La revedere în 1949!

Cu câteva zile în urmă, Sébastien, vărul meu de al doilea, trăitor la Paris şi la New York, mi-a trimis un email întitulat: Un photo. Fără niciun alt text, decât un attachement.

L-am deschis şi am descoperit o poză de-a tatii, pe care nu o văzusem niciodată. Foarte tânăr, îmbrăcat elegant (cu sacou negru, cămaşă albă, plastron şi papion), surâdea mulţumit şi încrezător. Era limpede că aveam în faţă un portret de absolvent destinat tabloului care urma să fie expus pe coridoarele şcolii, o tradiţie transilvăneană pe care au urmat-o generaţiile de elevi de-a lungul unui veac şi mai bine (am scris despre asta în articolul Poşeta cu sonete https://baabel.ro/2021/04/poseta-cu-sonete/ ). Ştiam însă că tata nu apucase să absolve Liceul George Bariţiu, din motive familiale. Atunci despre ce tablou de absolvenţi putea fi vorba?!

Brusc mi-am amintit de cuvintele tatii: „Pe mine mă găseşti uşor, sunt deasupra coşului uzinei” şi de fotografia tabloului de absolvire a şcolii profesionale. Am început să răsfoiesc febril albumul de familie, cu fotografiile vechi de dinainte de Holocaust, salvate de prietenul tatii, József Kántor.

Tata fusese ucenicul lui Jóska şi s-au împrietenit repede, fiind de vârste apropiate. În 1942, când a fost chemat în detaşamentul de muncă pentru evrei al armatei maghiare, tata – care avea un dar deosebit al presimţirii (manifestat pe tot parcursul vieţii) – i-a încredinţat lui Jóska scrisorile, fotografiile şi bicicleta. Revenit de la Buchenwald, nu a mai găsit nimic în locuinţa devastată, însă Jóska i-a înapoiat tot ceea ce-i lăsase în păstrare. Astfel am avut şi eu şansa de a vedea chipurile bunicilor mei pieriţi la Auschwitz şi instantaneele din tinereţea tatii. Printre aceste relicve ale vremurilor anterioare războiului, se număra şi poza tabloului sus-amintit, pe care o căutam cu teamă să nu se fi rătăcit…

Am găsit-o la locul ei, pe fila îngălbenită a albumului, şi am identificat şi portretul tatii, exact acolo unde spusese el că se afla: deasupra coşului uzinei. Într-adevăr, era copia miniaturală a portretului trimis deunăzi, de Sébastien.

Portretul, dăruit de tata verişoarei sale preferate, supravieţuise Holocaustului împreună cu Lili, salvată de la deportare de soţul ei, Robert Régnier. Lili mi-a relatat că în ajunul ghetoizării, Robert venise în goană acasă la ea, spunând că nu mai era nicio clipă de pierdut. A îndemnat-o pe ea şi pe mama ei (Matilda Székely, mătuşa tatălui meu) să-şi adune repede lucrurile cele mai de preţ şi să-l urmeze, pentru că le va ascunde în incinta Centrului Cultural Francez din Cluj, al cărui director era (povestea pe larg o puteţi afla din articolul Pe urmele lui Robert Régnier  https://baabel.ro/2015/11/povara-restituirii-pe-urmele-lui-robert-regnier/ ). „Atunci am luat un cearşaf şi am arucat în el tot ceea ce era mai valoros pentru noi: actele de familie, diplomele şi fotografiile” – mi-a povestit Lili. Printre aceste obiecte se afla şi portretul de absolvent al tatii, pe care fiul ei, Sébastien, avea să mi-l retrimită (scanat) peste… 82 de ani.

Privesc tabloul de absolvire al Şcoalei Industriale din Cluj, Secţia metalurgişti, promoţia 1938-1939, şi mă întreb cum a ajuns tata să absolve această instituţie de învăţământ. Nu ştiu dacă era o şcoală profesională sau un grup şcolar cu mai multe specializări. Ceea ce ştiu sigur este că tata a ajuns acolo după ce urmase până în clasa a VI-a cel mai prestigios liceu din Cluj: George Bariţiu. În anul şcolar 1937-1938 familia sărăcită nu a mai putut achita taxele şcolare, iar eforturile dirigintelui clasei – profesorul Ioan Mesaroş – de a obţine o păsuire pentru elevul Emeric Székely, foarte bun la învăţătură, au fost zadarnice. Astfel, în primăvara lui 1938, tata a fost obligat să părăsească Liceul Bariţiu fără a-şi putea încheia clasa a VI-a de liceu.

Îmi povestea că era foarte necăjit, fiind sigur că visul său de a deveni inginer s-a spulberat. Şi părinţii erau tare îngrijoraţi de viitorul fiului lor cel mare şi, după îndelungi deliberări şi, probabil, mijlocirea cuiva (n-am să mai aflu niciodată a cui), bunica mea (despre care puteţi citi aici: Chipul bunicii Malka https://baabel.ro/2017/05/chipul-bunicii-malka/ ) a obţinut o audienţă la Mózes Farkas, director general şi acţionar al Uzinelor Dermata. S-a prezentat cu fiul ei şi cu un aparat de radio (pe care acesta îl meşterise acasă) solicitând înscrierea fostului elev de liceu, la cursurile de electricieni ale uzinei care era în plină dezvoltare şi avea nevoie de forţă de muncă tânără şi calificată. Mózes Farkas a ascultat-o pe bunica mea, l-a întrebat pe tata ce note a avut la liceu, i-a lăudat radioul şi a conchis: „Nu avem locuri la electricieni, numai la clasa de lăcătuşi mecanici”. Tata, care deja acceptase să se califice ca electrician, a răspuns ferm; „Nu. Atunci mai bine nu mă înscriu.” Bunica, cu lacrimi în ochi, l-a rugat pe domnul director general să încerce să-i înscrie fiul, totuşi, la clasa de electricieni. Mózes Farkas a fost de acord şi a dispus să se facă formele de înscriere. În prima zi de ucenicie tata avea să afle că a fost păcălit. Îl înscriseseră ca ucenic lăcătuş, dar nu a mai avut puterea să renunţe. Odată intrat la Dermata, primea semestrial câte o pereche de ghete, putea să frecventeze baia uzinală şi să practice sportul la baza modernă a uzinei. Tata pleca la lucru în zori (când suna sirena uzinei) şi bunica mea îi punea drept merinde o sticlă cu cafea erzaţ şi o felie de pâine. Tata continua să poarte chipiul de licean (ca o amintire a vremurilor bune când fusese bariţist) şi era foarte politicos. Colegii de muncă au prins drag de el şi l-au poreclit kávés inas [ucenicul cafegiu]. 

Tata, ucenic lăcătuş la Dermata

Cred – fără să am deocamdată nicio dovadă – că ucenicia de la uzinele Dermata era completată cu cunoştinţe teoretice pe care tinerii şi le însuşeau la Şcoala Industrială Cluj, pe care tata a absolvit-o în 1939, prilej cu care a fost făcut tabloul a cărui reproducere foto o păstrez în albumul de familie.

Tinerii absolvenţi – exact aşa cum aveam să fac şi eu, peste decenii – s-au dus la fotograf să-şi facă pozele pentru tablou. Cu toţii au îmbrăcat acelaşi sacou negru, aceeaşi cămaşă albă, acelaşi papion (toate de împrumut) şi, sub lumina reflectorului, s-au străduit să fie cât mai… fotogenici.

Chipul tatii – surprins de obiectivul aparatului mânuit de un fotograf profesionist al vestitului Studio Foto Joanovits – străluceşte de optimism, de încredere în viitor. În curând avea să fie calfă şi va câştiga îndeajuns pentru a da un ajutor substanţial familiei (tata, mama şi frăţiorul, Laci, în vârstă de 10 ani) care o ducea tare greu. Înainte de Primul Război Mondial bunicul meu, Mór Székely, fusese funcţionar. Revenit de pe front (unde a fost decorat cu medalia de argint pentru vitejie) s-a însurat şi-a deschis o băcănie pe strada Pata din Cluj. Anii crizei economice au avut un efect devastator asupra micii sale afaceri. De la începutul anilor 1930 făcea sporadic diferite munci care aduceau un venit neîndestulător familiei.

Tata muncise încă de la vârsta de 9 ani. În vacanţe împacheta ceai şi după fiecare zi de muncă primea 18 lei,  bani suficienţi pentru a cumpăra o pâine, în drum spre casă.

În 1939, la vârsta de 17 ani, putea conta pe un loc de muncă sigur la uzinele Dermata, cu un venit destul de bun şi – mai ales – cu o raţie consistentă de lemne pentru iarnă. Unchiul meu îşi aminteşte că în toamna acelui an au primit câteva căruţe de lemne de la uzină şi nu au mai răbdat de frig ca în iernile anterioare.

Mă întreb în ce cotlon al sufletului tatii se retrăsese năzuinţa de a deveni inginer? Dar, după cum se vede din fotografie, se bucura din plin de prezent, de tinereţe, de perspectiva de a deveni, într-un an-doi, un meseriaş destoinic, cu un venit îndestulător.

Am privit cu atenţie poza de tablou şi am citit mai întâi numele cadrelor didactice. Am observat cu uimire că directorul Şcoalei Industriale era un distins intelectual: Iustin Ilieşiu (1900, com. Maieru – 1976, Bucureşti). Absolvent al facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj, nu era doar profesor şi director de şcoală, ci şi gazetar la mai multe publicaţii româneşti interbelice din Cluj şi Oradea şi poet cu mai multe volume la activ. Teofil Bugnariu (1905, com. Mica – 1992, Cluj) a fost poet, traducător, istoric literar şi etnograf, iar Dr. Ervin Popper avea să devină profesor universitar şi întemeietor al Facultăţii de Farmacie din Cluj.

Cât despre cei 30 de elevi ai clasei de la Secţia Metalurgişti, e interesant de remarcat că (cel puţin după nume) aparţineau tuturor naţionalităţilor trăitoare în Transilvania acelor timpuri: români, maghiari, germani, evrei, chiar şi un ucrainean. Tabloul nu are motto, ca cele de mai târziu, însă are înscris tradiţionala formulă de rămas bun: La revedere în 1949!

Absolvenţii promoţiei 1938-1939 aveau motive să fie optimişti. Era o perioadă de prosperitate, economia României Mari duduia, iar ei debordau de tinereţe. Cine să observe semnele îngrijorătoare? Cine să fi bănuit că următorul deceniu avea să fie aducător de distrugere şi de moarte?

În toamna aceluiaşi an, 1939, a izbucnit cel de al Doilea Război Mondial, peste un an, în august 1940, avea să fie încheiat al Doilea Arbitraj de la Viena (prilej cu care o parte din profesori şi elevi aveau să plece în refugiu) şi curând războiul avea să afecteze şi vieţile tinerilor incorporabili din Transilvania. Contingentul tatii a fost mobilizat în 1942.

Tata a fost înrolat în detaşamentul de muncă pentru evrei al armatei ungare. În mai 1944 a fost deportat la Auschwitz. Părinţii şi aproape toate rudele sale au pierit, însă el şi fratele lui mai mic, Laci, au avut norocul să supravieţuiască.  Probabil că şi colegii lui de promoţie, evrei, au ajuns în detaşamentele de muncă sau în lagărele naziste. Oare câţi or fi supravieţuit? Oare câţi dintre colegii creştini au căzut pe front sau au devenit invalizi de război? Cine ştie care a fost soarta lor în vremurile tulburi de după război? Bănuiesc că întâlnirea din 1949 nu a mai avut loc.

În ciuda tuturor opreliștilor, tata avea să-şi îndeplinească visul. Curând după angajarea la Uzinele Dermata s-a înscris la cursurile fără frecvenţă ale Liceului Evreiesc Coeducaţional din Cluj (legile rasiale nu le permiteau elevilor evrei să înveţe la şcolile publice). După revenirea din deportare s-a reangajat la Uzinele Dermata, tot ca lăcătuş mecanic. În 1948 a fost scos din producţie şi trimis la studii la Universitatea Tehnică din Leningrad. În 1949 absolvea anul I cu rezultate excelente. În 1954 obţinea diploma de inginer.

Referinţe

https://hu.wikipedia.org/wiki/Farkas_M%C3%B3zes http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Iliesiu-Iustin.-1868-1976.-Inv.-1447.pdfhttps://anies.ro/blog/repere-istorice-2/141-2/embed/#?secret=ZIYUfkPfJr

http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro/detalii_membrii_399_BUGNARIU-Teofil.html

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

11 Comments

  • Michael Lavie commented on September 8, 2021 Reply

    ” În 1948 a fost scos din producţie şi trimis la studii la Universitatea Tehnică din Leningrad. În 1949 absolvea anul I cu rezultate excelente. În 1954 obţinea diploma de inginer.”

    Totusi trebuie sa remarcam: Asta a fost deja opera comunistilor….

    • Hava Oren commented on September 9, 2021 Reply

      Fără îndoială a fost opera comuniștilor! Și nici nu a fost singurul caz.
      Ce nu am înțeles este pe ce criterii erau aleși „norocoșii” – pentru că tot atât de adevărat este că în perioada comunistă au fost și mulți oameni capabili care nu au fost primiți la studii superioare, pe motive de „origine socială”.

      • Veronica Rozenberg commented on September 9, 2021 Reply

        Nu este vorba de “opera comunistilor”.
        Este vorba, cred, o situatie care a existat adeseori in acea perioada si cei care primeau aceste privilegii erau oamenii de incredere ai partidului.
        Ce inseamna aceasta probabil ca exista definitii variate, dar “a merge in pas cu sistemul” este o paradigma pe care as lasa-o altcuiva pentru ca s-o dezvolte.

        Au existat unii, care au fost membrii de partid cu activitate recunoscuta si bogata si au fost alti care au reprezentat o valoare profesionala pe care nu era usor sa o eviti, trecand peste ea, erau probabil si cateogoria bagaretilor, a celor care stiau sa-si croiasca un drum printre serpentinele ideologice-politice ale timpului, uneori fiind sincer devotati, crezand in schimbarile propuse teoretic, mai putin indeplinite practic.

        Daca cineva avea origine sociala nepotrivita, ori nu era inscris in partid, ori nu era simpatizant, ori existau alte motive la dosar.

  • Yosi Avni commented on September 4, 2021 Reply

    Va mulțumesc pentru acest articol interesant. Eu sunt Israelean care s-a născut in Transilvania și povestea despre tatăl dumneavoastră mi-a adus aminte de fotografia mea pe Panoul de Onoare in liceul din Bistrita. Iarăși va mulțumesc!

  • Christian Berger commented on September 4, 2021 Reply

    Am fost adânc impresionat citind aceste (foarte bine scrise) rânduri! Multumesc celei care le-a scris pentru ca mi-a dat ocazia. Profund respect pentru tatal ei, pentru forta de spirit si vointa-i! Un om deosebit!

  • Eva Grosz commented on September 3, 2021 Reply

    Ce poveste ascund aceste fotografii ! Și cât de tulburător poate fi pentru cei rămași în viață !
    Să le fie amintirea binecuvântată !
    Iar pentru cei în viață Un An cu sănătate ! Shana Tova , Hatima Tova !

  • Anca Simona Laslo commented on September 3, 2021 Reply

    Cat de multe s-au petrecut in cei zece ani, de la absolvire pana in 1949, un deceniu infernal care a adus oamenilor orori inimaginabile! Eu retin totusi, cu bucurie sincera, ca anul 1949 l-a gasit pe tatal tau implinindu-si marele vis de a invata, de a-si desavarsi studiile. Cat de multa afectiune razbate din evocarea ta plina de caldura!

  • Muresan Judit commented on September 2, 2021 Reply

    Mie imi e foarte cunoscut Imike de pe poza asta. E adevarat ca dupa 1939 foarte curand , am avut placerea sa-l cunosc. Nu-mi amintesc exact, probabil l-am cunoscut prin fratiorul lui, Laci, care era coleg cu mine la liceul evreesc si care era elev la zi.
    Poza ma induioseaza cumplit.Ma repune in in copilarie si ma umple de amintiri . Unele sunt placute (cele cu fratii Szekely), altele groaznice.
    Iti multumesc mult Andrea , pentru poza, ca si pentru datele biografice pe care le cunosteam doar in mica masura.

    • Veronica Rozenberg commented on September 3, 2021 Reply

      D-na Judit Muresan, va doresc optimism, sanatate si continuarea celor scrise “pe vremuri” despre istoria dvs

      Shanah Tova !

  • tiberiu ezri commented on September 2, 2021 Reply

    Andrea, ai avut un tata frumos, energetic si talentat! Sunt sigur ca esti mandra de el, asa cum reiese si din alte articole pe care le-ai publicat despre el.

  • Veronica Rozenberg commented on September 2, 2021 Reply

    De fiecare data cand citesc cate un articol scris de baabelienii transilvaneni ma suprinde bogatia cunostintelor pe care le detin despre membrii ce alcatuiesc arborele lor genealogic, ma gandesc daca motivul era doar legat de o lipsa de interes copilaresc pe care poate am manifestat-o in anii copilariei, sau poate faptul ca tatal meu a lipsit de acasa in timpul in care am avut de la 9 la 16 ani, sau poate ca i-a fost sortit sa ramana prea putin pe acest pamant, parasindu-l doar la 3 ani dupa emigrarea in Israel. Ultimi trei ani nu am fost impreuna (ei acolo, eu aici in Eretz), dar pastrez scrisorile parintilor, acoperind acea perioada de trei ani, la sfarsitul careia, am reusit sa “sparg” ceea ce nimeni nu ar fi crezut, si sa gasesc calea pentru a-i aduce in Israel.

    Andrea, foarte frumoasa evocarea al carei trigger a fost poza de acum 82 de ani !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *