Aseară după spectacol, în timp ce  mă demachiam, colegul meu de cabină, actorul Dumitru Onofrei, îmi spune: “Hai spală-te mai repede, îmbracă-te şi vino cu mine am să-ţi arăt ceva.” Onofrei era actor mai vechi la Teatrul Naţional şi mai în vârstă decât mine cu vreo 10-12 ani. Eu aveam 14 ani şi el avea 24 sau 26. Mă uitam la el ca la un frate mai mare şi el avea grijă de educația mea artistica. L-am urmat imediat şi am ieșit împreună pe la intrarea actorilor ce se afla în spatele teatrului  direct în strada principală Cuza Vodă. De ce intrarea actorilor şi spatele teatrului dau în strada principala Cuza Vodă? Ei, asta e o poveste cu tâlc.

Inginerii care au lucrat la clădirea teatrului, cam prin anii 1890, au interpretat greșit planurile arhitecților vienezi şi le-a ieșit spatele teatrului cu intrarea actorilor şi magaziile de decoruri taman pe strada principală Cuza Vodă, iar fatada teatrului cu triunghiul elin şi coloanele dorice impunătoare le-a ieșit pe niște străduțe strâmte cu dughene prăpădite ca vai de ele. Când arhitecții au venit şi au văzut devastarea şi-au pus mâinile în cap. A fost prea târziu să mai facă ceva. Legenda mai spune că unul din arhitecți, Hermann Helmer, de amărăciune, s-a urcat în cupola teatrului şi s-a aruncat în gol. Pur şi simplu s-a sinucis. Dar noi l-am găsit bine sănătos şi decedat în patul lui de la Viena, în 1919. Dar ceea ce nu este legenda este faptul că, cu timpul, ieşenii mandri de teatrul lor, au ras tot cartierul cu străduţele întortocheate, cu dughenele şi căsuțele ponosite şi au plantat pe acel loc un parc de toată frumusețea până pe strada Ştefan cel Mare, unind Teatrul Naţional cu biserica Trei Ierarhi şi Mitropolia creând astfel un complex bisericesc-cultural-artistic de valoare unică.

Teatrul Naţional Iaşi la inaugurarea din 1 decembrie 1896

Dar să ne întoarcem la portocala noastră.

Am ieșit,  aşadar, cu Onofrei pe strada Cuza Vodă, era o seară rece de toamnă. Străzile erau pustii. Un tramvai obosit o luă spre gară. Am luat-o spre stânga spre Piața Unirii, am trecut piața şi am ajuns în strada Lăpușneanu. Trebuie să spun că, înainte de război, strada Lăpușneanu era una dintre străzile cele mai elegante din Iași. Cu magazine elegante, cofetării, restaurante, două cinematografe. Aici se plimbau sâmbăta şi duminica ieșenii îmbrăcați în straiele cele mai bune, fete şi băieți îşi dădeau întâlniri şi se țineau de mână. Acum, în anul 1948, Lăpușneanu era complet în paragină. Strada, în trecut atât de falnică şi mândră, era acum jalnică,  de parcă trecuse un tanc peste ea. Nu magazine, nu cofetării, din cele două cinematografe numai unul mai funcționa, din când în când: Trianon. Ne-am oprit în faţa unui magazin de delicatese, prăfuit. Oblonul era tras, dar la lumina felinarului de pe strada ne-am uitat înăuntru, prin gratiile oblonului magazinului care era gol. Complet gol. La fel şi vitrina. Goală şi prăfuită. în mijlocul ei era o farfurioară cu ceva ca o minge de culoare galbenă.

Onofrei se apleacă spre mine şi mă întreabă:  „Ştii ce-i asta?“ „Nu”, zic eu cu ochii la globul auriu. “Uita-te mai bine.” M-am uitat. Onofrei a pus o mâna pe umarul meu. „Asta este o portocală. E scumpă, dar am strâns ban la ban, toată luna. Acum am destui.  Mâine mă duc s-o cumpăr şi s-o duc cadou logodnicei mele.”

O portocală.

“Felicitări!”

Ştiam că Onofrei era logodit cu Ela Umbra, bibliotecară la Biblioteca Universității, şi-mi dădea cărţi interzise,  când veneam să citesc toată ziua la bibliotecă, în loc să mă duc la şcoală.

Doi ani mai târziu. în anul 1950, când vaporul Transilvania – care ducea evreii din România în Israel – a intrat în portul Haifa, sute de evrei îşi așteptau pe ţărm rudele şi prietenii care abia au sosit. Cu bucurie şi țipete le aruncau portocale, celor de pe vapor. Portocale. Noi nu aveam nici rude, nici prieteni. Eu eram ca pe ace. În capul meu îl vedeam pe Onofrei ducând plocon portocala, logodnicei sale. Mama, văzându-mi disperarea,  s-a apropiat de o doamnă care avea brațele pline de portocale şi a rugat-o să-i dea o portocala “pentru băiețelul ei disperat”. I-a dat. Eu, cu nerăbdare am muşcat lacom din portocală, aşa cum muşti dintr-un măr.

“Nu aşa!” a spus doamna cea bună. “Întâi trebuie s-o cureţi şi s-o cojeşti. După ce ai dat la o parte coaja, mănânci numai miezul care e dulce şi aromat.”

Asta a fost prima mea lecție de viață. Tot ce e bun şi valoros este înconjurat de o coajă sau o carapace ce trebuie îndepărtate ca să ajungi la esență.

Moshe Yassur