“Vacanţa” cu …militarii eliberatori sovietici.

iulie 1945, Predeal

Ne găseam la Predeal în vacanţă, împreună cu buna mea soră  Nuţi, răposată în 2017; eram fraţi gemeni (n.1933). Stăteam pe Cioplea la  sora unei vecine din Bucureşti. Vine tata la noi împreună cu sora mamei.

Într-una din zile plănuim plecarea la Braşov, oraş încă necunoscut nouă, copiilor. Era riscant; vagoanele de pasageri fuseseră confiscate de ruşi; se călătorea cu vagoane de marfă, preţul biletelor fiind ca pentru vagoanele-clasă. Eram speriaţi de jafurile din plină zi ale militarilor armatei “eliberatoare” sovietice.

Pe strada în Predeal mai ales pe lângă gară (în vremea aceea, gara era  o construcţie improvizată din lemn, un fel de baracă; la fel şi cea din Braşov). Se întâmpla ceva ciudat; când militarii sovietici apăreau, lumea fugea din calea lor. În preajma gării, câte un militar sovietic întindea un ziar şi pe el expunea spre vânzare aparate foto, portofele goale, bijuterii de toate felurile etc. Curând aveam sa aflu sursa lor.

Plecam la gară. Tata scoate bilete de tren dus-întors, ne urcăm pe platforma unui vagon de marfă, destinată  frânarului. Eram veseli, bine dispuşi, aveam cu noi merinde pentru o zi întreagă, seara urma sa ne înapoiem. Timpul cald, senin, tocmai bun pentru o asemenea excursie.

Cu numai  câteva clipe înainte de plecarea trenului, patru militari sovietici se urcă pe platforma vagonului următor; doi dintre ei coboară pe tampoane şi vin la noi. Scot pistoalele, le pun în pieptul sorei mele şi al meu şi începe jaful. Repet, aveam unsprezece ani. Tata, în speranţa că vom scăpa, scoate din portofel o bancnotă pe care le-o oferă; militarii sovietici râd, i-l smulg din mână şi continuă jefuirea. Ne iau absolut tot ce puteau lua de la  tata şi de la sora mamei: aparat de  fotografiat, ceas de buzunar, ceasul de mână al mătuşii noastre, cercei, brăţară, broşă, până şi batiste. În vremea asta, soră-mea şi cu mine ne-am putut strânge mâinile şi ne-am rugat. După încheierea operaţiunii sar din trenul care mergea cu viteză mică aşa cum merge orice marfar. Pachetele cu mâncare ni le-au lăsat.

Toată afacerea asta a durat cel mult un minut; au fost extrem de operativi; se vedea ca au experienţă; nu erau la prima ”eliberare” de bunuri, câştigaseră ceva experienţă.

Minutul acela a însemnat mult pentru noi doi: sora mea  geamănă şi eu. La câte văzuserăm şi citiserăm despre război, unele trăite chiar pe pielea noastră se adăuga un capitol nou: soldaţii care vin să te elibereze de armata germană cea distructivă, acum, la sfârşitul războiului, te prind pe tine şi te jefuiesc. Dar ce au cu copiii ? Întrebarea asta nu-şi găsea răspunsul în mintea noastră de preadolescenţi. Acel minut l-am numit “minutul jafului'” ne-au schimbat complet optica despre  părintele care-şi ocroteşte copilul. Chiar şi pe copilul altuia? Minutul cu pricina avea să se adauge la multe alte minute tragice, trăite, auzite şi relatate.

Deşi aveam un pic peste 11 ani, aşa cum mai spusesem, eram la curent cam cu tot ce se întâmpla în lume, atât cât avea să ne mai permită ocupantul şi noii stăpânitori. Fără exagerare, privind în urmă, acel minut ne maturizase în bună parte.

Dar să continui relatarea.

La  scurt timp după ce militarii sovietici au sărit, trenul a intrat în tunel. Ei bine, multele minute petrecute în  marfar până la ieşirea din tunel au fost o veritabila teroare pentru noi. Ceilalţi doi militari erau pe platforma vagonului următor; zgomotul ritmic provenit de la una dintre roţi ne lăsase impresia ca ei işi tot încarcă armele pentru a ne împuşca. Au trecut decenii de atunci şi acel zgomot îl am şi acum în urechi, după cum, chipurile, jefuitorilor militari le am şi acum în faţă, gata să le descriu.

Cu greu ne-am revenit. Ajunşi în gara Braşov tata a mers la biroul sovietic al gării – aşa ceva, în vremea aceea, era în toate gările – şi a reclamat jaful. Rusoaica, care vorbea româneşte, a zis: ” nu se poate, militarii noştri au venit să vă elibereze; jefuitorii sunt, cu siguranţă, români în haine ruseşti”. „Dar vorbeau ruseşte, doamnă!”, zice tata; „ei, au invăţat limba rusă între timp” zice rusoaica. În glasul ei se vedea clar bătaia de joc, replică la neputinţa tatălui nostru.

Am plecat în oraş; şansa noastră era săculeţul  cu merindele de acasă şi biletele de tren dus-întors.
Ne pierise cheful de plimbare, am vizitat nu mai ştiu ce şi hai la gară. Acolo, când să ne urcam în tren observam un grup de vreo 10-15 romani care aleseseră pentru a  calatori o platformă de vagon mare, deschisă, din cele cu care se transporta lemne. Atunci am priceput strategia; ruşii nu atacau grupuri mari de cetăţeni deşi, în Bucureşti, am asistat la iminenţa unui astfel de jaf.

Trenul a plecat cu mare întârziere pentru că, de fiecare data când se cupla o locomotiva în faţă, pentru a tracta trenul, apărea un militar sovietic cu pistolul în mână şi forţa mecanicul să ducă locomotiva unde dorea el, adică la o coloană de vagoane militare sovietice. Atenţie, războiul se terminase; coloanele militare, atât româneşti cât şi cele sovietice, se retrăgeau. Procedeul s-a repetat cam în toate gările de la Braşov la Predeal drum pe care l-am parcurs în opt ore !! Ajunşi acasă, cu greu ne-am revenit.

Casa în care locuiam în Predeal avea parter şi etaj; legătura cu etajul se făcea printr-o scara exterioară. Noi locuiam la etaj.

Într-una din după amiezi, doi militari sovietici intră pe poartă şi unul din ei porneşte a urca pe scara către etaj; eram doar noi doi şi cu sora mamei, blondă la vremea aceea şi tare frumoasă. Eram îngroziţi; experienţa de la Braşov  era încă vie. Şansa noastră au fost doi militari români dintr-o fanfară, încartiruiţi la parterul casei. Ei, observând intrarea celor doi militari sovietici, i-au oprit, nu ştiu ce le-au spus, dar ruşii au coborât şi au plecat. Apoi am aflat de la domnii aceia  ca au reuşit să-i îndepărteze avertizându-i că la etaj locuieşte un maior român şi, daca ei urcă, acesta îi va împuşca.

Bucureşti, vara aceluiaşi an.

Staţia de tramvai Mecet pe linia tramvaiului 7. Eram noi doi cu mama şi o doamnă cu un bărbat, probabil soțul. Trece un camion cu militari sovietici; după câţiva metri opreşte. Coboară un soldat; vine la doamna din staţie şi cu degetul îi arată ceasul de la mâna acesteia. Doamna, naivă cred, îi spune cât este ora. Rusul insistă; domnul îi face semn să vină cu el după colţ. Între timp, vine tramvaiul şi ne urcăm. Ce s-a întâmplat după aceea nu ştiu. Am respirat uşuraţi că am scăpat.

Altă întâmplare din acelaşi an.

Podul Rahova; azi nu mai există; era în faţa tribunalului. Tata coboară din tramvai pentru a merge la serviciu, aflat pe Calea Rahovei nu departe de tribunal. Dând să traverseze, un camion cu ruşi mergând pe partea stângă îi taie drumul. Tata le strigă:”ţine dreapta”. Rusul opreşte camionul, coboară, vine la tata şi îi dă două palme !! Aşa, prieteneşte, ca din partea armatei eliberatoare sovietice. Cred că a scăpat ieftin; putea fi împuşcat fără pic de reţinere.

Mă opresc cu povestirile; m-au marcat toată viaţa. Nu am ce comenta. Aşa sunt toţi ruşii sau războiul le-a dat dreptul de cuceritor cu nişte clauze însemnând jafuri, violuri şi crime?

Mai apoi jaful din tren m-a dus cu gândul la jefuitorii aceia. Cu siguranţă, aveau copii, nepoţi, mă rog neamuri care aveau, la rândul lor, copii. Nu s-au gândit nici o clipă la ei că ar fi putut fi chiar ei în situaţii similare ? Habar nu am.

Treizeci şi cinci de ani mai târziu mă aflam, cu soţia mea, într-o excursie cu ONT-ul (cu cine altul?) în URSS. Kiev –Moscova – Leningrad. Am întâlnit nenumăraţi bărbaţi ruşi în vârstă, cu pieptul plin de decoraţii primite, cu siguranţă, pentru faptele de vitejie din timpul razboiului. Îmi venea să-i zic câte unuia dintre ei: “măi nene, când războiul se terminase, tovarăşi de ai tăi sau poate chiar unul dintre voi mi-au jefuit părinţii, iar mie şi sorei mele ne-au pus pistolul în piept. Aveam numai 11 ani. DE CE măi omule! DE CE?”

Prin anii ’80 aveam întâlniri periodice cu specialişti în transfuzii, militari din ţările tratatului de la Varşovia. Nu m-am sfiit să-i povestesc jaful din tren unuia dintre ei; un medic din armata rusă. M-a ascultat, a căzut pe gânduri şi mi-a zis: “sunt unele legi nescrise ale războiului”. M-au indignat vorbele “colegului” şi nu pot uita “minutul jafului”.

Tiberiu Georgescu

4 Comments

  • Stern Petru - Oradea commented on September 23, 2018 Reply

    Desigur au fost numeroase astfel de cazuri. Totusi nu este cazul ca sa denigram armata sovietica. Nu trebue uitat ca in cazul in care nu ar fi castigat sovieticii la Stalingrad, noi evreii din Romania am fi fost deportati in lagarul de exterminare de la BELZETS. (nu vreau sa afirm ca sovieticii de aceea au castigat la Stalingrad ca sa salveze evreii din Romania).

  • Andrea Ghiţă commented on August 9, 2018 Reply

    Revoltată faţă de modul în care s-au comportat militarii sovietici la Sinaia şi Bucureşti (şi probabil nu numai) aş dori să-mi exprim părerea că şi în Armata Roşie, la fel ca toate celelalte armate (dintotdeauna) în vreme de război, a existat oameni militari de tot felul, cu comportamente de tot felul. Mama mea, Sara Székely, descria în cartea ei “Surica, fiica Evei” (ed. hasefer 2008), cât de omeneşte şi grijuliu s-au purtat militarii sovietici, la Budapesta, cu copiii de la Orfelinatul Israelit Baron Hirsch, pe care i-au descoperit pitiţi în adăpostul clădirii. Povestea poate fi citită şi pe Internet în articolul “Părinţii mei în ianuarie 1945” publicat de mine în Baabel https://baabel.ro/2015/01/andrea-ghita-parintii-mei-in-ianuarie-1945/

  • ivan klein commented on August 9, 2018 Reply

    Bănuind despre ce vorba am dat prioritate acestui articol – despre subiect descris atît de viu – citisem cîte ceva după părăsirea Romaniei ( 1985 ) .. Subiectul mă ” arde ” . Și eu , ca și părinții mei care cu bună credință m-au numit Ivan , am fost naiv zeci de ani ( desigur prin grija unora )

  • Maria Roth commented on August 9, 2018 Reply

    Toata compasiunea pentru traumele de acum 73 de ani si tot respectul fata de intrebarile care persista. Dar ce fac aceste experiente cu Dvs., atunci cind auziti, vedeti, sau intalniti persoane care azi se refugiaza din teritorii unde bantuie militari si garzi armate, care terorizeaza populatia, omoara, distrug, violeaza tot ce prind in cale? Rusii aceia erau de fapt de toate natiile din Uniunea Sovietica, nu e vorba de etnie, ci de putere

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *