Giurgiu – 21 august 1968

În 21 august 1968, la ora 4 dimineaţa, toate posturile de radio şi tv din Europa şi nu numai anunțau ceea ce se credea că nu se va mai întâmpla vreodată: trupele Tratatului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia. La aceasta acțiune  războinică, ”zburdalnicul“ Ceaușescu nu a participat. Era clar ca Bucureștiul, care simpatiza cu Cehoslovacia şi cu Dubček trebuia pedepsit.
În acea vreme eram medic la Brigada de Grăniceri Giurgiu, care avea în pază cea mai mare parte a frontierei fluviale a României, de la gura Jiului, până la Călărași. Pe toată frontiera erau răspândite pichete de grăniceri, așa cum sunt înșirate mărgelele pe aţă. Precizez că arma „grăniceri” – azi Poliţia de frontieră – era singura din componenţa Armatei Române care făcea paza frontierei cu armament de război. Folosirea acestui armament se făcea numai la ordin, în caz flagrant de violare a frontierei.
La reședința de la Giurgiu se afla comandamentul brigăzii şi locul de instrucţie militarii; după 3 luni de școlire plecau în frontieră, cu misiunea de a o păzi. Ce măsuri au fost luate?

Podul Prieteniei Giurgiu-Ruse

De o parte şi de cealaltă a podului prieteniei Giurgiu-Ruse s-au săpat tranșee pe o lungime de vreo 300 de metri. E un fel de a spune “tranșee”; malul stâng al Dunării în acea zonă este nisipos, inundabil, şi prin urmare pe alocuri mlăștinos; a săpa tranșee într-un astfel de teren era o iluzie.
Întreg efectivul brigăzii – la acea vreme câteva sute, cu ofițeri cu tot – au luat   pozitie de luptă…Cu câteva excepţii: politrucii brigăzii; motivele erau dintre cele mai “serioase” ca de pildă: am  o măsea umflată, soţia mea  e în criză de astm,copila noastra se pregătește pt. admitere în liceu şi trebuie s-o ajut,  etc.
La intrarea în România, după trecerea podului Giurgiu-Ruse, la punctul de frontieră a luat fiinţă un birou al Direcției de Informații Militare al Armatei, care culegea date de la ofițerii cehi aflați în concediu de odihnă în Bulgaria şi părăseau în grabă teritoriul bulgar. Datele furnizate de ei s-au dovedit ulterior extrem de valoroase pentru Marele Stat Major Român. Amintesc că la Bulgaria făcea parte din ţările care au participat la invadarea Cehoslovaciei.
Cincisprezece mii de cehi, majoritatea familiști, au intrat în Romania în acele zile. Au fost cazați şi hrăniţi pe cheltuiala României pe timpul șederii lor în ţara noastră, în drum către ţara lor de origine.
Datele furnizate de ofițerii cehi erau neliniștitoare; unități sovietice de mărimea a patru regimente erau în pădurile apropiate Dunării, în vecinătatea oraşului Ruse. “Ploaie de elicoptere sovietice la Varna”, așa suna informația unor ofițeri cehi. Mai pe româneşte, pentru prima oară de la 1945 eram în stare de război, chiar dacă era nedeclarat. Ce trebuia să facem noi, grănicerii, așezați sub pod – dar mai ales de o parte şi de cealaltă a podului ? Aveam misiunea “să oprim” intrarea în România cu armamentul din dotare – pistoale, puști automate, puşti mitraliere şi… mult, extrem de mult entuziasm patriotic; asta, până la sosirea unităților de tancuri de la Mihai Bravu, la vreo 30 km. În noaptea de 21-22 august 1968, sediul mai vechi al unei unități de artilerie, poligon de trageri, școala militară, etc. a devenit locul unde s-a constituit un regiment de tancuri. Chiar şi pentru cei care nu cunosc armata, ideea de a opri tancurile sovietice cu armamentul de infanterie pe care noi, grănicerii, îl aveam în dotare, era doar o fantezie în mintea unor “pricepuţi” din CC al PCR şi din statul major al armatei.
Pe scurt: în numai 24 de ore, mica “armată” a brigăzii de grăniceri Giurgiu se pregătea să întâmpine unităţi de blindate, amfibii şi paraşutişti ai Uniunii Sovietice. În momentele dramatice ale vieții apare de obicei câte o idee năstruşnică. Astfel un ofițer a propus să blocăm capul podului de peste Dunăre cu un tractor uriaş, Kirov, luat de la un șantier din apropiere. Ideea părea desprinsă dintr-un film cu Stan şi Bran. Alţii, la fel de inteligenţi, au şi pus-o în practică, numai că ofiţerii din comanda brigăzii l-au retras imediat, socotind gestul un fel de provocare a “amicilor” de peste Dunăre.
Ne-am pus pe aşteptat. Sovieticii de pe malul bulgăresc vedeau ca în palmă ce se întâmpla pe malul românesc, deoarece malul nostru este mult mai jos decât cel al bulgarilor.
Au urmat zile de tensiune cu câteva pusee acute, în care izbucnirea măcelului părea iminentă. Noi eram prima țintă a asediatorilor sovietici; cu tehnica lor de luptă, trecerea podului era o joacă, iar noi, aflați sub pod, eram prima lor țintă.  Dar mai era o primejdie, de care nu aveam habar şi despre care voi relata mai târziu… Ordinele pe care le primeam la intervale diverse erau generate de ordinele statului major al armatei. Montați încărcătoarele! Scoateți încărcătoarele! Depuneți muniția în lădițe! Scoateți muniția din lădiţe! Nu introduceti glonţ pe ţeavă! Nu armaţi! Toate aceste ordine amplificau starea de nervozitate a celor din “tranșeele” de sub pod, pe fondul unei oboseli imposibil de curmat, chiar dormind în picioare.
Între noi se găsea un ofițer care făcuse războiul. Îi spuneam Moşu şi nu se supăra. Ei bine, Moşu povestea că în război asemenea momente apăreau tot timpul. Uneori te duceau la disperare. Cu nervii încordați, abia așteptai să înceapă şi să se termine odată! Momentele acestea erau cele mai periculoase, pentru că în starea de încordare psihică extemă, un militar putea trage fără ordin. Inamicul putea vedea în aceasta un semnal de atac sau o provocare şi atunci începea măcelul, care nu mai putea fi oprit oricâte ordine s-ar da. Istoria războaielor consemnează nu puține situații când asemenea gesturi necontrolate au dezlănţuit bătălii soldate cu o mulţime de victime.
Despre misiunea mea ca medic: instalasem cortul sanitar la jumătatea distanţei dintre capetele liniei de tranșee, astfel încât să pot da asistenţă oricăruia dintre militari. În principiu ar fi trebuit să urmăresc unde apar răniții şi să fug la ei cu sanitarul pe care-l aveam cu mine. Chiar așa? Să fug după răniţi sub tirul inamicului?! Aflasem de la alți medici, care făcuseră războiul, că atâta vreme cât se trage, stai adăpostit în groapa de obuz, în tranșee, după vreun tanc devenit obiect de muzeu. Altfel inamicul ”te rade” şi nu mai are cine să se ducă după al doilea rănit. Şi atunci ce faci? Aștepți să se termine nebunia şi apoi pornești să căuți răniții, să faci o hemostază, să tragi o faşă, etc. Restul sunt povești din filme sau din romane siropoase. Ce frumos sună: “Înfruntând ploaia de gloanțe, doctorul s-a târât ca un erou către soldatul care pierdea sânge…” Bla, bla. Cred că doctorul Gaby Gurman, care a participat în calitate de medic militar la multe confruntări, ştie mai multe decât aş povesti eu aici.
Așa am petrecut trei săptămâni. Două zile au fost momente de paroxism, în care asaltul sovieticilor părea un fapt împlinit. În zorii uneia din cele două zile s-a auzit dinspre malul bulgăresc al Dunării un uruit de motoare. A început așa, ca o părere, apoi zgomotul a tot crescut. La scurt timp pe malul de dincolo își făcu apariția o perdea de ceaţă alb-cenuşie. Pe malul nostru începu un soi de agitație. Ordinele întârziau să sosească Toți aveam un singur gând: oare când ne vor ciurui agresorii de dincolo? Majoritatea dintre noi am zis: GATA!!! Sovieticii pregătesc forțarea Dunării!!!. Nu aveam mijloace de comunicare ca cele de azi. Era doar telefonul comandantului, conectat la o statie de radio militară, care aştepta la rândul ei, ordinele Marelui Stat Major. Nici o vorbă, nici o șoaptă! Era o stare de încordare pe care n-am reuşit s-o uit multă vreme. Nu știu cât a durat, dar minutele ni se păreau ore… În momente ca acestea ţi se perindă prin memorie clipe, imagini din trecutu; te întrebi ce se va întâmpla, ce lăsam în urmă, familia, copiii… Nu-mi amintesc cât timp am rămas în starea asta. Ea s-a curmat odată cu venirea unui ordin de sus.
Doar câteva zile mai târziu am primit ordinul de înapoiere în cazarmă. Era clar că sovieticii voiau doar să ne intimideze; o explicație oficială nu am primit niciodată. Important era că nu am fost invadați, că nu s-a tras nici un foc de armă.
Șederea noastră în dispozitiv a durat cam trei săptămâni. Am respirat cu totii ușurați şi i-am mulțumit lui Dumnezeu că am scăpat cu viaţă. Chiar așa? Scăpasem cu viaţă?
La scurt timp după încetarea alarmei de luptă s-a răspândit ca fulgerul o veste care ne-a dat fiori. Pentru a înțelege despre ce era vorba se impune o mică paranteză. Toate trenurile venite dinspre București, înainte de a ajunge la Gara Giurgiu-oraş sau la Ruse, opreau în gara Giurgiu Nord; gara, tipic rusească, fusese construită odată cu podul.

Gara Giurgiu, inaugurată în 1873

Gara Giurgiu Nord

Imediat după 21 august 1968, pe una din liniile de garare din gara Giurgiu Nord a apărut o veche locomotivă cu abur, în stare de funcţionare, având la remorcă un vagon de marfă la fel de vechi. “Pachetul” acesta, bun doar pentru cuptoarele de topit metal, era vizitat zilnic de un căpitan, mai mult beat, care îi tot da târcoale; jos era un militar de pază. Atât ofiţerul cât şi soldatul purtau însemne de infanterie. Care era de fapt misiunea lor?
Conform scenariului povestit la început, sovieticii urmau să forțeze Dunărea cu amfibii, dar şi trecând podul cu blindate. Oprirea lor cu ajutorul tancurilor de la Mihai Bravu era o iluzie. Avansarea pe pod trebuia oprită. Dar cum? Aruncându-l în aer! Aceasta era de fapt misiunea “pachetului” de pe linia de garare din gara Giurgiu Nord. Ofiţerul ”beat” era perfect treaz, aparţinea trupelor de geniu și era specialist în materiale pirotehnice. ”Soldatul” era de fapt ofiţer de informaţii militare. La ordinul Marelui Stat Major, locomotiva trebuia să intre pe pod, la o distanță de 4-5 km, iar încărcătura din vagon să fie detonată. Şi dacă sub pod şi în preajma lui erau sute de grăniceri români? Piereau pentru patrie şi pentru PCR! Ar fi fost o onoare!
Vestea a stârnit indignarea noastră, a celor aflaţi în preajma podului. Dar nu era numai atât. Imediat a apărut o întrebare, șoptită pe la colţuri, care a rămas fără răspuns până azi: politrucii brigăzii noastre aveau oare informații despre ce se pregătea, ştiau că aruncarea în aer a podului putea deveni o realitate? Amintisem la început despre refuzul lor de a intra în dispozitivul de pazâ din preajma podului sub cele mai diverse motive. Sentimentul de dispreţ faţă de această gaşcă de paraziți nu m-a părăsit nici după decembrie 1989. Ca şi atunci reacționez intr-un singur fel, caut degrabă o lămâie!

P.S. Nefiind maestru în decuparea pozelor de pe calculator am dat o fugă la Giurgiu ca să le fac pe viu.

Portul Ramada, Foto Tiberiu Georgescu

Nu vă ascund că am păşit cu emoţie şi în oraşul Giurgiu, şi în port numit pe atunci Ramadan şi în gara Giurgiu-Nord.

Gara Giurgiu-Nord. Foto Tiberiu Georgescu

În pozele din gara Giurigu-Nord apar două fresce: într-una este “ţaratul româno-bulgar al lui Petru şi Asan; în cealaltă, o scenă  în onoarea inaugurării podului. Autorul lor este Dimitrie Ştiubei, comandor al Marinei  Militare a României, instructor al Casei Regale a Romaniei. Semnătura lui nu apare pe fresce, explicabil.

Foto Tiberiu Georgescu

Am mai fotografiat o casă în stil balcanic şi vedere a podului fluvial:

Foto Tiberiu Georgescu

Foto Tiberiu Georgescu

Cum arăta tot ceea ce am văzut ieri în acele locuri? Ca un bolnav bun pt. terapie intensiva în care personalul este absent.

Tiberiu Georgescu
14 sept. 2018

5 Comments

  • tiberiu roth commented on September 23, 2018 Reply

    Interesant aricol. Scris alert și ilustrat frumos.Dar incitant pentru faptul că ne prezintă un punct de vedere inedit. Pentru majoritatea populației din România, momentul a rămas în memorie nu ca unul tensionat ci mai ales ca unul exaltant,printre foarte puținele momente din istoria ”Epocii de Aur” când poporul a susținut fără rezeve o atitudine a lui Ceaușescu..

  • GBM commented on September 23, 2018 Reply

    Fiecare cu aminitirile din 21.8.1968
    Unchiul nevestii, cu baiatul sau, erau in vizita la Bucuresti (din Los Angeles).
    Cand au inteles despre ce e vorba, au fugit la aeroportul Baneasa si au intrebat care e primul avion care pleaca spre Vest, s-au imbarcat si au fugit, fara sa spuna la revedere.
    Iar noua ni s-a anulat concediul in Bulgaria, unde turistii romani erau batuti…..
    GBM

  • ivan klein commented on September 22, 2018 Reply

    interesant , instructiv si simtit direct de cei care au trait vremurile acelea . K.I.

  • a Eva galambos commented on September 21, 2018 Reply

    Excelent articol. Autorul a reușit să redea întreaga tensiune a așteptării necunoscutului.

  • Andrea Ghiţă commented on September 21, 2018 Reply

    Medicul militar Tiberiu Georgescu ne furnizează o relatare veridică a situaţiei de la graniţa României, în timpul invaziei trupelor Tratatului de la Varşovia, în Cehoslovacia. O calitate suplimentară a acestui articol este ironi fină – un ingredient al retrospecţiei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *