UN SECOL fără un sfert

Vom comemora anul viitor 75 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord

Mama ar fi împlinit 114 ani la 7 august. Mai sunt câțiva ani până va împlini 120 de ani, în sufletul și în memoria mea – desigur dacă eu voi apuca să trăiesc această împlinire. Vi se pare stranie și ireverențioasă această asociere? Eu știu că ea va muri de tot și de adevărat  doar odată cu mine. Căci de când m-a născut ea a trăit doar pentru mine și prin mine. Și am uneori senzația că mai trăiește și împărtășește bucuriile și disperările mele. Până în ultima clipă a vieții ei binecuvântate a fost cu mine. A murit în brațele mele, chinuită, căci la vârsta de 83 de ani a dat peste ea un cancer nemilos și necruțător. A îndurat cu seninătatea ei născută în liniștea satului unde a copilărit, barbaria unui tratament atunci încă și mai neputincios. Acum se odihnește în liniștita Casă a Vieții (Beth HaHaim) a evreilor din Brașov, așteptându-și fiul. Să nu fie în acest cimitir singura din familia ei cândva numeroasă, ale cărei morminte sunt risipite în lume sau… nu sunt deloc.

 

O familie… ca lumea

Istoria familiei Reisman este povestea obișnuită a unei familii evreiești obișnuite din acest colț al Europei Răsăritene, martora și adeseori victima luptelor politice și militare care duceau frecvent la schimbarea stăpânirilor și orânduirilor. Cronica familiară se bazează pe însemnările unchiul meu din București, Nicolae (Miklós) Reisman, care își petrece somnul de veci prin ”desișurile” din Cimitirul Giurgiului.

Vedere din Tiszabezded

Primul Reisman, Ignațiu, s-a născut probabil în 1799 și a fost comerciant în comuna Tiszabezded din fostul județ Satu Mare, aflat astăzi la 5 km de granița ungaro-ucrainiano-poloneză. Când s-a născut stră-străbunicul Ignațiu, Tiszabezded era o comună a Imperiului Austriac cu o populație de vreo 1000 de suflete. Norocul său că s-a născut atunci și acolo, căci astfel a reușit să întemeieze o familie evreiască, deși cu nume german. Acesta mulțumită legislației liberale introdusă de ”iluminatul” împărat Iosif al II-lea, care în 1783 a semnat edictul de emancipare a evreilor în Imperiul Austriac, obligându-i în schimb să-și ia nume germane. Unul din fiii lui, născut în 1823 în aceeași comună, a moștenit numele german de Reisman, dar a primit prenumele Izrael, inconfundabil evreiesc.

Împăratul ”cu pălărie”. cum era alintat Iosif al II-lea, a dat și alte legi care ameliorau soarta evreilor din imperiu, deci și în Ardealul devenit Mare Principat separat de Ungaria, ambele fiind componente ale Imperiului Habsburgic. Câtă vreme a fost independent, Ardealul a fost o țară tolerantă, multietnică, multiconfesională, prietenoasă și față de evrei. Ei nu erau foarte mulți și veneau din diferite colțuri ale lumii, de unde fuseseră izgoniți. Din Imperiul Otoman au venit evrei sefarzi. Cei mai mulți s-au așezat în Alba Iulia, care era capitala principatului și sediul rabinului șef al micii comunități. După victoria Habsburgilor la porțile Vienei, s-a pus capăt înaintării turcilor în spre inima Europei, dar s-a terminat și independența Transilvaniei. Stăpânirea austriacă, instalată în 1711, nu a fost favorabilă evreilor din principat. Le erau interzise foarte multe. Nu aveau voie să practice decât anumite ocupații, să locuiască doar în orașe anumite și în locuri anumite, nu puteau deține proprietăți imobiliare și încă multe altele. În plus erau obligați să plătească tot felul de biruri, inclusiv o taxă de ”toleranță”. Împărăteasa Maria Terezia nu era prea îngăduitoare cu supușii ei evrei. Situația s-a schimbat radical odată cu venirea la tron a fiului ei, Iosif al II-lea. La moartea împăratului Iosif, în anul 1790, Revoluția Franceză era în toi și a dat semnalul pentru împlinirea frumoasei devize ”Libertate, Egalitate, Fraternitate”, cu care a debutat furtunos secolul XIX.

Izrael Reisman (bunicul mamei și străbunicul meu) s-a căsătorit cu Maria Rochlitz din comuna Mandok, (care azi se află în Ungaria). Au avut cinci copii – cam puțini pentru acea perioadă – explicabil prin faptul că străbunicul Izrael s-a însurat abia la 38 de ani, vârstă înaintată pentru începutul întemeierii unei familii evreiești în epocă.

 

O dăscăliță ”diplomată”

Primul lor copil a fost o fetiță care a primit frumosul nume de Roza. Probabil i se spunea Rozsi sau Rozsika. Când a crescut, fetița împreună cu fratele ei mai mic Adolf, bunicul meu, a fost trimisă să studieze la Bratislava (Pojon, Pressburg) astăzi capitala Slovaciei. Pe atunci era sediul Dietei Ungariei și cel mai important centru cultural din răsăritul imperiului. Cele mai bune școli și universități de limba maghiară se aflau la Pojon, cea mai cunoscută și mai apreciată fiind Universitatea Elisabetană. Dar poate aceste argumente nu ar fi fost suficiente pentru ca familia evreiască dintr-o comună pierdută de pe malul Tisei să-și trimită copiii într-un oraș mare și îndepărtat, dacă orașul nu ar fi fost vestit pentru viața evreiască autentică a comunității de acolo. Un rabin din Frankfurt, celebrul Chatam Sofer, a înființat acolo cea mai importantă școală rabinică (ieșiva), absolvenții căreia au devenit rabini la numeroase comunități evreiești ortodoxe din această parte a lumii. Acest prețios izvor de învățătură a menținut spiritul tradiționalist al multor comunități din Ungaria și Ardeal. Într-o perioadă în care majoritatea evreilor și comunităților au îmbrățișat curentul reformator neolog, ortodoxia s-a păstrat la evreii din nord-vestul Transilvaniei.

Cei doi copii Reisman au învățat la școli evreiești laice și cu toate că au urmat drumuri diferite în viață, au păstrat respectul tradițiilor evreiești dar și spiritul elevat al școlii din Pojon. Roza a terminat școala pedagogică, fiind prima învățătoare evreică cu diplomă. Pentru aceasta a fost medaliată personal de împăratul Franz-Josef. Ea nu s-a măritat; întreaga viață și-a dedicat-o profesiunii, educației copiilor și scrisului, toată dragostea și-a revărsat-o asupra elevilor ei. S-a stabilit în Oradea, orașul cu cea mai importantă, mai prosperă și mai distinsă populație evreiască din Ardeal. Spre sfârșitul secolului XIX, epoca de aur a evreilor orădeni (o treime din populația orașului), o pleiadă de oameni de cultură unguri, români și evrei au conferit orașului un pronunțat spirit occidental, calificându-l pentru titlul de ”micul Paris”, uzurpat și de alte orașe cu mai puțină îndreptățire. În orașul acesta fremătând, tanti Roza ducea o viață retrasă și solitară, dedicată preocupărilor ei profesionale și preferințelor ei culturale. În casa ei simplă dar încăpătoare și elegantă, mama era un oaspete rar dar foarte drag. Erau firi înrudite, nu doar prin legături de sânge, amândouă iubitoare de frumos, suflete generoase care se înțelegeau privindu-se. Pentru mama, Roza neni era un model. O admira și o iubea nespus. În casa ei l-a cunoscut pe tata în anul 1933. Ea avea 29 de ani, Roza neni 70

Mama cu Roza néni

În acel an a fost numit cancelar al Germaniei Adolf Hitler. Cu 11 ani mai târziu, Roza neni avea să moară la Auschwitz la vârsta de 81 de ani.

 

Un evreu numit Adolf

Al doilea copil al lui Izrael Reisman și al Mariei Rochlitz a fost un băiat care s-a născut în 1866. A primit numele evreiesc Abraham ben Israel și numele ”civil” de Adolf. Era un nume la modă în familiile evreiești din imperiu. Abia cu 70 de ani mai târziu avea să devină un nume blestemat pentru evrei. Reisman Adolf, bunicul meu, s-a născut la Tiszaújhely, o comună cu populație majoritar maghiară, astăzi se află în Ucraina Subcarpatică, lângă granița cu Ungaria și România. Comuna în care s-a născut bunicul există de vreo 800 de ani. Atunci se numea Huihei, acum se numește în limba ucraineană Nove Selo. Atunci comuna Tiszujhely avea vreo 800 de locuitori, majoritatea maghiari, câțiva ruteni și 21 de evrei. După ce s-a întors de la studii din Pressburg (învățase la ieșiva), s-a însurat în 1871 cu o fată din Craidorolț, Aurora (Aranka) fiica lui Martin Ieremiaș. Ca orice căsnicie nouă a pornit cu mari așteptări, visuri și planuri îndrăznețe și s-a continuat cu mari dificultăți și treziri la realitate. Primul obiectiv al oricărei căsnicii era pregătirea unui cămin și asigurarea veniturilor necesare pentru a-l întreține. În familiile evreiești de atunci copiii reprezentau binecuvântarea și rostul căsniciei: cu cât mai mulți, cu atât mai bine, cu atât mai demn ești de harul divin și de recunoștința alor tăi.

Bunicul Adolf

Faimosul dicton a lui Ben-Gurion ”Un evreu care nu crede în minuni nu e realist” era aplicat cu sute de ani în urmă. Adolf a luat în arendă un teren agricol într-un sat cu un nume neobișnuit ”Nevetlenfalu”, adică ”Satul fără nume”. Acesta se afla lângă Halmeu, nu prea departe de satul natal al bunicului și avea, pe lângă câteva sute de maghiari și ruteni, 39 de locuitori evrei. Erau doar 3 sau 4 familii, dar este absolut remarcabil cât de bine și de strict au fost respectate și păstrate tradițiile culturale și mai ales cele religioase, într-o limbă pe care foarte puțini o mai vorbeau, dar toți bărbații fără excepție știau să o citească. Deci bunicul s-a pus pe treabă. Până în 1897, adică în șase ani, a devenit tată a patru copii (doi au murit la naștere) și a reușit să economisească destui bani pentru ca împreună cu zestrea soției și un credit de la o bancă din Viena, să cumpere terenul pentru o fermă de 250 de hectare în hotarul comunei Amați și a comunei Păulești.

Casa familială de la Amaţi

Toată viața, 72 de ani, a muncit cu familia ca să ramburseze creditul și să-și dezvolte gospodăria. Aceasta a devenit una model, echipată cu cele mai moderne tehnologii ale vremii, tractor, mașini agricole pentru arat și însămânțat, mașină de treierat, o mică fabrică pentru pasteurizarea laptelui, îmbutelierea și prelucrarea produselor lactate. Laptele provenea din propriile crescătorii de oi și vaci. Și-a construit o casă încăpătoare în comuna Amați (la 3 km de Satu Mare), un cămin confortabil și primitor pentru familia lui și copiii pe care-i mai așteptau.

 

Frați și surori

Au venit pe rând Erzsike (Elisabeta), Sandor (Alexandru), Jozsef (Iosif) și Margit (Margareta), mama mea. Cei doi copii mai mari, Helen (Elena) și Miklós (Nicolae) care nu s-au născut la Amați, aveau grijă de cei mici. Anii treceau cu muncă și griji, dar în liniște și armonie. După ce au făcut clasele primare la școala din sat, băieții au învățat la Liceul Reformat din Satu Mare.

Bunicul, bunica, mama şi Erzsi, la Amaţi

Ebraica și iudaismul le-au învățat de la tatăl lor, bunicul meu, care absolvise celebra Ieșiva din Pojon. În casa Reisman din Amați, rugăciunile zilnice se țineau cu regularitate și viața decurgea în respectul legilor. De sărbători, familia pleca cu mic cu mare, stăteau la hotel la Satu Mare și mergeau la sinagoga de pe strada care astăzi poartă numele lui Decebal. Cu toate că studiase la ieșiva, bunicul era un om cu vederi largi, care  se simțea stânjenit alături de hasizii sătmăreni. În 1905, după ce s-a construit splendida sinagogă Status Quo, a devenit membru al acelei comunități. (Nu a apucat să vadă cum a fost dărâmată frumoasa sinagogă de regimul comunist – cu acordul FCER – pentru a face loc sediului Miliției județului Satu Mare.)

Mama a făcut și ea școala primară în sat, unde a legat o prietenie de o viață cu fata preotului român, părintele Chirvai. Apoi bunicii au dat-o la școala de fete a călugărițelor catolice din Satu Mare, o școală renumită pe vremea aceea. Deci educația umanistă a copiilor Reisman a fost influențată de o largă interferență de religii, culte și tradiții.

Pe lângă cei șase copii ai săi, bunicul mai era și tutorele celor șase copii rămași orfani ai surorii lui, Hana, măritată Davidovici (maghiarizat ca Dobó). Doi dintre copiii Dobó au devenit personalități cunoscute ale Clujului. Dr Dobó Ferencz, scriitor, proprietarul și directorul celebrei librării și edituri Lepage Cluj din perioada interbelică, precum și Dobó Julia (măritată Szegő), cântăreață, scriitoare, folcloristă. Amândoi au supraviețuit Holocaustul, nu au fost deportați, Ferencz a fost printre puținii evrei exceptați pentru servicii aduse statului maghiar, iar Iulia s-a ascuns la prieteni devotați care și-au riscat viața pentru ea. A stat ascusă doar trei luni, până în 11 octombrie, când Clujul a fost eliberat de armata română. Au fost trei luni între viață și moarte. Iulia a trăit 94 de ani.

În afară de Roza și Hana, bunicul Adolf a mai avut o soră, Juliska (Iuliana) căsătorită cu Paul Pollak și un frate Dezsö (Dezideriu), care s-a convertit la catolicism și a devenit director al Institutului Financiar Central de la Budapesta. Mai multe informații despre el nu am. Juliska a fost deportată și a murit la Auschwitz. Dezsö a murit (creștin!) probabil de moarte bună, la Budapesta.

 

Primul război pentru toți

La Amați viața curgea dacă nu liniștită, măcar previzibilă. În 1914, cea mai mare din cele trei surori, Helen, avea 22 de ani, vârsta potrivită pentru măritiș. Evenimentul a fost pregătit cu grijă de părinți. Fericitul mire era un tânăr evreu din Carei (Nagykároly), foarte arătos și foarte bogat, cu un nume maghiar foarte sonor Majtényi Miklós (Nicolae din Moftin). Era proprietarul unei moșii de 450 de hectare în hotarul comunei Acâș, la 30 de kilometri de Carei și cam la aceeași distanță de Satu Mare. Au avut doi băieți, Béla și Laci, amândoi de ”nota zece”: băieți crescuți la țară, învățați cu toate muncile și cu toate responsabilitățile, doi tineri zdraveni. Toți patru au fost deportați la Auschwitz. Helen, Miklós și Laci au murit acolo.

Béla, care era un munte de om, a fost selectat la muncă. Când lagărul era deja amenințat de apropierea trupelor sovietice, el a reușit să evadeze împreună cu câțiva deportați sârbi. A luptat până la sfârșitul războiului alături de partizanii sârbi, în armata lui Tito. Apoi s-a întors la Carei și la Acâș, unde nu a mai găsit pe nimeni din familie. Când au venit comuniștii la putere, l-au hărțuit ca ”moșier, exploatator și dușman al poporulu”. A reușit să scape folosind eternul argument de prin părțile noastre: șperțul. A ajuns în Israel și a murit în război, dar măcar și-a dat viața cu demnitate pentru un țel, nu i-a fost luată la Auschwitz.

Béla care a evadat de la Auschwitz şi a murit în luptele din Israel.

În anul în care s-a măritat Helen a izbucnit Primul Război Mondial. Războiul era departe de Amați, poate nici nu ar fi tulburat liniștea satului și nici mersul vieții, dacă Miklós, băiatul cel mare, nu ar fi fost luat la armată. El a trăit o epopee, luptând pe frontul rusesc împotriva unui inamic nevăzut pe care l-a cunoscut mai îndeaproape în cei patru ani cât a fost prizonier de război în Rusia, cu întinderile ei de necuprins și frigul de nesuportat. A prins revoluția bolșevică la izvoarele ei. A plecat din Ungaria, un tânăr plin de vise; s-a întors acasă, un bărbat trecut prin cele mai cumplite încercări ale vieții, în… România! Ardealul devenise un ținut al României. Miklós vorbea fluent germana și rusa, pe care le învățase în timpul prizonieratului, românește vorbea de mic copil, învățase în Amați, un sat locuit atât de români cât și de unguri. Cu acest bagaj de cunoștințe și cu teribila experiență dobândită în război, s-a hotărât să-și încerce norocul în capitala noii țări al cărui cetățean devenise fără voia lui. În virtutea tratatului de la Trianon, evreii din Ardeal, care din 1867 erau cetățeni cu drepturi egale ai Imperiului Austro-Ungar, deveniseră cetățeni ai României, în timp ce evreii din Vechiului Regat dobândiseră cetățenia română abia după votarea Constituției din 1923. Miklós a devenit bucureștean pentru a-și face o carieră, fără să se fi gândit vreodată că asta îl va salva de ororile de la Auschwitz.

Unchiul Miklós

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial Europa (și nu numai) era extenuată, decimată, confuză. Nimeni nu înțelegea de ce a pornit războiul și cine era vinovat de soarta milioanelor de victime, morți sau invalizi. Tribunalul de la Nüremberg a fost tribunalul învingătorilor, nu al victimelor. După patru ani de procese, dezbateri și sentințe documentate solid, au fost judecate și condamnate câteva zeci de persoane găsite vinovate de crime de război și crime împotriva umanității. S-a dezbătut cu argumente și competență, care dintre condamnați să fie executați prin împușcare și care prin spânzurare. Execuția prin gazare nu a fost luată în discuție, era prea barbară, moartea producându-se doar după douăzeci de minute și în chinuri groaznice. Tribunalul de la Nüremberg nu a rostit nicio sentință de condamnare a crimei de bestialitate, comisă la Auschwitz împotriva poporului evreu. Împotriva mamei, fraților, surorilor, rudelor mamei mele și a tuturor fraților mei evrei cunoscuți sau necunoscuți din Ardealul de Nord, care au fost deportați, cei mai mulți fiind uciși la Auschwitz.

 

Începutul plecărilor

Părinții mei s-au căsătorit la Satu Mare, masa și dansul a avut loc în casa familială de la Amați – pe atunci nu erau la moda petrecerile organizate la restaurante cu sute de invitați, mai cu seamă nu în familiile evreiești cu mai multe fete și cu datorii la bancă. Nunta nu era o sursă de venituri ci una de cheltuieli, cea mai substanțială dintre ele fiind zestrea!

Mama şi tata

După nuntă tânăra pereche a plecat la Lupeni, unde mama urma să-și ocupe locul în noua ei familie Roth. Nu a fost o adaptare simplă, din mediul pastoral al Amațiului natal, unde fiecare vrăbiuță îi ciugulea din palmă, în atmosfera înnegrită de fum a orășelului minier, unde era o străină. Pentru.o fire solitară, societatea unei soacre și unei cumnate, oricât de iubitoare ar fi ele, nu e cea mai atractivă invitație spre socializare… Partea masculină a familiei, absorbită de problemele de zi cu zi, nu oferea oaza de tandrețe căreia fata de la țară îi ducea lipsa. Întreaga ei trăire eram eu, copilul care creștea sub inima ei. M-am născut și am petrecut primii ani de viață în locuința noastră din Lupeni. Mama i-a dat un un aer sătmărean, așa că la prima (și ultima) vizită pe care am făcut-o bunicilor la Amați m-am simțit și m-am purtat ca acasă, cel puțin așa povestea mama. Mi-am văzut toți unchii, mătușile, verii, verișoarele și familiile lor. Nu-mi aduc aminte de toți, aveam doar trei ani. Pe cei mai apropiați mamei i-am cunoscut din pozele (puține și nu prea bune), pe care mama le păstra într-o cutie din tablă de alamă cu gravuri chinezești, în care se află și acum.

Cu mama la Lupeni

Bunicul a murit la 72 de ani. Atunci mi se părea foarte bătrân, acum mi se pare că a murit foarte tânăr. Nu-mi aduc aminte de ce a murit, dar a murit de moarte ”bună”, fără suferințe, înconjurat de dragostea copiilor săi și a rudelor, de respectul oamenilor din Amați și din satele din jur. A fost înhumat la Cimitirul Ortodox din Satu Mare, alături de mari rabini care au slujit comunitatea evreilor sătmăreni. A murit în anul 1938. A fost ultimul Reisman care are un mormânt și o impresionantă piatră funerară (mațeva) din granit roșiatic.

Numele soției lui, Aurora, a fiilor și fiicelor lui care nu au morminte, au fost gravate în anul 1946 pe piatra funerară așezată la căpătâiul lui. Ei au fost uciși în 1944 la Auschwitz.

Mama s-a întors la Lupeni impresionată de împrejurările triste ale decesului, mișcată de atitudinea prietenoasă și compasiunea unor oameni din diferite straturi sociale, de etnii și religii diferite. S-a întors cu impresia că în Satu Mare atmosfera este mai tolerantă și mai pozitivă față de evrei ca în Lupeni, un loc infectat de antisemitism și agitație legionară împotriva evreilor și (ceva mai puțin) a ungurilor. Vestea cedării Ardealului de Nord-Vest a tulburat-o profund. Pentru ea singurul lucru important era granița care o rupea de familia ei. Era disperată și debusolată. Între timp în România evenimentele se precipitau: rebeliunea legionară cu cele mai dure și sângeroase amenințări, legile antisemite impuse de regimul Antonescu, evacuarea zonelor rurale (Lupeni intra în această categorie), arestarea tatălui meu, toate au înfricoșat-o pe mama care rămăsese singură doar cu mine, un copil de 5 ani, fără venituri, fără să vorbească limba română, neajutorată, fără vești de la familia din Ungaria. Era disperată dar a avut forța și abilitatea neașteptată să se descurce. Scrisorile rare dela Amați și Satu Mare erau liniștitoare. În tot cazul se părea că cel puțin pentru evrei situația în Ungaria era mai încurajatoare. Și deodată a venit trăsnetul! Vești contradictorii, apoi confirmări de necrezut: deportarea evreilor din Ardealul de Nord la Auschwitz, un nume despre care nimeni nu auzise și care a devenit peste noapte simbolul groazei, echivalentul morții. Nu se știa nimic concret, circulau doar zvonuri incredibile. Mai târziu în România situația s-a schimbat, evreii au redobândit statutul de cetățeni egali și s-au bucurat de privilegiul de a suporta la fel cu ceilalți restricțiile de toate felurile oferite de noul regim, care încetul cu încetul avea să se recunoască comunist. Tot încetul cu încetul mama și noi toți aveam să ne pierdem speranța că din familia ei se va mai întoarce cineva în afară de vărul meu Béla, a cărui soartă a fost zguduitoare.

 

Un loc numit Auschwitz

Cu timpul aveam să aflăm amănunte despre felul în care s-a comis oribila CRIMĂ a BESTIALITĂȚII împotriva celor 130 000 de evrei din Ardealul de Nord care au fost deportați și cei mai mulți uciși la Auschwitz. O crimă fără seamăn, pregătită minuțios în mințile bolnave ale unor descreierați.

Verişoara mea Marika, pierită la Auschwitz

De la scoaterea din casele lor în câteva ore, jefuirea de tot avutul lor adunat în cursul vieții și închiderea lor în țarcuri pentru vite botezate ironic ”ghetouri”, la încărcarea în vagoane tot pentru vite, fără aer, fără apă în toiul verii, selecția, despărțirea familiilor, numerotarea, mizeria și bolile, apelul și bătăile, foamea și murdăria, munca istovitoare și inutilă, gazarea, moartea, jefuirea morților, crematoriile, toată această înlănțuire de orori cu scopul degradării ființei umane și a masacrării făpturilor omenești, batjocorirea creației divine într-o orgie a Răului, toate aceste au fost fragmente premeditate ale ”marelui plan de curățire a lumii de evrei”.

Unchiul meu József, evadat din detaşamentul de muncă şi apoi deportat la Auschwitz cu familia

Mama a mai trăit 40 de ani cu imensa ei durere în suflet, amintindu-și în fiecare zi de suferințele și umilințele pe care le-au avut de îndurat ai ei. Ar fi vrut în toți acești ani, măcar să aprindă o lumânare și să pună o piatră de aducere aminte pe locul unde a fost ucisă speranța celor care erau parte a vieții ei. În cei 40 de ani cât a trăit sub regimul comunist nu a putut primi pașaport (nici măcar n-a îndrăznit să ceară!) căci a fost discriminată ca ”moșieră” în locul familiei care i-a fost ucisă la Auschwitz.

 

Vreau să împlinesc eu dorința ei testamentară.

Generația mea este ultima care mai are ”relații personale” cu Auschwitz, cu lagărele de exterminare, cu Șoah. Noi suntem ultimii care i-am văzut în viață pe unii din miile de victime, de martiri ai Holocaustului. După ce generația noastră va pleca spre tărâmuri mai liniștite, vor rămâne doar monumentele să depună mărturie despre cea mai cumplită și incredibilă tragedie a omenirii. Desigur Auschwitz va rămâne un loc de pelerinaj pentru generațiile care vor veni, sau poate doar o curiozitate – cum sunt atâtea în lume, cea mai înaltă clădire,  cea mai mare cascadă… – acolo se va arăta vizitatorilor curioși cel mai mai mare lagăr în care au fost exterminați cei mai mulți evrei și unde a fost decimat ”tribul evreilor ardeleni”.

Tiberiu Roth, 7 august 2018

4 Comments

  • Fredi Deac commented on August 13, 2018 Reply

    Ferice de cei care mai au puterea si dorinta de a relata le “rece” amintirile familiilor din care fac parte ,bucuria de a putea impartasii noua, acelora care suntem inca o particica a supravietuitorilor infernului numit Holocaust,a adevarurilor dureroase,traite de cei dragi, care din pacte azi tot mai multi le contesta.

  • Rosu Axinia commented on August 12, 2018 Reply

    Ca intotdeauna a-ti reusit sa ma faceti sa plang citind aceste amintiri ale dumneavoastra ! Nu stiu ce e in sufletul celor care au pierdut persoane dragi la Auschwitz insa stiu sigur ca a fost o mare suferinta ! Mare pacat ! Au murit oameni care aveau o singura ,,vina ,, ca sunt evrei !

  • George Litarczek commented on August 10, 2018 Reply

    Este o redare zguduitor de realista a situatiei unui grup de OAMENI in perioada trista a hitleerismului.Nu minti bolnave ci numai unele daibolice au putut sa imagineze si sa planifice holocaustul. Dar Homo Sapiens e la lucru acum distruge intreaga planeta! Fiii si nepotii nostri vor trai un hollocaust globalizat fara discriminari.

  • Andrea Ghiţă commented on August 9, 2018 Reply

    Destine impresionante, o saga de familie evreiască transilvăneană care se cere prezentată într-o carte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *