă. Astfel mi-am respectat ucenicia făcută în studenție din prima zi de spital. Cu toată aparatura modernă de investigații, medicul nu va putea să renunțe la bătrânul stetoscop și la atașamentul său direct pentru bolnav. Sigur că azi specializările sunt deosebit de utile pentru că permit un tratament țintit mult mai eficace, dar din păcate uneori se uită omul care suferă în întregime.

București, 05-08-2018

Mirjam Bercovici

2 Comments

  • rozaArsene Brumfeld commented on August 10, 2018 Reply

    TOT RESPECTUL PENTRU OMUL, MEDICUL , Profesorul, DR IN STIINTE MEDICALE SI PRIETENA MIRJAM BERCOVICI!
    Roza Arsene Brumfeld

  • Andrea Ghiţă commented on August 10, 2018 Reply

    Mirjam Bercovici face parte din generaţia postbelică a medicilor evrei, supravieţuitori ai Holocaustului, care şi-au pus amprenta pozitivă asupra spitalelor unde au lucrat. Dincolo de experienţa profesională şi de viaţă, de temeinicia, demnitatea şi cinstea lor, am observat ataşamentul şi dăruirea faţă de pacient, trăsături mai puţin răspândite în ziua de azi. Aceşti medici au fost exemple de urmat peste tot unde au muncit, iar după pensionare li se păstrează o amintire plină de respect. Toată stima pentru doamna Mirjam Bercovici, colega noastră din Baabel!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *